Cînd trăieşti momente pe care simţi că le vei lua cu tine şi vor deveni pentru totdeauna ale tale, nu poţi vorbi despre ele decît la persoana întîi. Aşa că nu din vanitate şi nu din egocentrism simt nevoia să fiu dirijorul orchestrei, ci pentru că iubesc această orchestră - lumea întîmplărilor mele -, pînă cînd ajung să mă confund cu ea. Consider că nimicurile personale sînt singurele care ating însăşi materia omului, nu numai fiinţa lui gînditoare. De aceea nu pot privi întîmplările doar de la fereastră, trebuie să fiu în mijlocul lor, una cu ele.
Aşadar, pe 20 mai, abia sosită la Berlin, am participat, din prima seară, la prezentarea noilor bursieri DAAD, aterizaţi din toate colţurile lumii în marea metropolă culturală, pe care Parisul d'antan ar avea de ce să fie invidios: compozitori tineri, frumoşi şi nebuni, din Argentina (Marcelo Toledo) sau din Coreea de Sud (Suk-jun Kim) cu lucrările lor "electro-acustice", în care privighetoarea cîntă mai frumos decît în balconul Juliettei şi furtuna declanşează tunete mai asurzitoare decît orcanul din Suferinţele tînărului Werther; realizatori de filme de scurtmetraj, sau artişti plastici, la care poţi vedea procedee tehnice de ultimă oră, oameni tranşaţi, spaţii despărţitoare între insulele trupului, spargerea unităţii biologice ca o demontare a maşinăriei organice sau cosmice (Tim Lee, Canada) lîngă romantice apusuri de soare şi cîmpii fremătătoare ca-ntr-un film de Tarkovski (Temur Butikaşvili, Georgia), dar şi (încă!) terifiantele accente ale mutilării umane prin revanşe politice fără de sfîrşit (Dalia Hager, Israel). Şi eu, Nora Iuga, la grande dame, ca de obicei, citesc şapte poeme inedite şi... din nou se confirmă că toţi cei născuţi duminica au noroc sau "succes scenic", cum spune Gabriela Adameşteanu. Directorul Editurii "Mattes u. Seitz", aflat întîmplător în sală, îmi solicită un volum spre publicare, Sexagenara şi tînărul va apărea aşadar în 2011, după Bulgaria şi Slovenia, şi la Berlin. Pe 24 mai, la Schlosshotel, chiar lîngă vechiul palat în stil renascentist, întîlnirea scriitorilor români, invitaţi ca oaspeţi de onoare la Tübingen. Facem turul idilicului oraş universitar. Vechea universitate datează aici din sec. 16 şi în plimbarea noastră pe stradelele cotite care tot urcă şi coboară, parcă văd studenţii germani cu şepcuţele lor de catifea, roşii sau albastre ieşind pe porţile grele ale nenumăratelor universităţi, emblematice pentru acest loc care poartă la tot pasul însemnele culturii. E vegheat chiar pe malul Nekar-ului de turnul în care spiritul lui Hölderlin a înnoptat aproape treizeci de ani, de casa în care a locuit Goethe (sub una din ferestre scrie cu îngroşată tentă satirică "Aici a vomat Goethe"). Stăm la o terasă, în faţa primăriei şi bem bere: Mircea Cărtărescu, Ernest Wichner, Dan Lungu, Jan Cornelius, Dumitru }epeneag, Nora Iuga. Rodica Binder, ca un graţios Mercur feminin, e cea care poartă ştafeta zeilor între Germania şi România. Daniel Bănulescu e mai scump la vedere. în spaţii deschise, sub un soare torid, în săli cu miros de lemn vechi, în bărcile lungi şi burtoase de pe Nekar, plutind printre cele două limbi de pămînt, acoperite de platani, un public entuziast, aplauze pe măsură. Cărţile noastre dispar repede de la stand. După lectură, cîţiva dintre spectatori vin la mine să-mi spună că regretă că n-au mai apucat să-mi cumpere cărţile. Ca să-şi arate admiraţia se scotocesc prin buzunare şi-mi dau bomboane. Mă întorc la Berlin cu o pungă plină de zaharicale.
Marele festival internaţional de la Bremen, Poetry on the road, are loc între 18 şi 22 iunie - an literar jubiliar: cunoscutul festival de la Rotterdam împlineşte 40 de ani, cel de la Bremen, fratele mai mic, 10 ani. Prilej de a vedea vedete literare. Nimic exagerat în exprimarea mea, pentru că în Occident scriitorii care şi-au dobîndit o oarecare popularitate sînt staruri. Biletul de intrare la lecturile noastre costă între 10 şi 15 euro. Deschiderea de gală are loc pe 19 iunie, ora 20, în Neues Schauspielhaus (Teatrul Nou), în prezenţa secretarului de stat pentru cultură. Din distribuţie fac parte seniorii literaturii, intraţi demult în patrimoniul universal: Hans Magnus Enzensberger, Lars Gustafsson, pe care l-am iubit atît după acea "dimineaţă în Suedia", Michael Krüger, Ramsey Nasr, Wilfried N'sonde şi Nora Iuga. Sala geme de lume. 300 de locuri ocupate. înainte de începerea programului, Institutul Cultural Francez ne-a oferit o masă festivă. Nu mănînc, cad pe gînduri, rîd de una singură: unde eşti mamă să mă vezi în ce familie am intrat. Un domn la vreo şaizeci şi cinci de ani, se înclină în faţa mea şi-mi sărută mîna, repetă gestul, iar şi iar. Scena începe să fie ridicolă. Nu poate fi neamţ, îmi zic. Totuşi încerc să-mi explic. Poate datorită vîrstei mele. Sau e ungur. îmi spune într-o germană impecabilă că mi-a citit Antologia de versuri şi Autobuzul cu cocoşaţi, apărute în Germania şi... (prefer să tac, oricum o să spuneţi că prea mă laud, dar nu e normal să vreau ca ţara mea să ştie că n-o fac de rîs?!). Mult mai tîrziu aflu că poetul cu pricina e Michael Krüger, unul dintre cei mai importanţi scriitori germani şi directorul celei mai mari edituri, Hanser Verlag. M-ar interesa să aflu ce ecou ar avea ultimul meu roman, Hai să furăm pepeni, în Germania. Despre asta atît deocamdată. Cea mai mare surpriză am avut-o, însă, la Masa Rotundă, transmisă la Radio Bremen Kultur cînd, în discuţia referitoare la avangardă şi experiment, în general, l-am auzit pe decanul de vîrstă al poeziei germane, Franz Mon, el însuşi un neobosit producător de poezie concretă, vorbind cu nedisimulată admiraţie, chiar emoţionant, despre importanta contribuţie pe care a avut-o România la afirmarea suprarealismului european, despre inegalabilul Gellu Naum şi, mai ales, despre curentul DADA, despre Cabaretul Voltaire şi Tristan Tzara. Cînd am rostit numele Gherasim Luca, am stîrnit exclamaţii entuziaste la împătimiţii avangardei, printre care l-aş numi şi pe poetul german Mirko Bonné; mi-a spus că i-a tradus şi unele poeme. Mai mulţi m-au întrebat, dacă nu am avut şansa să-l întîlnesc. Am rămas consternată, de parcă m-ar fi întrebat, dacă nu l-am cunoscut pe Ştefan cel Mare. Dar a murit în '50. Pe atunci nu auzisem de el... Poate că succesul meu în Germania se datorează şi acestui "l'éternel retour" suprarealist, pentru că iată cum sînt prezentată în programul festivalului: "Marea voce românească în canonul literaturii universale, o intermediară briantă între limbi şi culturi şi ultima suprarealistă a Europei". O prezenţă magnetică în acest Babel sui-generis a fost "Der Heide von Rotterdam" (Păgînul din Rotterdam), Hans Wap, exploratorul tuturor lumilor artistice posibile. Singular, meditativ, interiorizat, nobil în toate detaliile sale, de la gestul mîinii la eşarfa de mătase de la gît, francezul Nicolas Pesqučs, obsedat de-o colină îndepărtată ca Micul Prinţ de-o floare... Revelaţia festivalului a fost, fără îndoială, mica poetă Valzhjina Mort (27 de ani), din Belarus, care a cucerit publicul german cu poemele, excelent traduse de Katarina Narbutoviş, şi a căror originalitate imagistică sparge toate barierele: "Noul superstar pe cerul poeziei internaţionale, considerată de critică asemenea unui Bob Dylan sau Allen Ginsberg". Multe apariţii exotice sau excentrice, multe poeme cîntate, aduse pe calea aerului, din Congo, din India, din Insulele Shetland. Şocul e în continuare la modă. Cunoscutul poet german, Uwe Kolbe (52 de ani), îşi prezintă poeziile ultra-romantice, ultra-sentimentale, acompaniat de fiul său un rapp-er frenetic şi de un magician al trombonului care scoate sunete imitînd cele mai abjecte zgomote fiziologice... De gustibus! Şi totuşi, se experimentează neîntrerupt şi orice. Tinerii scriitori români privesc experimentul ca pe o scamatorie ieftină care nu duce nicăieri. O, dacă ar vrea să reflecteze mai mult la vorbele lui Amos Oz "Nimic nu e sub demnitatea literaturii!" Creierul trebuie să se elibereze şi omul recent, atît de criticat de marii esteţi, nu face altceva decît să continue acel catharsis, fără de care omenirea nu poate supravieţui..., pentru că, ne place, nu ne place, trebuie să-i dăm şi instinctului o iluzie de libertate. Poate de aceea Festivalul de la Bremen s-a încheiat pe 22 iunie cu un rock turbat, dansat de-a valma pe scena unei imense săli de festivităţi a gimnaziului Kippenberg, unde s-au adunat elevii de la trei gimnazii, peste 400 de şcolari între 11 şi 18 ani. Poeţii de pe scenă, indiferent de vîrstă, s-au lăsat în voia euforiei generale, absolut fireşti, atît la cei de 25, cît şi la cei de 70. Nimic nu e ridicol, deplasat, se tinde spre o globalizare care să schimbe ordinea lucrurilor, trendul e ştergerea tuturor graniţelor statale, etnice, religioase, de vîrstă, dintre discipline, dintre domenii, dintre genuri, totul într-o comunitate absolută, o nouă organizare prin dezorganizare. Ce frumoasă utopie, veţi spune. Ce-ar fi s-o încercăm şi pe asta! Aici, în lumea occidentală, uneori exasperant de civilizată pentru unul din Est, în lumea în care sute de ani s-a trăit, seară de seară, cu lecturi din Biblie, în lumea cu o masivă tradiţie culturală, oamenii sînt, culmea, mai naturali; nu le repugnă nici infirmitatea, nici monstruozitatea, n-am auzit pe nimeni să spună: "Cum, are 80, păi ce mai vrea boşorogu' ăsta?" Aici, atîta timp cît eşti viu, ai dreptul să te bucuri de viaţă.
