Masiva clădire din granit concepută de Marcel Breuer nu va fi abandonată urmând să adăpostească o parte a colecţiei de artă contemporană a Muzeului Metropolitan, aflat în apropiere.
Cea din urmă manifestare propusă de Muzeul Whitney în vechea clădire a vrut să fie nu doar o „apoteoză” a aproape jumătate de secol de expoziţii organizate aici, treceri în revistă ale noilor tendinţe în arta contemporană americană, dar şi un semn al unor evoluţii viitoare. Pentru prima oară în istoria instituţiei, întregul spaţiu expoziţional, cinci dintre cele şase nivele ale structurii lui Breuer, a fost consacrat unui singur artist, Jeff Koons.
Născut în 1955, Koons este autorul al unei opere extrem de controversate. Unii îl consideră un artist de geniu. Alţii, un măscărici infatuat. Un singur lucru este confirmat cu prisosinţă: giganticul său succes financiar. În noiembrie anul trecut, o statuie intitulată „Balloon Dog (Orange)” a fost vândută la licitaţie cu aproape 60 de milioane de dolari, cel mai mare preţ plătit vreodată pentru o creaţie a unui artist în viaţă!
Organizată cronologic de Scott Rothkopf, un tânăr admirator al artistului, retrospectiva de la Whitney începe spectaculos, cu o serie de vitrine din plexiglas în care sunt închise, ca în nişte sarcofage moderne puternic luminate de lămpi cu neon, aspiratoare Hoover, în toată splendida lor banalitate. Este o primă raportare a lui Koons la conceptul duchampian de ready-made, de obiect pre-confecţionat. Întrebările pe care le ridica Duchamp acum o sută de ani, sunt aceleaşi pe care Koons le adresează sie şi publicului său astăzi. Sunt obiectele expuse „opere de artă”? Te incită sau le respingi a priori?... Privind mai atent, observi conotaţii sexuale, poţi să te gândeşti la puritate sau mortalitate căci aspiratoarele, perfect funcţionale, n-au fost şi nu vor fi niciodată folosite…
Obiectele pre-fabricate au rămas mereu o sursă de inspiraţie pentru artistul american. Dacă la începutul carierei – în micile sculpturi în chip de decoraţii pentru grădină – Koons mai păstrează ceva din ironia duchamp-iană, treptat însă, concepe structuri tot mai prozaice, tot mai grandilocvente, cu suprafeţe perfect şlefuite şi capabile să joace rolul, la propriu şi la figurat, de oglinzi în care se răsfrâng egourilor umflate ale miliardarilor care se extaziază în faţa realizărilor sale.
Artistul american a fost etichetat nu o dată ca „rege al kitsch-ului”. Relaţia sa cu un fenomen artistic a cărui definiţie nu este tocmai precisă poate fi caracterizată ca fiind, la rândul ei, destul de ambiguă. Faptul că opera lui Koons este plină de platitudini, de imitaţii superficiale, de sentimentalitate exagerată pare să fie o decizie conştientă a artistului de a-şi asuma toate conotaţiile negative ale ideii de kitsch. Jeff Koons împinge, fără jenă, în faţa ochilor increduli ai privitorului – educat să creadă că Arta înseamnă Bine, Adevăr, sentimente înalte – o multitudine de elemente ale unei subculturi de masă, de la poncife parcă extrase din lumea parcurilor de distracţie de tip Disneyland la lugubre imagini erotice în care artistul însuşi apare alături de „La Cicciolina”, o stea a filmului pornografic care i-a fost pentru o perioadă soţie.
A întoarce însă, oripilat, capul, convins că arta lui Koons nu este altceva decât kitsch pur, este o greşeală. În locul unui proces de identificare facilă dintre privitor şi imaginea pe care o are în faţă, Koons creează o „distanţă” care te smulge din zona confortabilului, negând astfel una dintre premisele fundamentale ale conceptului de kitsch şi deci, crede artistul, transcendându-l. Kitsch-ul devine artă nu pentru că distingi trăsături „artistice” în una sau alta dintre creaţiile sale, ci pentru că, paradoxal, identitatea kitsch a obiectului respectiv este subliniată şi exagerată prin materialele folosite şi prin supradimensionare.
Dacă ne imaginăm obiecte kitsch ca nişte reproduceri ieftine, din plastic de duzină, ale unor imagini intrate, într-o formă sau alta, în limbajul comun, ceea ce ne propune Koons nu poate fi mai diferit. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării în creaţiile sale. Statuile sunt din ceramică de cea mai bună calitate, oţel – seria „Lux şi degradare” – sau aluminiu. Meşteşugari specializaţi lucrează în ateliere germane finisând până la perfecţiune suprafeţele… Koons se şi ne întreabă cu perversitate: cum poate fi kitsch ceva care nu numai că este vândut cu asemenea preţuri, dar este şi produs cu un asemenea efort uman şi material?
La fel ca şi alţi reprezentanţi de ieri şi de astăzi ai artei pop, Koons se consideră mai mult un continuator decât un avangardist. Trimiterile la istoria artei, departe de a fi izolate, reprezintă o constantă a creaţiei sale în aceeaşi măsură în care sunt revenirile la subiecte abordate în etape anterioare ale evoluţiei sale artistice. Pe lângă câini sau inimi supradimensionate şi lucitoare, opera sa recentă include numeroase reinterpretări ale unor subiecte mitologice… O pictură în ulei porneşte de la o fotografie a unui ansamblu statuar elenistic cunoscut sub numele de „Taurul Farnese” – care ilustrează pedepsirea miticei regine tebane Dirce – peste care artistul aşterne un fel de graffiti fără sens în vopsea roşie… „Venus metalică” (20010-2012), reprezentând torso-ul zeiţei în oţel colorat de culoarea safirului, include un postament pe care se află un ghiveci cu flori proaspete… Aceeaşi alăturare flori-oţel care pare să fie cea mai recentă „inovaţie” a artistului, atrage atenţia în „Pluto şi Proserpina”, statuie inspirată de o marmură a lui Bernini.
Koons a făcut pentru prima oară incursiuni explicite în istoria artei, înlocuind o preocupare aproape exclusivă pentru obiecte prefabricate cu „citate” pe care le scoate din context, în „Banalităţi” – serie de sculpturi de la sfârşitul anilor 1980. Expuse la Whitney într-o sală lungă şi îngustă, aceste lucrări din lemn policrom sau ceramică te surprind, chiar dacă le ştiai, prin agresivitatea lor colectivă. Alături de alte excese groteşti – perechi reprezentând un poliţist londonez şi un urs sau Pantera Roz îmbrăţişând o femeie dezgolită – există o variantă tridimensională a imaginii lui Ion Botezătorul, copiată după un tablou de Leonardo aflat la Luvru. Alături de cruce, sfântul ţine în braţe – şoc fără niciun sens – un purcel şi un pinguin!... Tot aici, „Jackson şi Bubbles”, dublu portret al cântăreţului şi maimuţei sale favorite, „icoană” modernă în porţelan aurit, inspirată, mărturisea Koons, de structura triunghiulară a faimoasei Pietà de Michelangelo.
Întrebarea cea mai importantă legată de compoziţiile lui Koons nu este neapărat dacă ele sunt sau nu kitsch. Ci, poate, dacă autorul lor este cu adevărat un artist. Atunci când Marcel Duchamp, premergătorul lui Koons, şi-a pus, acum un secol, problema ştergerii distincţiei dintre un obiect manufacturat şi un obiect de artă, susţinând că aspectele pur vizuale nu sunt singurele care definesc cel din urmă, întrebările pe care şi le-a pus îşi aveau originea în îndoieli despre natura şi rolul artei, vechi de când lumea.
Este greu de imaginat un creator lipsit de îndoieli, dar retrospectiva de la Muzeul Whitney îţi dă, din păcate, această senzaţie. Nu ştii dacă este un efect al norului de publicitate pe care Jeff Koons pluteşte sau este starea lui interioară. Nu poţi decât să speri că lipsa de reticenţă şi de modestie nu sunt decât o faţadă care ascunde un artist adevărat. Dovezile sunt însă greu de sesizat.