Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

In Memoriam:
"Kierkegaard pe muzică? Nu cred!" de Tudorel Urian

Deşi fuseseră de câteva ori în ţară după răsturnarea regimului comunist, pe Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu nu apucasem să îi văd niciodată în carne şi oase. Întâmplarea şi viaţa foarte agitată din primii ani ai tranziţiei au făcut ca, de fiecare dată, să aflu post factum de evenimentele bucureştene la care au participat sau să fiu plecat din capitală exact în zilele prezenţei lor aici. Cât despre o eventuală călătorie a mea la Paris, multă vreme am avut convingerea că un astfel de proiect este pentru mine la fel de probabil ca un eventual zbor spre lună. O comunicare a existat totuşi între noi. În anul 2001, pe când conduceam revista "Cuvântul", le-am solicitat, prin bunul meu prieten parizian Andrei Doicescu, colaborarea la numărul dedicat lui Mihai Şora la celebrarea celor 85 de ani de viaţă ai filosofului (fireşte, a urmat un schimb epistolar), iar în anul 2002 au fost laureaţii Premiului de Excelenţă al revistei "Cuvântul". Nu voi uita niciodată momentul în care, în vacarmul redacţional al unei zile obişnuite de lucru, am răspuns blazat la telefonul mobil, pentru a îngheţa literalmente când, de la capătul celălalt, am auzit Vocea: "Alo! Domnul Tudorel Urian? La telefon Monica Lovinescu". Mi-a mulţumit pentru premiu, am mai discutat despre unele şi despre altele, apoi mi l-a trecut pe Virgil. În momentul în care am închis telefonul eram pe jumătate paralizat, pe jumătate surescitat. Nu mai puteam să scot un sunet, dar îmi venea să strig de bucurie. Tocmai vorbisem cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, oameni pe care îi ascultasem la radio cu religiozitate vreme de 20 de ani, fără cea mai mică speranţă că aş putea vreodată să le zăresc feţele, necum să le pot vorbi direct.

În luna martie a acestui an am ajuns pentru prima dată în viaţa mea la Paris. Împreună cu Mihai Şora am participat la faimosul Salon du Livre. Din chiar momentul aterizării pe Aeroportul Charles de Gaulle m-am gândit la Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Ştiam că sunt bolnavi, că, de multă vreme, nu mai primesc aproape pe nimeni, dar, aflat pentru prima oară în oraşul care, în mintea mea, era legat indestructibil de prezenţa lor, simţeam o nevoie nestăvilită de a le vorbi. Pe de altă parte, nu doream nici să îi deranjez. De aceea, în momentul în care vechea mea prietenă Dana Diminescu forma numărul lor de telefon, am trăit un moment confuz de speranţă şi culpă. A răspuns Monica Lovinescu, a vorbit cu Dana câteva momente, după care aceasta mi-a pasat telefonul. I-am spus că mă aflu pentru prima dată în viaţa mea la Paris, dar că am un ghid - Mihai Şora - pentru care merita să aştept 40 de ani, că pentru mine Parisul înseamnă şi - sau, în primul rând - Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, şi că mi-aş dori foarte mult să îi văd, dar dacă acest lucru nu e posibil, sunt fericit chiar şi cu această convorbire telefonică. Mi-a răspuns, puţin şovăielnic, că ei nu mai primesc de multă vreme, apoi, cu o uşoară cochetărie că prezenţa lui Mihai Şora i-ar face invidioşi pentru că este mai în vârstă decât ei, aşa că să nu mă supăr, dar... Fireşte nu era vorba de nici o supărare, eram fericit că am auzit-o şi i-am transmis din suflet gândurile mele bune. După o clipă de ezitare mi-a spus cuvintele la care nu îndrăzneam să sper: "Ştii ce... veniţi, totuşi, poimâine pe la 7, dar să ştiţi că nu veţi putea sta mai mult de jumătate de oră. Cred că Mihai mai ştie cum se ajunge la noi." Coincidenţa făcea ca ziua respectivă, 19 martie, să fie chiar ziua mea de naştere. I-am spus-o şi i-am mai zis că era cel mai frumos cadou pe care îl puteam primi.

În ziua respectivă, am luat un taxi cu care a trebuit să străbatem Parisul din extremitatea sa sudică (locuiam într-un hotel din Vanves) în cea nordică. Traficul a fost infernal, chiar şi pe centură, aşa că am făcut mai bine de o oră şi jumătate. Devenise clar că nu vom putea fi punctuali, le-am dat mai multe telefoane pentru a le comunica locul de pe traseu în care ne aflam, ne-au transmis să venim când putem pentru că ei ne aşteaptă. Am ajuns pe la 8. Ne-a deschis Virgil Ierunca. Înalt, subţire, cu o figură aristocratică. Ne-a îmbrăţişat afabil, a luat o sticlă de coniac şi ne-a invitat într-o cameră de sus unde ne aştepta Monica. Din primul moment am simţit o emoţie afectuoasă şi un sentiment de intensă comunicare. Am discutat despre Paris şi oamenii săi -împreună cu Mihai Şora au evocat cunoştinţe comune din tinereţea lor -, viaţa literară şi politică din România, cunoştinţele lor din ţară, cărţi mai vechi sau mai noi. Timpul zbura cu repeziciune. După o jumătate de oră, Mihai Şora a dat să se ridice, a spus, "Monica, dacă trebuie să plecăm, te rog să ne spui, nu te jena", ea i-a făcut semn cu mâna să se aşeze şi a replicat zâmbind, "Mai staţi!" Virgil Ierunca vorbea puţin, avea în permanenţă faţa luminată de zâmbet, uneori mai intervenea, spunea o glumă sau avea nostalgia unei amintiri din altă vreme: "Ce-o mai fi făcând..." Aproape de miezul nopţii, Mihai Şora a spus din nou, glumeţ-ameninţător: "Monica, te rog să ne dai afară. Altfel, noi stăm aici până dimineaţă!" Dintr-o dată, Monica Lovinescu s-a întristat şi a răspuns cu un oftat: "Aşa aş fi vrut şi eu şi altă dată chiar am fi stat până dimineaţă, dar acum nu se mai poate". Ne-am îmbrăţişat cu multă căldură, apoi, însoţiţi de Virgil Ierunca, am coborât spre ieşire. La parterul vilei, în momentul în care s-a aprins lumina, printr-o uşă deschisă am văzut un soi de bibliotecă, mare cât peretele, în care se aflau numai CD-uri. Involuntar am scos un sunet de admiraţie. Foarte mândru, Virgil Ierunca m-a invitat în respectiva încăpere (toţi pereţii erau îmbrăcaţi în CD-uri). Mi-a spus că are o colecţie de 10 000 de CD-uri, probabil cea mai importantă colecţie privată de jazz şi muzică clasică din Franţa şi că, de multe ori, a fost sunat de importante posturi de radio specializate în muzică pentru a i se cere împrumut anumite înregistrări rare. Rămas bouche-bée, am început să privesc la întâmplare prin rafturi. Mi-a atras atenţia un disc pe al cărui cotor era scris numele lui Kierkegaard. L-am scos din raft, era Prayers of Kierkegaard, de Samuel Barber. I-am spus că nu ştiam că Kierkegaard a fost pus pe muzică. "Kierkegaard pe muzică? Nu cred!", s-a mirat sincer vechiul şi rafinatul meloman Virgil Ierunca. I l-am arătat şi a început să râdă fericit: "Nu ştiam că îl am".

Ne-am îmbrăţişat şi am plecat vegheaţi de chipul luminos al lui Virgil Ierunca, rămas în pragul casei. Coborând cele 4-5 trepte ale străzii lor atipice şi, apoi, parcurgând spre staţia de metrou Danube, strada patriarhală, străjuită de copaci, în pantă uşoară, mi i-am imaginat tineri şi puternici, parcurgând cu însufleţire aceeaşi stradă, spre studioul de înregistrări al Europei Libere, spre un vernisaj sau o conferinţă a lui Borges, ori revenind acasă seara târziu şi comentând cu însufleţire concertul, spectacolul de teatru sau filmul de la care tocmai ieşiseră. Am retrăit bucuria lui Virgil sporită cu fiecare nou CD achiziţionat. I-am auzit prin foşnetul frunzelor comentând între ei, indignaţi de exaltările anarhisto-mondene ale lui Sartre, revoltaţi de noile şi mereu surprinzătoarele demisii morale din viaţa culturală românească, bucuroşi de ultimul succes al lui Eugen (Ionesco), amuzaţi de o replică în doi peri a lui Cioran, consternaţi şi dezamăgiţi după ultima apariţie publică a lui Goma. Am simţit bucuria din glasul Monicăi în momentul în care i-a transmis lui Virgil că a vorbit cu Christinel şi că ea şi Mircea urmează să sosească la Paris, unde vor sta toată vara, şi admiraţia lor amuzată faţă de indiferenţa socială a eternului păgubos Theodor Cazaban. I-am văzut gândind cu Mihnea Berindei campanii pentru sensibilizarea presei occidentale în legătură cu firavele gesturi de disidenţă din România comunistă şi discutând cu entuziasm şi speranţă despre ultimele cărţi ale lui Alain Besançon, Jean-François Revel sau despre apariţia Cărţii Negre a Comunismului de Stéphane Courtois. Îndepărtându-mă cu Mihai Şora de vila din rue François Pinton, lăsam în urmă un alt Paris, dintr-o vreme în care Europa era scindată între comunişti şi democraţi, iar Franţa între Sartre şi Aron.



ămas singur în faţa casei sale, Virgil Ierunca zâmbea şi ne făcea semn cu mâna. Gestul său de rămas bun însemna pentru mine şi o despărţire de Parisul lui Michaux şi al lui Camus, al baricadelor studenţeşti, al foarte tinerilor Jean-Luc Godard şi François Truffaut, al noilor romancieri şi al noilor filosofi. Îmi dau seama astăzi că despărţirea e definitivă şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru nesperatul cadou pe care mi l-a făcut de ziua mea. Şi nu pot să nu mă opresc o clipă pentru a medita la vorbele lui Virgil Ierunca din Trecut-au anii...: "În general, supravieţuitorii devin rari. Unii au o operă. Alţii o poveste. Cei mai mulţi o ratare, grăind şi ea despre vremurile sub care au stat. Nu mă împac bine cu ideea că va trebui să ne mulţumim doar cu umbrele lor".