După câteva importuri londoneze de slabă calitate, cum au fost baletele coregrafului Sir Frederick Ashton, Marguerite şi Armand sau The Dream, în sfârşit a fost adusă la Opera bucureşteană o piesă de valoare, Manon, creaţia lui Kenneth MacMillan.

Libretul spectacolului porneşte de la romanul lui Antoine François Prévost, Istoria Cavalerului des Grieux şi a lui Manon Lescaut şi a cunoscut începând din 1830 mai multe versiuni coregrafice, apoi şi de operă (Jules Massenet, Giacomo Puccini ) şi chiar şi un film în 1912. Versiunea pe care am văzut-o de curând la Bucureşti a fost creată cu patruzeci de ani în urmă, în 1974, de unul dintre cei mai buni coregrafi englezi, Kenneth MacMillan, la Baletul Regal din Londra. Canavaua muzicală aleasă este alcătuită dintr-o selecţie din lucrări de Jules Massenet, orchestrate în 1974, cu unele modificări făcute de dirijorul Martin Yates cu ocazia unei reluări din 2011, dirijor prezent acum şi la pupitrul Orchestrei din Bucureşti.

Cunoşteam valoarea lucrării, având înregistrarea cu distribuţia de premieră (Antoinette Sibley şi Anthony Dowell) şi eram curioasă să urmăresc transpunerea ei în interpretarea balerinilor Operei Naţionale Bucureşti. Distribuţia de premieră, pe care am văzut-o, a fost la înălţime, ceea ce este meritul dansatorilor, dar şi al celor doi asistenţi Bruce Sansom şi Karl Burnett, care au lucrat cu ei. Pe viu, mai văzusem într-un recital, doar fragmente din spectacolul Mayerling, al aceluiaşi coregraf. Limbajul său clasic este foarte bogat. Doar la Nureev în Cenuşăreasa am mai văzut o fantezie la fel de bogată, în acest stil, aparent limitat, nu însă şi pentru cei dăruiţi cu multă fantezie şi care alunecă adesea şi în neoclasic. Ca şi în spetacolul pomenit, Mayerling, şi în Manon reliefarea psihologiei personajelor este pe prim plan, iar problemele sociale sunt şi ele apăsat prezentate, atât prin mişcare cât şi prin contrastele vestimentaţiei, deosebit de fastuoase la cei bogaţi şi umile la cei săraci – personajele acoperind o gamă socială largă, de la nobili la cerşetori şi prostituate. Aşa cum se conturează lucrarea sa, MacMillan pare a justifica prin sărăcie atât alegerea lui Manon de a fi curtezană, cât şi înşelăciunea de la jocul de cărţi, ceea ce îl fixează într-o anume zonă ideologică. În ansamblu, povestea este marcată de o accentuată teatralitate şi de un intens dramatism, nelipsind nici momentele lirice, dar duetele, de o deosebită poezie, sunt contrabalansate de scenele dinamice, de ansamblu, din saloane, pieţe, porturi. Şi ce ne mai interesează pe noi astăzi din această poveste de secol XVIII a abatelui Prévost? Păi, multe lucruri ne sunt familiare. Cei puternici sunt la fel de necruţători şi unii semeni îşi vând aproapele şi astăzi, precum Lescaut pe sora sa, Manon. Nimic nou sub soare.

Şi cum a fost tradusă această dramă în mediul nostru? Marina Minoiu în Manon a fost, pentru mine, surprinzător de bine. Ultimul rol în care am văzut-o, Myrtha din Giselle, nu imi spusese prea mult. A evoluat atât tehnic, cît mai ales artistic. Plutirea braţelor ei în duete a dat exact ceea ce implantase acolo ca sensibilitate MacMillan, conform versiunii originale. Şi din câte aud şi celelalte distribuţii au fost de asemenea bune. În Des Grieux, Dawid Trzensimiech, a dansat impecabil tehnic, cu aceeaşi eleganţă a liniei ca şi în alte roluri, dar de astă dată a insuflat personajului şi căldura necesară, altă dată mai puţin ieşită la iveală. Henry Dowden a avut nervul şi sprinteneala ce se aşteptau de la rolul lui Lescaut, dar şi interpretarea potrivită. Antonel Oprescu cred că face unul dintre cele mai mari roluri din cariera sa în Monsieur G M, iar prezenţa lui Gigel Ungureanu din nou pe scenă, în rolul temnicerului, după ce a fost o vreme plecat şi altă vreme oprit de a mai urca pe scenă de Johan Kobborg, a fost de-a dreptul o bucurie, aceea de a revedea pe unul dintre cei mai buni prim balerini ai Operei, care a dat şi de astă dată toată greutatea necesară rolului interpretat. Ca şi în alte roluri, Shuhei Yoshida, ne-a încântat cu linia sa impecabilă, ca şi Akane Ichii, în rolul amantei lui Lescaut, iar restul distribuţiei i-a secondat pe solişti în mod potrivit. Deci, un spectacol bine realizat.

Ce bine ar fi dacă cronicarul ar putea să se oprească la ce a văzut pe scenă. Dar nu o poate face, căci el este un martor şi are obligaţia de a consemna tot ce este legat de arta de care se ocupă. Dar consemnările de astăzi nu diferă de ceea ce am tot semnalat în cronicile mele din ultimii ani: că în repertoriul Baletului Operei Naţionale Bucureşti sunt înlocuite treptat creaţiile româneşti, precum La fille mal gardée a Alexei Mezincescu din 1980 cu aceeaşi lucrare a lui Sir Frederick Ashton din 1960, sau Visul unei nopţi de vară creaţia Mihaelei Atanasiu din 1989 cu The Dreams din 1964 a aceluiaşi Ashton şi aşa mai departe. Iar ce nu s-a putut găsi la Londra, s-a scos pur şi simplu din repertoriu. Acum adaug însă şi alte aspecte discriminatorii apărute în compania Operei: la acelaşi nivel profesional, dansatori care interpretau aceleaşi roluri, aveau salarii mult mai mici dacă erau români faţă de colegii lor veniţi din străinătate, iar domnul Kobborg, aşa cum s-a publicat deja, avea un salariu mai mare decât preşedintele ţării. Nu cunosc nicăieri în lume, în vreo companie de balet, asemenea discrepanţe. Nici în prezent nu se spune oficial de unde se luau aceşti bani şi în baza cărei legislaţii. Dar nu pe domnul Kobborg trebuie să-l întrebăm, dânsul a acceptat ceea ce i s-a oferit, ci în primul rând Sindicatul care se ocupă de drepturile salariale şi mai ales pe domnul Răzvan Ioan Dincă, director al Operei Naţionale Bucureşti, aflat sub anchetă. Pe dânsul avem să-l întrebăm însă multe lucruri: de ce a comandat toate aceste creaţii coregrafice care să le înlocuiască pe cele româneşti, înlocuiri cu urmări complexe, căci fiecare coregraf vine cu scenograful lui, light designer-ul lui, asistenţii lui, dirijorul lui, ceea ce înseamnă implicit îndepărtarea unui scenograf, a unui designer şi a unui dirijor român. Apoi, de ce a desfiinţat atelierele de croitorie, de cizmărie, de pictură ale Operei, unde lucrau muncitori calificaţi, pentru a apela la firme particulare, sau pentru a importa şi costumele din străinătate, pe bani buni şi pe un termen limitat. De exemplu, baletul Manon a fost achiziţionat, cu costume cu tot, doar pentru şapte spectacole, se pare, după care va dispărea din repertoriu. Dar cea mai grea întrebare este de ce a distrus arhiva Operei şi Muzeul Operei? Pentru mine, ca istoric de artă, aceasta este o vină de neiertat. Şi să ne oprim aici cu întrebările pentru dânsul, dar să întrebăm şi forul tutelar al Operei, Ministerul Culturii, indiferent de ministrul unui moment anume, în ce măsură, în ultimii doi ani a ştiut toate acestea şi a rămas pasiv, nepăsându-i de soarta acestei instituţii. O soartă grea, căci e simplu şi uşor să distrugi şi enorm de greu să repari, să reintri pe un drum normal, căci toată lumea dansului din acest moment este adânc zdruncinată.

Acum a izbucnit şi un scandal, domnul Kobborg neînţelegând că a fost păcălit de domnul Răzvan Ioan Dincă, care i-a dat titulatura de Director artistic al Ba- letului, post care nu există în nomencla- torul de funcţii, dar nu a făcut nici un demers oficial pentru ca postul să fie aprobat de forurile competente. Iar în prezent, pentru a linişti apele, actualul ministru al Culturii, domnul Vlad Alexandrescu, a înfiinţat acest post pentru domnul Kobborg, dar domnul Kobborg şi-a dat totuşi demisia, fără a face cunoscute cu limpezime motivele. Şi, în această suită de fapte bizare, în mod ironic, vinovaţii s-au prezentat ulterior drept victime, iar după acţiunea de sufocare a creaţiei coregrafice autohtone a urmat şi denigrarea noastră pe plan internaţional, ca xenofobi, neiubitori de artişti străini. Iar pe facebook este un zgomot asurzitor, unde nu se discută pe principii şi la obiect, ci pe persoane, nu cu argumente ci cu insulte, disputele căpătând şi aspectul unei lupte între generaţii, dar şi cu unele note originale – spre exemplu blesteme. În sfârşit, lumea dansului a intrat şi ea în lumea mai largă a ţării din acest moment nefast. Tânăra care i-a blestemat pe dansatorii vârstnici, elevă în ultimul an de liceu, dar şi tânără colaboratoare la Operă, fusese cu vreo săptămână înainte la mine să-i sugerez surse biografice pentru lucrarea ei despre Anton Romanovski. În bibliotecă i-am arătat, între altele, ultima carte apărută, a Ginei Şerbănescu, despre Trixy Checais, întrebând-o dacă ştie cine este şi răspunsul a fost nu. Nici de Vera Proca Ciortea nu auzise. La mine a trimis-o o profesoară. Poate dacă ar fi ştiut că implinesc curând 80 de ani m-ar fi evitat. Oricum eu am fost în avantaj. Am aflat cu ce cultură teoretică de specialitate ies din şcoală elevii Liceului de Coregrafie. Şi mă tem că nici la Facultatea de Coregrafie a UNATC nu se predă istoria dansului românesc. Aşa că, dacă noi doar atâta cinste ne acordăm, de ce să pretindem mai mult de la alţii?

Liana Tugearu

POST SRIPTUM

Când am trimis acest articol la România literară, faptele legate de criza ivită în cadrul Operei Naţionale Bucureşti nu atinseseră gradul de absurd pe care l-au atins în zilele ulterioare, într-o avalanşă de acţiuni aberante. Johan Kobborg a declarat ministrului Culturii, Vlad Alexandrescu, că dânsul nu poate colabora cu directorul general interimar Tiberiu Soare şi, ca urmare a acestui fapt, ministrul l-a trecut pe acesta pe post de director adjunct, iar în postul de director general interimar l-a numit pe Vlad Conta. Dar nici cu Vlad Conta nu a fost dispus să discute Johan Kobborg, care a cerut revenirea lui Ioan Răzvan Dincă, aflat sub anchetă, sau a adjunctului acestuia, George Călin, şi dorinţa i s-a împlinit. Dar la revenirea în postul de director interimar a lui George Călin, actor fără legătură cu teatrul liric şi cu o modestă afirmare profesională şi în actorie, conflictul s-a extins de la compartimentul balet la întreaga Operă, orchestra, soliştii, corul şi personalul tehnic neacceptând înlocuirea celor doi dirijori cu o persoană oarecare, compromisă prin colaborarea anterioară cu directorul anchetat. A urmat o grevă spontană, care a dus la anularea a trei spectacole, la proteste scrise şi verbale, încă în derulare. Ministrul Culturii a renunţat la numirea lui George Călin şi a încercat să îl numească director interimar pe regizorul de operă Cristian Mihăilescu, dar nici cu acesta nu a reuşit să se înţeleagă Johan Kobborg, care, precum se vede cu ochiul liber, numeşte şi demite directori (patru în vreo două săptămâni) sub înaltul patronaj al aşa-zisului ministru al Culturii din România. Urmează ca situaţia, fără precedent, să fie rezolvată de vice- premierul Vasile Dâncu, ultima speranţă a primei scene din România, Opera Naţională Bucureşti. Doamne ajută, căci prea mulţi oameni nu au fost la înălţime.