Nu vreau să las să treacă anul 2012 fără a glosa pe marginea unei edi- ţii despre care s-ar fi cuvenit să vorbim mai mult, încă de anul trecut.

Este vorba despre o ediţie cu totul excepţională din poezia lui Konstantinos P. Kavafis, cel mai important poet grec modern, care a apărut la Bucureşti într-un format cu-adevărat european (cum, pe bună dreptate, afirmă editorii). Fără să fie prima ediţie Kavafis în româneşte – căci alexandrinul a fost întâiul poet străin care s-a bucurat de o serie de Opere complete în limba noastră (datorată Elenei Lazăr şi apărută în 1993-1995) –, volumul de faţă este remarcabil printr-o serie întreagă de trăsături care îl fac unic în peisajul editorial autohton.
Dar, înainte de toate, se cuvine făcută o precizare, spre a justifica atenţia acordată aici unei selecţii din opera unui scriitor străin. Interesul pentru poezia lui Kavafis este vechi în cultura română, după cum o atestă cele opt ediţii apărute de-a lungul timpului şi, de asemenea, prezenţa constantă a selecţiilor din opera sa în antologiile de poezie străină apărute în româneşte, în special după cel de-Al Doilea Război Mondial. Mai trebuie spus şi că legăturile biografice ale poetului cu spaţiul românesc sunt încă şi mai profunde, un Yannis Kavafis, strămoş cert al poetului, fiind semnalat ca dregător în Moldova epocii fanariote, mai exact la jumătatea secolului al XVIII-lea. Dacă adăugăm la toate acestea şi substanţa oriental-balcanică a creaţiei sale, cu atâtea contingenţe în opera unor Ion Barbu, Panait Istrati sau Mateiu Caragiale, înţelegem mai bine acest interes justificat al publicului român pentru straniul poet grec din Alexandria.
Ediţia de faţă, intitulată Alfabetul poetic, este, în realitate, alcătuită din mai multe ediţii suprapuse.
Pe de-o parte, avem de-a face cu o antologie de 24 de poeme, din cele 250 scrise de Kavafis. 24, deoarece atâtea litere are alfabetul grec. Cu alte cuvinte, o antologie de poeme fundamentale, menite să ofere cititorului român o panoramă a spaţiului poetic kavafian şi o introducere în poetica sa. Din acest punct de vedere, selecţia este impecabilă, reunind, alături de poeme celebre ca Aşteptând-i pe barbari, Voluptăţii, În faţa statuii lui Endymion, Eu am adus în Artă sau Zile din 1903 şi creaţii mai puţin frecventate de exegeţi, ca Ferestrele, Voci sau Într-o cetate din Osroëne. Antologia oglindeşte, pe rând, un Kavafis „clasic”, demult fixat pe retina cititorului, şi un altul „baroc”, neliniştit, înfiorat de adierea tragicului, fruct al unei lecturi mai proaspete. Editorii nu se lasă dominaţi de opinia comună cu privire la interpretarea simbolisticii kavafiene şi bine fac, căci ne oferă o antologie originală, dar în acelaşi timp reprezentativă.
Dacă ar fi, însă, numai atât, probabil că nu ar merita să o comentăm aici, în condiţiile în care cititorul român dispune deja, cum spuneam, de o ediţie completă a operei, precum şi de numeroase selecţii care cuprind mai mult de 24 de poezii. Pe lângă această selecţie „alfabetică” (ghilimelele atrag atenţia că principiul alfabetic este doar un pretext), ediţia ne oferă însă, pe lângă originalul neoelen, şi o traducere plurilingvă a respectivelor 24 de poeme, realizată, în limbile neerlandeză, engleză, germană, franceză, italiană, spaniolă, catalană, portugheză, română şi rusă. De asemenea, în premieră, Liviu Franga ne propune o traducere a lui Konstantinos Kavafis în limba latină, ceea ce ridică şi mai mult miza antologiei, întrucât o transformă într-o „şcoală” de traducere sui generis. Mai ales că transpunerile sunt semnate de specialişti în respectivele limbi moderne, unii dintre ei şi poeţi, cum ar fi C. H. Blanken, Edmund Keeley, Robert Elsie, Jacques Bouchard, Paola Maria Minucci sau Yunna Moric.
Distribuţia limbilor alese pentru a fi reprezentate în Alfabetul poetic spune şi mai multe despre intenţionalitatea antologiei. Sunt reprezentate toate cele trei mari grupuri lingvistice europene: romanic, germanic şi slav. Încercarea editorilor vizează, o proiecţie europeană a lui Kavafis, poet care, deşi a trăit relativ puţin timp pe Bătrânul Continent, a exercitat o reală fascinaţie asupra unui număr apreciabil de literaţi europeni, ca să nu mai vorbim de popularitatea sa în rândul cititorilor. O proiecţie reuşită, datorită calităţii selecţiei poemelor şi, deloc în ultimul rând, a traducătorilor.
Cel puţin pentru grupul limbilor romanice, ediţia face posibilă şi o comparaţie care e mereu tulburătoare. Traducerea latină realizată de Liviu Franga ne permite să efectuăm observaţii pertinente asupra evoluţiilor paralele ale idiomurilor romanice, chiar şi în condiţiile în care, în chip evident, personalitatea traducătorilor şi-a pus amprenta asupra înfăţişării lingvistice a poemului. Totuşi, rezistă încă suficient de multe elemente care fac posibilă o comparaţ ie între precizia franceză şi somptuozitatea spaniolă, între alegreţa italiană şi profunzimile româneşti. Toate, însă, revendicându-se vizibil, de la fonetică la sintaxă, de la prototipul latin. Un exerciţiu de traducere comparativă realmente fascinant.
Însă virtuţile antologiei nu se opresc aici. Aparatul ei critic este remarcabil, întrucât furnizează cititorului obişnuit un summum bio-bibliografic în măsură să-i faciliteze înţelegerea operei kavafiene, iar specialistului, tot ce îi este necesar pentru lucrul pe text.
Studiul introductiv semnat de Liviu Franga, de pildă, este alcătuit din două părţi. Prima, intitulată Kavafis: istoria şi „umbrele iubirii”, este dedicată universului poetic atât de particular al poetului alexandrin, pe care exegetul îl proiectează între obsesiile fundamentale ale discursului său poetic: timpul, iubirea şi creaţia. Teme care fac, de fapt, un adevărat arc peste timp, reunind Antichitatea şi modernitatea, într-o alchimie al cărei secret reprezintă, în fond, esenţa artei lui Konstantinos Kavafis. Cea de-a doua parte a studiului, A-l traduce pe Kavafis, punctează reperele transpunerii în altă limbă a unui poeta lector, al cărui discurs se configurează pe un fundal cultural bogat şi complex, care aglutinează Antichitatea greco-latină, elenitatea bizantină şi lumea Mediteranei Orientale. Confruntarea cu o poezie „în straturi” seamănă, până la un punct cu arheologia care, decopertând un sit străvechi, descoperă îngropate ruinele mai multor epoci istorice, cărora trebuie să le acorde egală atenţie şi pe care trebuie să le pună, în mod necesar, într-o relaţie istorică. Profesorul Franga, fireşte, nu operează cu aproximaţii, ci cu o desăvârşită cunoaştere a subiectului Kavafis, fapt care-i permite să realizeze cu uşurinţă racordul între exegeza poeziei şi analiza traducerii. (Adaug, în paranteză, că mi se pare mai mult decât îndrăzneaţă ideea de a-l readuce, cumva, pe Konstantinos Kavafis, printr-o traducere în latină, în universul primelor sale repere culturale, cele antice. Este, în fond, încercarea supremă a universalităţii unui poet de această factură.)
În fine, nota asupra ediţiei, care explică selecţia şi organizarea materiei, este fericit completată de inventarul volumelor de traduceri în cele 10 limbi moderne, din care au fost antologate versiunile din Alfabetul poetic. Astfel, cititorul poate urmări, în timp şi în spaţiu, între 1984 şi 2009, de la New York la Moscova şi de la Amsterdam la Lisabona, traseul unei permanenţe: fascinaţia pe care, la multă vreme după plecarea sa dintre noi – survenită în 1933 –, încă o mai exercită cel supranumit „Ultimul Alexandrin”.
Nu se cade să închei înainte de a semnala cititorului realizarea grafică, şi ea de excepţie, a volumului. Ilustraţia îi aparţine pictorului Gheorghe I. Anghel, ale cărui lucrări instituie un straniu şi benefic dialog cu textul lui Kavafis, rotunjind astfel o ediţie de colecţie, care ar trebui să împodobească biblioteca oricărui împătimit de poezie.
Nasc şi în România cărţi cu care te poţi mândri