Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

JE EST UN AUTRE:
"Justul" care fierbe Jurnal politic 2. de Ioana Pârvulescu


Goga nu e un mizantrop, nu e un cinic şi nici un mercenar. El critică din convingere, are "principii". E antisemit şi şovin din mare patriotism. Nu-şi pune nici o clipă problema că ar putea greşi, că ideile sale sînt dezastruoase nu numai în politică, dar şi în relaţiile cotidiene. Ca toţi extremiştii, cînd simplifică, cînd exage-rează. Oscilează între litotă şi hiperbolă, între omisiune şi adaus. Jurnalul său din 1931 este o oglindă de bîlci: mai toţi cei care apar în el sînt gratificaţi cu cîte o etichetă, ce-i drept, de efect (cele despre Iorga sînt reluate de presă sau smulg un hohot de rîs suveranului) şi toţi sînt descrişi cu o minuţie rea, de care numai autorul jurnalului nu pare conştient. Cînd critici pe toată lumea, nu se poate să nu nimereşti şi just. Aşa, de pildă, este credibilă imaginea lui Nae Ionescu, un personaj, cum bine se ştie, foarte curtat în epocă: "pretins sfetnic de uşă din dos la Palat", "escrocel-amorez" cu ochii închişi complice "după felul crailor de mahala", care aruncă în treacăt, cu o încredere nelalocul ei, un "Lasă că-i bine!" exuberant. Nici criticile la adresa lui Iorga în chip de prim-ministru nu sînt total nejustificate (se regăsesc la Arghezi, Şuluţiu, Rebreanu etc.) şi nici rezervele cu privire la Miron Cristea (le formulează şi Galaction, în jurnalul lui). Fără îndoială că personajele vieţii politice din anul 1931 nu sînt fără pată, dar la Goga judecata de valoare este pervertită în funcţie de criterii inadecvate: urîţi şi prost îmbrăcaţi sînt întotdeauna cei din tabăra politică sau etnică socotită adversă. Unele dintre cele mai veninoase şi mai nedrepte portrete i le face lui Iuliu Maniu, "Loyola de Blaj", "politicastru mărunt, fără program şi fără linie, imoral în măruntaiele lui". Are cu acesta o discuţie în vagonul de dormit al trenului Cluj-Bucureşti şi îl priveşte "în lumina becului":

S-a îngrăşat şi faţa de holtei bătrîn nu e aşa de stoarsă ca la plecare. Ochii pătaţi, cu aere de falsitate şi nasul de o tăietură ignobilă nu şi-au atenuat cîtuşi de puţin aspectul dezagreabil. Conversaţia porneşte - se putea altfel? - pe impresiile de voiaj. Cu limbajul lui obişnuit, nenorocită mixtură româno-maghiară, începe să-şi depene constatările (28 aprilie 1931).

Nu numai Maniu e criticat ca fiind lipsit "de tot ce e organic românesc" (?), ci şi toţi cei din jurul lui. Pentru că e din tabăra Maniu, tînărul Zaharia Boilă devine, automat, şi urît ("cu figura roşcată, cu ochii spălăciţi, cu nasul cîrn şi botocănos") şi răuvoitor, deşi venise la Goga cu o propunere prietenească. O altă ţintă repetată a atacurilor intime ale lui Goga este Nicolae Titu-lescu, unul dintre oamenii politici cei mai respectaţi în epocă, cu succese externe incontestabile, în genere răsfăţatul presei. Pentru Goga el este însă un "om de gelatină", o legendă pe cale de evaporare, un bărbat cu voce eunucoidă şi figură de "şef de piraţi calmuci dintr-un vapor de pe Volga". în 15 aprilie 1931 îl vizitează acasă şi apoi îi descrie ţinuta în jurnal: "Are o îmbrăcăminte de bîlci. E prea fenomenală ca să n-o detaliezi. Trupul lăbărţat mi le-arată pe toate. Dedesubt un jäger, urmează o pijama de mătase roz, peste care vine o altă pijama groasă de postav fraise, iar pe deasupra tuturor un leiber scurteică în culoare ultramarin de grosimea plapumei". Nici figura diplomatului nu scapă de furia estetică a lui Goga: "Pe fruntea pergamentată sînt colţuri adînci, iar nasul plin de răni după priza continuă de tutun pare mumifiat, în vreme ce gura cu prea multă salivă îşi agită buzele proiectînd rîsete isterice peste enorma dantură de cal". După cum se vede, la Goga apecierea politică şi cea estetică se influenţează reciproc.

Tocmai indivizi vulgari, de tip Stelian Popescu, directorul Universului, poreclit "neica" după ticul său verbal, ies cel mai bine din jurnalul lui Goga, tocmai acestora autorul e dispus să le găsească scuze, nu e greu de presupus de ce tip: sînt români adevăraţi "identificaţi cu solul şi nedeslipiţi de ţară". Averescu, de care pe Goga îl leagă o veche strategie politică este şi el unul dintre puţinii inşi menajaţi.

Nu apar în jurnalul din 1931 figuri literare (în cel din 1916 e pomenit şi criticat, în treacăt, Coşbuc). Lăsîndu-i la o parte pe gazetari - presa, criticată în bloc, este socotită mai mult ţigănească decît semită - singurul confrate din însemnări este Mihail Sadoveanu care, la 8 mai îl vizitează pe Goga acasă. Se simte în tonul diaristului un respect aproape involuntar şi o afecţiune formulate, prin contaminare probabil, într-un stil aproape sadovenian: "...pe deasupra tuturor senzaţiilor clipei s-a ridicat sincera bucurie care m-a luat în stăpînire cînd mi-a întins mîna de uriaş şi ne-am despărţit". Dar tonul afectuos este acoperit de replica Veturiei, care, "mai puţin iertătoare" îi aminteşte bărbatului ei un episod din 1927: "E tot acel Sadoveanu care a stat cu mîinile în sîn o jumătate de an cînd te-au înjurat pentru Comoara lui, şi-a trebuit o scrisoare de-a mea ca să-l smulgă din tăcere ?" La această remarcă Goga nu răspunde şi jurnalul nu dă nici o explicaţie a episodului respectiv. Cinstit ar fi fost, desigur, să spună că ziarele la care făcea aluzie soţia lui nu l-au acuzat atît pentru Comoara lui Sadoveanu, cît, mai ales pentru fondurile cu care şi-a tipărit Mustul care fierbe.

Fie că are vechi socoteli cu cei pe care îi "imortalizează", fie că sînt pentru el figuri mărunte şi fără importanţă, fie că-şi scrie propriile constatări, fie că notează ce află de la alţii, Goga le aplică celor din jur un tratament literar asemănător. Dacă Argetoianu (cu care Sadoveanu urma să colaboreze ) este calificat la 17 aprilie cu un blînd "bătrînul intrigant", Manoilescu, în schimb, este, în acelaşi paragraf, ridiculizat fără scăpare:

După dejun, întîlnire cu Manoilescu la el acasă. Interior de parvenit, înjghebat la repezeală din bani de furat. Am impresia penibilă că toate mobilele strigă: "Săriţi, hoţii!" [...] îmi răspunde cu amabilităţi de "maître d'hotel" (sic, n.m. I.P.) insignifiant. Din ochii lui se citea zăpăceala şi, cum se-nvîrtea împrejurul meu cotcodăcind onctuos, îmi dădea impresia netă a unei găini care nu ştie unde să se ouă (17 aprilie 1931).

Pentru cine şi-a scris Goga însemnările ? Ele nu par, ca în cazul lui Sainte-Beuve un antidot la otrăvurile pe care le înghite zilnic, nu par o simplă defulare a politicianului care, în ciuda unor eforturi disperate, nu putuse forma încă un guvern propriu. Mai degrabă, după felul meticulos în care notează rezultatele alegerilor, întîlnirile cu regele sau convorbirile cu oamenii zilei ( replici lungi, cu ghilimele, pentru a marca fidelitatea "înregistrării"), Goga pare a fi dorit să păstreze un document politic pentru viitor, să scrie istoria şi cu condeiul diaristului. Nu-şi închipuia însă că istoria va fi cea care îl va scrie pe el şi că judecata ei va fi nemiloasă. După guvernarea pe cît de scurtă (28 dec. 1937-10 februarie 1938) pe atît de nefastă, Goga nu mai are mult timp să-şi contemple opera şi să-şi facă bilanţuri sufleteşti. Moare două luni mai tîrziu, la 6 mai. A avut, într-un fel, noroc.

O privire retrospectivă există însă în jurnalul din 1931. La 1 aprilie Goga împlineşte 50 de ani. La revizuirile de conştiinţă consemnate telegrafic cu acest prilej, pretinde a-şi fi pus întrebări incomode şi a-şi fi dat răspunsuri crude. Să nu ne facem iluzii, cruzimea nu e faţă de sine, faţă de greşelile lui, ci faţă de rezultatele pe care le-a obţinut dînd, cum o spune în cuvinte biblice, mărgăritare porcilor. Cine este cel care a călcat cu adevărat mărgăritarele în picioare o spun chiar aceste pagini. Despre imaginea lui Goga în jurnalele scriitorilor contemporani cu el, data viitoare.