Pentru prozatorul Vasile Vasilache (1926–2008) scrierea jurnalului nu a ținut de hazard, ci a fost un act conștientizat, asumat și continuat chiar cu efort, cu acribie, când era cazul.
Pe 18 noiembrie 1966 apare prima notiță în cartea de... azi, editată, iată, peste cincizeci și unu de ani. Ca program vag încă, scriitorul își vede rezumatele din paginile ce au a urma ca pe „o confruntare a «Eu»-lui cu lumea, cu cei de mă cunosc și… nu mă cunosc…“
Implicit, în discursul selectiv, se întrevăd și punctele de atenție ale autorului, dintre care unul ține de portretele colegilor, de-ai noștri sau de aiurea, primul din ele fiind al lui Ion Druță („Un talent, în care se zbat, crispat, harul și vanitatea, provocând zilnice revărsări de fiere“.).
Prozatorul se abate pe pistele teoreticienilor, unde își expune preocupările pentru artă (literatură, cinema), relațiile dintre oameni, colegi. Astfel, în timp ce „critica literară“ aservită, de uz general sau academic de la Chișinău, stivuia pe raftul de bibliotecă bizarerii despre realismul socialist, omul nou, rolul partidului, atașamentul față de astea... și de celelalte, republicane și unionale, ale „literaturii sovietice moldovenești“ și a bravilor ei șoimi care nu erau, de fapt, decât niște coțofene guralive, Vasilache scrie în jurnal despre unul din fondatorii și promotorii formalismului rus, răspândit năvalnic în Europa și peste ocean, Roman Jakobson. Aici și în alte momente revelatorii din această spunere de sine și de alții, de lume, îl vedem pe Vasile Vasilache cel mai puțin cunoscut, conectat la suflul și pulsiunile spirituale transfrontaliere, de dincolo nu doar de hotarele sovietice, ci și de dincolo de realismul socialist.
Sunt explicite și dureroase revelațiile psiho-sociale, inclusiv scriitoricești, deloc puține: „O obiecție, pe care aș face-o tuturora: lipsă de caracter nu numai artistic, ci și omenesc (se prea poate ca ea să fie indispensabilă!). Tarele generației anterioare, procentele ce se plătesc fricii, o trăsătură foarte dominantă într-un stat cinovnicit!“.
În timpuri când nu puteau exista mai multe păreri, decât cea declarată zi de zi de partidul-buldog în articolele de fond ale ziarului „Pravda“, scriitorul visează aievea în jurnalul său: „Hai să avem fiecare dintre noi câte o părere!… Vor fi atunci mai multe păreri, vom fi deci mai bogați sufletește, un popor va fi mai bogat spiritual“. Reia mereu tentativele de a-și explica trăsăturile vremurilor pe care le trăiește și de a le defini pe înțelesul său care, evident, dorea să fie al mai multora: „Tendința secolului, aviditatea lui pentru rațional, de-aici pentru abstracție… O sete nebună are secolul acesta pentru dezveșmântare, pentru goliciune și spirit categoric, de unde vine și brutalitatea, linearitatea, în numele exclusivității scopului…
Cum de-și permite Vasile Vasilache, căruia i se suspendase dreptul la semnătură și aflat în vizorul diverselor organe de băgare de seamă și interdicție, să continue a minimaliza, a sfida idealurile comuniste îmbibate cu morală internaționalistă și „atitudine revoluționară“, scriind: „Referindu-ne la titlul unui roman modern: am ajuns la omul fără însușiri, la literatura fără însușiri, adică la scriitorul fără însușiri, ori la epoca fără însușiri? Iar dacă acest lucru se întâmplă, de ce se întâmplă? Există un de ce aici, pentru că am admis efectul, consecința, deci unde-i, care-i cauza?“
Cum să publici pagini referitoare la religie, existențialism, Joyce, Kafka, Freud, Musil?
Și, parcă, hazardul, întâmplarea vieții ar propune un comentariu la situație, i-ar sugera scriitorului să-l facă, acesta, pe 1 decembrie 1968, notând: „Azi mi-am cumpărat de la magazinul de mobilă de ocazie biroul fostului președinte al Consiliului de miniștri al RSSM (Rudi). Ceea ce se săvârșea la acest birou istoricește (dreptate, nedreptate… ) eu sunt dator încă o dată omenește să cumpănesc și să mă rostesc“.
Paginile de nonconformism, de răspăr cu ideologia oficială, care apar în această diaristică de taină, ne îndreptățesc să tragem concluzia că, în măsura în care jurnalul unui scriitor ține de literatura propriu-zisă, cel al lui Vasile Vasilache e literatură de sertar, ce dă în vileag și lucruri destul de delicate, inclusiv cele legate de starea materială precară a familiei, în care nu se obișnuiește să se facă daruri/ cadouri tocmai din cauza lipsurilor. Vibranta și dezolanta nuveletă despre trecerea întro casă la curte, pe care o visase, și-o dorise, însă care, de cum intră cu familia în ea, îi cășunează multiple necazuri: „În prima sau a doua zi de cum m-am instalat s-a început lupta cu «nisipul» alegoric vorbind, ca și captivul lui Kobo Abe!… Și același sentiment al zădărniciei: oricât l-ai arunca, el o să curgă neîndurător sub forma unor o mie de griji și grijulițe: s-a rupt o scândură din poartă, sunt două sau trei olane sparte în pod, iese fum, cărbunii… nu-s, copiii n-au scaune, n-au mese, e frig, se cer reparații generale, beciul se năruie; și tu din zori până în noapte trebuie să te scuturi grijuliu ca un câine ud de ploaie...
Starea aceasta a mea jalnică o mai agravează și o oarecare superstiție: în casa asta un altul și-a luat singur zilele, iar în casele de la țară, unde «nu ne mergea», cum zice nevasta, – de asemenea au fost sinucideri și omucideri… Fără să vrei, începi să crezi în păcat și răsplată, să te simți o ființă neapărată, nu numai neputincioasă…“
La patruzeci de ani împliniți, Vasile Vasilache pleacă benevol de la revista „Nistru“, organul Uniunii Scriitorilor din Moldova, convins că trebuia mai demult să se retragă „din aiureala asta locală, așa-zisa viață literară“, în care poți să te referi la trei-patru scriitori – nu mai mult, – și toți aceștia atât de disparați, atât de contradictorii, – (ori e prezent în actualitate cu «tema», dar verbu-i, stilul, viziunea, e a lui Stamati ori… nu-i nici una, nici alta… ) – încât te lași păgubaș„.
Trimiteri la multiplele, vastele sale lecturi, unele din care țineau nicidecum de divertisment, ci de studiu, de cercetare. Lecturi întrețesute cu propriile sale opinii: „Am citit Cervantes al lui Bruno Frank. O carte scrisă șmecherește, hâtru, adusă sub un unghi donquijotesc, plină de compasiune admirativă, un Cervantes docil, – eu îl văd, îl intuiesc un buclucaș fără pereche, obrăznicătură în fața destinului, un nărăvaș pe care până nu l-au ogoit ambițiile, nu l-a zlămăcit (zdruncinat – l.b.) viața – n-au putut țâșni din el semințele“.
Din unele cărți citite extrage un conspect esențializat.
„Am luat cinci volume din Th. Mann, Craii de Curtea-Veche. Tot mai mult și mai mult mă cuprinde dorul de lectură, ceva alcoolic, încontinuu, aș citi cum citeam în închisoare sau când m-am întors. Singurătatea îmi dă, îmi strecoară o plăcere de întovărășire cu cartea. Undeva ființa-mi nu-mi e făcută de lume, de dezbateri, întâlniri, polemici intelectuale… O mulțime de vești despre carte, gusturile care o încearcă și o dezleagă“.
E în jurnal o benefică, aș spune, dedublare ideatică și stilistică, în care alternează pagini de o subtilă estetică, filosofică elitar-literară cu cele de pe versantul ruralismului și neaoșismului, în care Vasile Vasilache a excelat. Acum însă, cu o întârziere de jumătate de secol, îl vedem virtuos și în imaginarele saloane, la efervescentele simpozioane de dezbatere a ideilor secolului XX în percuții de ecou cu cele care străbat spre noi din adâncile antichități. Se întâmplă și pasaje mixte, să zic așa, în care stilurile și ideile, de pe o parte și de pe alta, se amestecă, metisajul având și el savoarea sa.
Sau un alt pasaj de stiluri „amestecate“, cu subtilități elitare și inflexiuni de la talpa țării:
„Am făcut Maiul-Paștele la țară. Nimic mai răvășitor și mai dezolant decât oamenii aceștia simpli jucându-se de-a v-ați ascunselea în gânduri, în vorbe, supunându-se bontonului local, codului lor etic vechistră vechi, conformându-se momentului, circumstanțelor și celor din jur… Astfel sub ochii tăi se joacă Shakespeare la orice pas sub naivitatea cea mai crasă, cu o candoare ipocrită, întâlnită doar printre aristocrații seculare… Iar privirile, privirile numai cât fac! Uh…“
Peste vremi, un jurnal poate trezi și destule regrete, inclusiv pe cele legate de proiectele anunțate de scriitor, însă care, din păcate, așa și nu au trecut de pagina în care au fost anunțate și... uitate sau abandonate din diverse motive care se insinuează neprogramatic în destinul și travaliul autorului, Vasilache gândindu-se să scrie eseul „Shakespeare și literatura Modernă“. Apoi doar l-a schițat, lăsându-l de componentă a jurnalului.
„Tratat despre prostie“ și „Shakespeare și niciun sfârșit“ sunt de fapt două eseuri care au rămas în jurnal, adică în manuscris, din simplul motiv că autorul lor înțelegea perfect (de trist) că, la acea vreme, ele nicidecum nu ar fi fost acceptate de vreo publicație literară, de cultură, din foarte puținele care apăreau pe atunci la Chișinău: „Cultura“ sau „Nistru“. Realismul socialist, dar mai ales puterea comunistă de o stupidă ideologie reducționistă insinuată în toate nu ar fi acceptat ca cititorul care e om sovietic (și al muncii!) să fie băgat în confuzii de texte atât de... mai bine zis – texte din altă lume și pentru altă lume.
Nu s-au împlinit nici alte planuri pe care și le anunța: „Numaidecât trebuie să scriu ceea ce mă cearcă de ½ de an: «Despre provincialism» și apoi o recenzie la «Basmele» prelucrate de Botezatu“. Rămân uitate și alte proiecte jinduite: „...trebuie de scris ceva din istoria asta (despre un atlet de bâlci – l.b.), căci la un moment dat am simțit o detașare ciudată față de cele din jur – îmi da târcoale un sentiment și un gând de-o povestire“. Intenția primului eseu – „aș vrea să scriu despre provincialii necontaminați de provincialism“ a trecut doar în schița sumară ca variantă de jurnal.
Din păcate, la suprafață, dar și în subsidiar, jurnalul lui Vasile Vasilache oferă multe probe de surdină și abandon, lehamite și resemnare, pentru că nu-i stătea în putere unui scriitor onest și cu adevărat talentat de la Chișinău să înfrunte deschis regimul opresiv imperialist, deznaționalizator, care curma elanul, descuraja intențiile, paraliza posibilitățile și disponibilitățile de creație, în vreme ce stimula grafomani de tot soiul, agramați, coțcari înălțători de lozinci, șefuleți (secretari) de la uniunea scriitorilor, turnători așteptând cu denunțurile în gușă prin anticamerele secției de propagandă de la CC sau cele ale KGB-ului. De aceea, ajuns la Moscova sau la Ialta, Vasilache căuta a se întâlni cu personalități de atitudine în răspăr cu puterea oficială. În metropola sovietică se mai putea da semne de rezistență, având încurajarea și susținerea tacită a unor reprezentanți ai ambasadelor străine, agenții de presă de peste hotare, care relatau în Occident despre zvâcnetele de nemulțumire din Moscova, unde anumiți șefi de state și organizații internaționale luau atitudine întru apărarea libertății cuvântului, drepturilor omului în general. Pe căi diplomatice, prin oameni de cultură, editori, jurnaliști străini, de sub zidurile Kremlinului mai puteau fi expediate scrieri contestatare, ca să ne amintim de cele ale lui Soljenițîn sau de romanul „Doctorul Jivago“ al lui Pasternak. Însă la Chișinău, în RSS Moldovenească, nu existau ambasade și consulate străine, nu erau acreditați corespondenți din Occident, nu veneau în turneu formații teatrale, artistice de peste hotare... În genere, prin capitalele republicilor unionale, de cum încerca cineva să facă un gest de nemulțumire față de putere, fără amânare o astfel de cutezanță era anihilată de ciclopii de tot soiul, de strădania lașă, obedientă a cozilor de topor autohtone ce-și luau simbria de la partid și securitate.
Spre partea de final, jurnalul parcă ar „degrada“ în caiete de lucru, de laborator, înregistrând notațiile fugitive de subiecte rustice, relatate după spusele altora sau pe care le-a cunoscut personal și înclinate spre narațiune artistică: „Satul bolnav de râs“, „Dănilă de la Colicăuți“, „Mătușa Chira ți frizerul Buium“, „Ita“, „Ciulucani“ de un stil oral alert, zigzagat, i-aș spune. Impresia că au intrat aici și două-trei secvențe din posibile scenarii cinematografice.
Cam mai bine de o treime din volum conține texte paralele jurnalului, diaristicii: conspect de lectură, pagini incipiente pentru posibile narațiuni. Notițe sporadice, fugitive, grabă din condei pentru viitor temei, când ar putea intra în vreo nuvelă.
Acest gen de pagini te pot duce la concluzia că, totuși, Vasile Vasilache nu a avut un apetit mai statornic pentru notații, fulgurați, mărturisiri diaristice, fiind „abătut de la trebi“ de scriitorul aflat în vâltorile complicatei sale narațiuni „Povestea cu cocoșul roșu“, a cărei prima parteapăruse în 1966, iar a doua în 1986. Este aproape exact perioada în care se decisese să-și scrie jurnalul. Dincolo de care a fost mereu stăpânit de voluptatea povestirii, rostogolitoare din sorgintea ei neaoșă, oarecum moralistă, ducând, pilduitor, spre concluzii cu aplecare la stările de lucruri concrete, în istorie, în societate, în destinul omului sau oamenilor. În destinul scriitorului, scriitorilor...
