Citez, dintr-un dicţionar de literatură română, apărut în 1979, la Editura Univers, un fragment din textul despre Mihail Sebastian: "...în 1933 îi apare primul roman, Femei, care, văzut în perspectiva întregii creaţii, are meritul de a schiţa personajele pieselor sale, în special pe cele feminine. În anul următor, 1934, publică De două mii de ani, capodopera prozei sale. Este un roman al "experienţei", al "autenticităţii", cum l-a numit Camil Petrescu, apropiindu-se de proza gidiană a "experienţei", fiind un jurnal intim deghizat, destul de apropiat (de remarcat sărăcia limbajului n.m.) de unele dintre romanele lui Mircea Eliade, ca de pildă Huliganii sau Întoarcerea din rai. Cartea descrie destinul unui intelectual evreu, în împrejurările pătrunderii sale în viaţa universitară a Bucureştilor, apoi în cea literară, experienţa pariziană, fiind o suită de portrete zugrăvite la modul abstract, eseistic, cu intervenţii şi meditaţii asupra destinului uman, asupra sensului vieţii. Vocaţia analitică a autorului, strălucit traducător şi interpret al lui Proust, este deosebită, dar el n-are capacitatea de a face să trăiască intens personajele, căci febrilitatea ideilor invadează adesea desenele (greşeală de tipar: destinele) eroilor. M.S. este mai ales un eseist şi un moralist, în sensul lui Anatole France, iar literatura sa provoacă mai degrabă satisfacţii intelectuale decît artistice."
Avem deja, cred, oferite de dicţionar, majoritatea reperelor "intelectuale, dar şi artistice", dar nu toate sînt în regulă. Ce este cu acest "pătrunde", nu cumva de obicei se spune "intră", apoi de ce în viaţa literară, de vreme ce personajul e arhitect şi lucrează într-o aşezare petrolieră, nu sînt prea multe observaţii dure pentru o carte anunţată drept capodoperă? Nu se suflă un cuvînt despre celebra prefaţă a lui Nae Ionescu, despre scandalul care a urmat şi despre volumul Cum am devenit huligan!
În acelaşi an 1979 apare la Editura Enciclopedică un dicţionar cronologic al literaturii române, în care autorul nostru e tratat mai sobru, mai corect şi mai concentrat, dar nici acolo formulările neinspirate nu lipsesc. (1934): "Apare romanul De două mii de ani. Considerată de critică (?) o capodoperă a literaturii "experienţei" şi "autenticităţii", cartea reconstituie atmosfera de tensiune şi frămîntări din anii 1930-1933, dezvăluind efectele mutilante ale discriminării rasiale." (1935): "Apare romanul Oraşul cu salcîmi. Tot acum M.S. publică Cum am devenit huligan. Texte, fapte, oameni - determinat de prefaţa brutal adversativă, sub raport uman, a lui Nae Ionescu la romanul său apărut cu un an înainte. Devenit, în urma publicării acestei cărţi, obiectul celor mai felurite atacuri, M.S. se vede obligat să răspundă tuturor "trivialităţilor polemice". (1944): "1 martie - Se joacă în premieră pe scena Teatrului Alhambra piesa Steaua fără nume de M.Sebastian, - iar în paranteză: Spre a nu irita cenzura, numele autorului este înlocuit cu pseudonimul Victor Mincu".
Am fost totuşi bucuros să găsesc în cele două dicţionare cuvîntul "capodoperă", de care istoria literară oficioasă nu făcea risipă, aplicată unui roman atît de special, deşi e greu să accepţi inexactităţile şi formulările prosteşti. Unele se explică prin inevitabila ipocrizie a socialismului naţional ceauşist. Mai trist era faptul că această capodoperă nu se bucura de tratamentul cuvenit, nu era retipărită, comentată, recomandată tinerilor etc. E trist, dar, iarăşi, explicabil. Nu enumăr cauzele, sînt prea bine cunoscute.
Mai este ceva. Jurnalul, o capodoperă a literaturii-document şi una din cele mai răscolitoare mărturii-confesiuni apărute în România secolului 20, nu poate fi înţeles fără anterioara "capodoperă a literaturii experienţei" şi scandalul care i-a urmat, iar orice lectură a primului trebuie precedată de aceea a celor două cărţi publicate anterior. Nevoia de reluare, de relectură, a întregului ansamblu provoacă nu doar descoperirea unor semnificaţii nereceptate anterior, dar şi, în cazul unor cititori printre care mă număr, o impresie copleşitoare, o puternică tulburare, un fel de slăbire a resurselor vitale, o "îmbolnăvire", ca aceea prin care a trecut Marin Preda sub impresia "Posedaţilor", demonii lui Dostoievski.
Pentru "noi" Jurnalul a devenit o carte de căpătîi, spre care întindem mîna în momentele de cumpănă, cînd se clatină speranţa în revenirea la normalitate a lumii şi încrederea în rostul literaturii.
Din numeroasele componente şi straturi ale Jurnalului mi-am propus să mă opresc doar la impresionanta complexitate a relaţiilor interumane, la bogăţia şi varietatea "personajelor", una din principalele explicaţii ale convingerii că ne aflăm în faţa unei capodopere. O ştia Sebastian însuşi, căci iată ce notează, parcă în treacăt, printre alte regrete de autor în criză de timp: "...şi deodată am întrezărit întreaga reţea de legături, în care sînt prinşi absolut toţi oamenii pe care îi cunosc, ca şi cum viaţa fiecăruia din ei n-ar fi decît o ramificare a unei vieţi sociale comune.
E de-ajuns să iau un singur nume, un singur personaj, aproape la întîmplare, pentru ca să văd cum în existenţa lui personală sînt implicaţi toţi ceilalaţi. Din incident în incident, din ramificare în ramificare, plec de la Alice şi ajung la Blank, la Leni, la mine...la Mircea, la Camil şi, prin Camil din nou la Alice, unde circuitul se închide, putînd să reînceapă în alt sens, cu alt intinerar, antrenînd alţi oameni, alte aventuri - fiecare din ele avînd o anumită importanţă autonomă, dar toate fiind angrenate în acelaşi sistem de relaţii sociale.
Pentru prima oară am realizat lărgimea de suprafaţă pe care se desfăşoară viaţa mea, aşa de monotonă cît o ştiu, aşa de redusă cît îmi pare. Pentru prima oară m-am gîndit că tot ce punem într-un roman de 300 pagini este ridicul de neînsemnat faţă de mulţimea de fapte care e implicată în cel mai obişnuit gest al nostru. Ajunge să pronunţ un nume - Cella Seni de exemplu - pentru ca zeci de oameni, zeci de comedii, zeci de aventuri să se pună în mişcare printr-un infinit număr de rotiţe.
Dacă ar fi să scriu un roman în care să intre întreg acest material (pe care abia azi l-am văzut, mi se pare, pentru prima oară, în toată întinderea lui), cîte mii de pagini mi-ar trebui?
Mă va lăsa viaţa să-l scriu cîndva, mai tîrziu?" (14 martie 1939)
N-a mai revenit asupra acestei "descoperiri" proustiene, dar şi-a dat seama de uriaşa ei însemnătate; dovadă stau numeroasele corecturi, semnalate de autorii ediţiei, mai multe ca în oricare din paginile caietelor, în căutarea expresiei celei mai exacte.
Tensiunea teribilă a multora din relatările asupra cărora se opreşte, uluirea sinceră determinată de aventurile incredibile în care este implicat, amărăciunea adîncă şi resemnarea ironică, de extracţie caragialiană, voioşia îngrozită cu care consemnează dialoguri şi evenimente, sînt justificate în plan teoretic printr-o formulă la care revine adesea, acel "nimic nu e incompatibil în spaţiul dunărean", care îngăduie întîlniri şi conversaţii, scene de teatru gata făcute, dialoguri între indivizi care, într-o lume normală, ar trebui să se urască de moarte, căci se află pe poziţii politice şi ideologice diametral opuse. Dar ei sînt prieteni ori doar amici, adesea colegi de redacţie, petrec împreună în case particulare sau cafenele, se confesează unii altora cu detaşare, fac amor (vezi relaţia cu Zoe Ricci, ai cărei fraţi sînt legionari), se mai ceartă, se despart, se împacă, pe scurt rămîn împreună. Inacceptabil, incredibil, dar aşa e viaţa, iar asta dă Jurnalului o originalitate şi o "autenticitate" de o forţă cu totul specială.
Pentru a înţelege valoarea acestui dat "artistic" de care, ca şi alţii, Sebastian era pe deplin conştient, trebuie să ne întoarcem la Cum am devenit huligan: "Indignarea lor nu e indignare, adversitatea lor nu e adversitate, entuziasmul lor nu e entuziasm, nimicul lor nu e nimic. Dacă ciocnirea lor cu o carte sau cu un om ar fi o adevărată ciocnire - adică o luare de poziţie - dacă duşmănia lor ar porni de la conştiinţa unor valori adverse, dacă violenţa lor ar fi o reacţie de gîndire, totul ar fi salvat. Dar nimic nu e serios, nimic nu e grav, nimic nu e adevărat în această cultură de pamfletari zîmbitori. Mai ales nimic nu e incompatibil. Iată o noţiune care lipseşte total vieţii noastre publice, pe toate planurile ei: incompatibilul. În cultură, ca în parlament, oamenii se înjură la tribună şi se împacă la bufet. Avem de aceea o cultură de brutalităţi şi tranzacţii".
Urmează fermecătoarea, bine-ştiuta relatare a uimirii criticului francez, pe care "l-am auzit cerîndu-i explicaţii unui gardist de fier notoriu, pe care îl găsise într-o tandreţe intelectuală cu un marxist, şi el notoriu." Face cumva excepţie Mihail Sebastian de la regula incompatibilităţii, cum sugerează frazele de mai sus? Nici pomeneală. Întregul Jurnal, nu doar anumite episoade, ilustrează deplina integrare a scriitorului nostru în lumea care îl îngrozeşte. De altfel, altă constatare de bun simţ, România nu e o excepţie, nu doar la "Porţile Orientului" aceasta e situaţia. Cine a trăit mai multă vreme dincolo de graniţele ţării o ştie prea bine.
Cu senzaţia că insist poate prea mult asupra acestui aspect al lucrurilor (deşi cred că prilejului aniversar i se potriveşte de minune posibilitatea de a da spaţiu cît mai larg "vocii" sărbătoritului), aş reaminti încă un paragraf, de o intensă actualitate, din acelaşi Cum am devenit huligan: "Cuvinte deşarte, fără obligaţii corespunzătoare, "stînga" şi "dreapta" românească adăpostesc cele mai variate compromisuri, cele mai fanteziste contradicţii. Lipsei lor de conţinut politic li se adaugă o gravă lipsă de sinceritate personală, care le goleşte de orice înţeles real. E o discrepanţă strigătoare între ce spun oamenii şi ce fac ei, un dezacord total între scrisul lor şi viaţa lor. Democraţi cu scandaloase averi, socialişti cu strălucitoare carieră mondenă, teologi cu chef şi temperament...". Cu părere de rău opresc aici acest text superb.
Numărul personajelor memorabile, - principale, secundare, episodice, pomenite întîmplător, - este impresionant. Referindu-se la unul din colegii de liceu, căruia nu se osteneşte să-i dea numele, al cărui destin îl deplînge, un tip delicat, vulnerabil, care se sinucide în plină tinereţe, aruncîndu-se sub roţile unui tren, se simte însă dator să noteze "era antisemit, ca toţi ceilalţi". Din acest unghi de vedere, nu ieşea din rînduri. Încercînd să compun, pentru uz propriu, un dicţionar al acestor figuri de neuitat, cu o scurtă caracterizare, am umplut zece foi, după care am renunţat, din lipsa necesarei aplicaţii ştiinţifice. Mă pîndeşte, după cum s-a observat, obsesia dicţionarelor. Mi-am amintit că Teodor Mazilu, autorul Proştilor sub clar de lună, spunea prietenilor la Mogoşoaia că lucrează la un Dicţionar al nopţilor de insomnie, pe care, vai, n-a mai apucat să-l scrie, iar un poet notoriu i s-a interesat cu seriozitatea şi candoarea omului dornic să se liniştească: "Va fi un fals dicţionar, nu-i aşa, Tudore?!"
Cred că un asemenea dicţionar ne-ar putea ajuta să ne orientăm în haosul acelor ani despre care dă seamă Jurnalul. Ceva în genul "Falsului tratat pentru uzul autorilor dramatici", din care mi-a rămas, peste decenii, imaginea incisivelor rînduri consacrate de Camil lui Scarlat Froda, prezenţă familiară şi în caietele lui Sebastian.
Se vor regăsi în falsul dicţionar, printre altele: o notă, după un curs al lui Nae Ionescu, cînd ar fi vrut să-i spună aceluia "ce monstruoase contraziceri cu sine însuşi debitează", dar nu apucă, deoarece profesorul "era grăbit", alta în care scrie despre acelaşi: "Este cel mai complex şi mai interesant om pe care l-am cunoscut", (după ce, în Cum am devenit huligan, notase cu dezgust "m-am înşelat"), intenţia formulată în 1935: "Nu scriu aici decît cînd îmi face plăcere", numai bună pentru a fi pusă alături de rîndurile notate cînd află de la profesorul Balmuş, ceea ce îi spusese şi profesorul Oţetea, anume că pogromul de la Iaşi din 29 iunie 1941 "a fost cea mai bestială zi din istoria omenirii".
N-ar putea lipsi seara cînd îl aude pe Tudor Vianu contestîndu-i lui Nae orice originalitate, apoi propria lectură din Spengler, care-i confirmă plagiatul, ştirea neconfirmată din 1936 că prietenul Mircea Eliade ar fi fost "revoltat" de un articol al său contra lui Vasile Lovinescu, urmată de concluziile amare privind marea lor prietenie din ziua cînd moare Nina, prima soţie a lui Eliade, revenirea la momentul cînd Mircea îi apare mult prea preocupat de amănuntele publicităţii la lansarea unui nou volum, tot în 1936, în vreme ce el consideră că "destinul meu de scriitor se decide dincolo, mult dincolo, de toate aceste mici chestii", întîlnirea cu Rosetti, de la care află cum trăieşte Eliade, "mai legionar ca oricînd" ca un magnat, la Lisabona, cu însemnarea: "Iar după război, presupunînd că voi scăpa şi ne vom întîlni, - anilor lui de înflorire, eu nu le voi putea opune decît triştii mei ani de umilinţă şi ratare."
Dintr-o călătorie la Roman, unde-l vizitase pe marele scriitor şi marele bolnav Max Blecher, acela care ar fi dorit să-şi asume suferinţele tuturor celor dragi, revine zguduit, îngrozit şi notează: "Pot exista şi nefericiri mai mari decît un regim antisemit. Ştiam... dar uitasem!" Blecher insistă s-o întîlnească pe bizara sa prietenă şi admiratoare, Maria Ghiolu, aceea care îl consideră pe Sebastian "mai inteligent decît Gide", una din femeile în a cărei plasă intelectual-senzuală avea să rămînă prins ani şi ani. Reciteşte De două mii de ani după "o scrisoare mişcătoare de la Blecher" şi constată surprins: "Cu excepţia cîtorva pasaje cu un accentuat aer evreu, restul e excepţional. Nu ştiam, nu mă aşteptam. Nu încape nicio îndoială că, din tot ce am scris, cartea asta rămîne".
Resimte o puternică senzaţie de irealitate - ca un ecou din Blecher - în acel amestec de viaţă şi moarte de la sfîrşitul războiului, cînd se trezeşte scriind la patru piese deodată, în vreme ce aşteaptă înfricoşat şi resemnat deportarea, după ce a ieşit teafăr din rebeliunea legionară, pe care "Cioculescu o judecă detaşat, eu o judec cu însăşi viaţa mea", avînd chiar puterea şi bucuria de a nota acel "maximum de entuziasm" datorat nemuritoarei replici porno a actriţei Nataşa Alexandra "la o repetiţie, cu Marietta de faţă". Şi n-a apucat, din fericire, s-o vadă pe Marietta, ca noi, primind cadou de la Dej, titlul stalinist de maestru emerit al artei!
Lumea e un teatru, iar teatrul e viaţa şi moartea lui, bucurie, drog şi refugiu. Se gîndeşte la un mic eseu "Despre mediocritatea teatrului", fiindcă n-a uitat că în 1936, cînd se chinua cu Jocul de-a vacanţa, aşternuse pe hîrtie următoarea reflecţie: "Mi-e silă văzînd că ia proporţii o întîmplare care, în definitiv, nu are dreptul să fie mai mult decît derizorie. Sînt aşa de neserios încît să-mi închipui că gluma asta în trei acte are dreptul să mă preocupe, cînd în fiecare an 30 de oameni scriu, la Paris, la Viena şi la Londra, 30 de comedii la fel de agreabile?" Dar numai datorită Stelei fără nume a do­bîndit renume internaţional şi a ajuns singurul evreu din România devenit scriitor popular. La Baraşeum e scîrbit de spectacolul deplorabil de pe scenă şi din sală, înainte de a afla că mare parte a publicului e alcătuită din evrei botezaţi, la spectacolul cu Iphigenia lui Mircea Eliade nu se duce, presimţind că acolo va fi "o şedinţă de cuib legionar".
În toţi aceşti ani, prietenul cel mai prezent, mai des frecventat, mai fidel, ceea ce nu era puţin lucru, este Camil Petrescu, marele scriitor, de noi toţi adorat, personajul celor mai savuroase secvenţe antisemite: "Ieşind de la Capşa - sîntem abia în 1936 - mi-a explicat din nou atitudinea lui faţă de ultimele bătăi contra evreilor. - E regretabil, dragă, dar tot ovreii poartă răspunderea. - De ce, Camil? - Pentru că sînt prea mulţi. - Dar ungurii nu sînt şi mai mulţi? - Poate, dar cel puţin sînt masaţi la un loc, în aceeaşi regiune. În continuare mi-a spus: Dragă, ovreii provoacă, au o atitudine echivocă, se amestecă în lucruri care nu-i privesc. Sînt prea naţionalişti. - Ar trebui să te decizi Camil. Sînt naţionalişti sau sînt comunişti? - Ei, ştii că-mi placi! Sîntem între noi, dragă, şi mă mir că mai pui astfel de întrebări. Comunismul ce altceva este decît imperialismul evreilor? Replică subliniată de diarist, apoi: Spune asta Camil Petrescu, una din cele mai frumoase inteligenţe, una din cele mai delicate sensibilităţi din România. Cum ar putea România să trăiască vreodată o revoluţie?"
Pentru a-l accepta pe Camil, musai să-l comparăm cu altă frumoasă inteligenţă şi la fel de delicată sensibilitate: Felix Aderca, evreul sută la sută, menţionat doar de două ori în Jurnal, care, după două mii de ani de cînd Iuda suferă de "frig şi întuneric", spune peste tot că regretă moartea lui Zelea Codreanu, "o apariţie genială, o forţă etică fără seamăn", iar la următoarea întîlnire cu Sebastian, consecutivă legislaţiei antisemite şi propriei sale aruncări pe drumuri, nu doar repetă elogiul Căpitanului, dar ţine să sublinieze că şi Hitler este o minte genială, temîndu-se că pierderea războiului de către germani ar fi o tragedie.
Pentru ca amîndoi, Aderca şi Camil, să nu întîrzie să-şi exprime admiraţia pentru lumina care tocmai venea de la Răsărit. Notă din 2 octombrie 1944: "Camil Petrescu îmi citeşte două articole de adeziune la "stînga". Un atac violent împotriva nemţilor şi un altul împotriva lui Gide. Pe dracu! Pînă la 23 august n-a avut timp să le scrie? L-am sfătuit să se astîmpere. De cinci ani Camil se tot disculpă şi aderă."
Un "dicţionar" al faunei umane care populează Jurnalul, spuneam, îşi aşteaptă autorul. Aici mi-au "scăpat", vai, printre alţii, altele: Cioran, Eugen Ionescu, Leni Caler, prinţul Antoine Bibescu şi soţia sa Elisabeth, Marietta Sadova.
Desigur că nu e vorba de portretele "obiective" ale acestor cunoscute personalităţi, ci doar de felul în care se constituie sub condeiul însinguratului diarist. Deşi Jurnalul ni se impune prin sinceritate şi o dorinţă de adevăr, ce nu pot fi puse sub semnul întrebării, aceste calităţi reprezentînd de altfel justificarea încrederii totale şi ataşamentului afectiv pe care romanul-document le inspiră oricărui cititor de bună credinţă, nu se cuvine, nici n-ar fi în avantajul autorului, să le răpim caracterul de personaje literare, cu tot ce implică sintagma.
Pentru a pricepe cum stau lucruile din acest punct de vedere mi se pare potrivit să reamintim ce a scris Sebastian despre De două mii de ani, puţin spus: iritat, de grosolănia cu care Nae Ionescu, profesorul mult admirat, în a sa prefaţă, apoi şi alţi polemişti, l-au botezat Iosef Hechter pe naratorul acelei ficţiuni şi "pornind de la acest nume s-a stabilit caracterul autobiografic al cărţii", apoi s-a răspîndit zvonul că e un roman cu cheie. "Îmi dau seama că e inutil să protestez împotriva unei astfel de curiozităţi barbare. În realitate, un roman se scrie totdeauna cu un aliaj de reminiscenţe şi invenţie, în care partea reminiscenţelor este cu siguranţă cea mai mică şi mai vagă."
E o indicaţie preţioasă; s-o utilizăm prin răsturnare, căci Jurnalul e inversul romanului, fiind totuşi opera unui scriitor. Invenţia e aici partea cea mai mică şi mai vagă. Iar dacă romanul e chemat să dea seamă de efectul devastator al timpului, să recunoaştem că un magistral Jurnal, ca acela de care ne ocupăm aici la Ierusalim, îi face o teribilă concurenţă, atît în ce priveşte balzaciana stare civilă, cît şi ca efect al cronologiei la care e obligat.
Înainte de a încheia, să nu uităm marea izbîndă a caietelor: autoportretul. De fapt, aproape fiecare rînd, despre oricine şi orice ar trata, se constituie într-o tuşă de lumină, de umbră ori de întuneric la acest teribil raport despre sine însuşi, fila unei scrisori-testament, literar şi nu numai.
Reciteşte Război şi pace, pentru a compara bătăliile de la Smolensk şi Borodino cu situaţia de pe frontul hitlerist, impresionat de "valoarea literară şi de document" a capodoperei tolstoiene, aflate atunci, pare-se, într-un con de umbră.
Notează: "Aş cere vieţii doar puţină linişte, o femeie, cărţi şi o casă curată." Se îndrăgosteşte de o actriţă, crede că "ar putea fi un amor", peste trei zile afirmă "ne iubim, ne-am spus-o", iar peste alte cîteva zile apare gelozia justificată. Se confesează prietenului Camil, care-i spune "Şi dumneata eşti un Ladima". Episod cu Cella Seni-Serghi, care îi declară: "Eşti prea infect ca să nu sfîrşesc prin a te iubi", ceea ce lui i se pare "aproape o definiţie a amorului" ("Nu pentru acelaşi motiv o iubesc eu pe Leni şi o iubesc atît de incurabil?").
De vreme ce acea "o femeie" nu apare, se aliniază în schimb "episoadele", un lung şir de nume: Margot, Lilly, Dorina, Jeni, Thea etc. Nu lipsesc intenţiile de sinucidere, nu întîrzie să apară secretul de nemărturisit: "oroare, dezgust, ceva murdar, obscen, trist pînă dincolo de orice limită...", iar ceva mai încolo "Comica, absurda şi, în fond, teribila situaţie pe care o suport de 8 luni cu Zoe, va trebui s-o joc din nou pentru Leni. A fost aici ieri, s-a dezbrăcat şi, pe urmă, în faţa năruirii mele..."
Ascultă, mereu-mereu, concerte de muzică simfonică la toate posturile de radio din Europa, face liste de titluri şi compozitori preferaţi, îşi deplînge autoironic proasta memorie muzicală, dar, alt secret, acceptă să fie cronicar muzical "pentru bani şi cu mari garanţii de anonimat", utilizînd un pseudonim pe care îl încredinţează numai Jurnalului. E un refugiu şi un fel de salvare a sufletului, o pasiune şi o obsesie, pînă cînd constată "Sînt obosit de atîta muzică. Dar e singurul lucru consolator din ultima vreme". Iar cînd legile antonesciene interzic evreilor să deţină aparate de radio, merge la Lena Constante, la alţii, pentru că fără Bach, Brahms, Mozart, Cesar Frank, nu poate trăi.
Visează şi relatează neobosit zeci şi zeci de visuri, ca în Jurnalul lui Kafka, desigur fără amploarea de capodopere ale acelora, mai ales după începerea războiului, cînd, după unul din ele scrie: "Ai vrea să dormi, să te afunzi undeva sub pămînt, să laşi să treacă timpul peste tine". Iar dimineaţa, singura bucurie a zilei, rupe foaia de calendar, cu satisfacţia că a mai trecut o zi din coşmarul irealităţii imediate.
Singurul refugiu autentic, adevărata voluptate, mai ameţitoare decît muzica, mai copleşitoare decît sexul, este vacanţa, pîrtia de schi de la Predeal, nisipurile de la Balcic. Acolo scapă de procesele biroului Roman, de nesuferita meserie de avocat, de obligaţiile gazetăreşti ori redacţionale, de întîlnirile neplăcute, telefoanele agresive şi veştile insuportabile, de mizeriile făcute de proprietari sau vecini. Acolo, numai acolo, dobîndeşte energia şi răgazul necesare scrierii romanelor sau pieselor, ca şi cum restul, inclusiv cronicile literare, ar fi simple obligaţii alimentare. Numai vraja vacanţei îl face să uite de sinele prea bine cunoscut: "Am arta de a-mi complica la maxim viaţa asta nefericită," ori "Ar trebui - şi nu e prima oară cînd mi-o spun - ar trebui mai multă intransigenţă, mai multă rigiditate chiar, în viaţa mea. Sînt prea "suplu" şi spun acest lucru cu o nuanţă de dispreţ pentru tot ce e acomodant în mine."
Mai presus de toate îl apasă un gînd, vezi ultima pagină a Jurnalului: "duc cu mine, peste tot, incurabila mea singurătate". Sună ca o transcriere în proză a unor versuri bacoviene: "Cît de străin sînt de ţara mea" sau "Mai bine singuratic şi uitat- Pierdut să te retragi nepăsător - În ţara asta plină de humor" . O "înstrăinare" structurală, în pofida luptei pe care o duce pentru a se integra, pentru a fi un om de lume.
Acestea - şi altele - îmi îngăduie nu doar admiraţia pentru o capodoperă, dar şi îndrăzneala de a relua aici, la adresa autorului de dragul căruia ne-am întîlnit, declaraţia adresată de el lui Jules Renard, despre al cărui jurnal rîvnea să scrie un studiu şi pe care l-a adoptat ca model: "Cît îl iubesc pe omul ăsta şi cît de absurdă mi se pare moartea lui, deşi au trecut de-atunci 62 de ani!"