Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

La o noua lectura:
Jurnalul lui Gabriel Liiceanu de Alex. Ştefănescu


Gabriel Liiceanu s-a născut la 23 mai 1942 la Râmnicu-Vâlcea. Tatăl său, Petre Liiceanu, lucra în finanţe, iar mama sa, Ioana Liiceanu (înainte de căsătorie, Marineanu), era profesoară de matematică.

Copilăria şi-a petrecut-o la Bucureşti (unde i se stabilise între timp familia). Copil fiind, remarcă atmosfera de teroare din România anilor î50.

Urmează liceul la "Gheorghe Lazăr". După absolvirea liceului, în 1960, se înscrie la Facultatea de Filozofie, spre stupefacţia tatălui său. Pătrunde astfel, cu candoare, dar şi imun la orice influenţă a marxismului, "într-o instituţie-pivot a vieţii ideologice, care pregătea viitoarele "cadre de partid"". în 1965 termină facultatea şi ocupă un post de cercetător la Institutul de Filozofie al Academiei. în 1967, îl cunoaşte pe Constantin Noica şi, la îndemnul lui, se înscrie la Facultatea de Limbi Clasice, pe care o absolvă în 1973. Face parte din grupul restrâns de tineri asupra cărora Constantin Noica îşi exercită vocaţia de "antrenor cultural". Sub îndrumarea filozofului, care după anii de închisoare şi de domiciliu forţat fusese uitat de societatea românească, studiază cu adevărat operele lui Platon şi Aristotel, Kant şi Hegel, Carnap şi Heidegger, aprofundează greaca veche, latina şi germana, învaţă să gândească şi să scrie pe cont propriu. Printre colegii săi de discipolat se numără Andrei Pleşu, Sorin Vieru, Victor Stoichiţă. în 1975 se transferă la Institutul de Istorie a Artei (unde va ocupa un post de cercetător până în 1989). în acelaşi an publică lucrarea cu care obţinuse titlul de doctor în filosofie: Tragicul. O fenomenologie a limitei şi depăşirii.

Tot în 1975, Constantin Noica, de puţină vreme pensionat, se mută într-o cameră modestă dintr-o cabană din Păltiniş, în apropiere de Sibiu, şi face din ea noul sediu al şcolii lui de filosofie. "Din acel moment - îşi aminteşte Gabriel Liiceanu - a început partea cea mai spectaculoasă a aventurii noastre. De cum aveam câteva zile libere, ne repezeam, cei trei-patru elevi ai lui, la Păltiniş".

între 1982-1984, Gabriel Liiceanu studiază în Germania, la Heidelberg, ca bursier al Fundaţiei Humboldt.

Experienţa discipolatului, desfăşurată în perioada 1977-1981, este consemnată de el în Jurnalul de la Păltiniş, care, în mod surprinzător, trece de cenzură şi apare sub formă de volum, în 1983, la Editura Cartea Românească. Apariţia are un ecou imens în mediile intelectuale. Personalităţi ale culturii române, printre care Emil Cioran, Petru Creţia, Alexandru Paleologu, Ştefan Aug. Doinaş, Mariana Şora, comentează cartea în scrisori sau în articole. Se înregistrează adeziuni patetice şi se declanşează polemici vehemente. O parte dintre documentele acestei furtuni de idei sunt strânse de Gabriel Liiceanu în volumul Epistolar, apărut în 1987.

După 1989, Gabriel Liiceanu face parte dintre fondatorii Grupului pentru Dialog Social şi ai revistei 22. Cu sprijinul lui Andrei Pleşu, devenit ministru al Culturii, preia Editura Politică, pe care o transformă în Editura Humanitas. Prin intermediul ei pune în circulaţie rapid, dând dovadă de un înalt profesionalism, toate cărţile de idei pe care regimul comunist le interzisese. Un scurt text al său, Apel către lichele, publicat încă din 30 decembrie 1989, dă tonul a ceea ce va scrie în această perioadă. Gabriel Liiceanu devine filozoful eliberării de ideologia comunistă reziduală, de care sunt încă intoxicaţi milioane de români. Şi un promotor al ideii că este necesar un proces al comunismului. Drept urmare, stârneşte ura foştilor activişti ai PCR şi lucrători ai Securităţii. Numele lui figurează pe lista neagră publicată în toamna lui 1990 în România Mare, cu titlul Zece oameni care trebuie împuşcaţi pentru a avea linişte în ţară (alături de Doina Cornea, Alexandru Paleologu, Andrei Pleşu, Ana Blandiana ş.a.). Totodată, se lansează ideea falsă că este un Robespierre, un adept al răzbunării etc.

între 1998-2002, Gabriel Liiceanu este membru în Consiliul de Administraţie al TVR. Intervenţiile sale de un patetism sobru din cadrul şedinţelor se constituie într-o posibilă operă teoretică (de care se va lua cândva cunoştinţă prin publicarea stenogramelor), dar nu reuşesc să clintească instituţia din inerţia ei.

STUDII ŞI ESEURI. Tragicul. O fenomenologie a limitei şi depăşirii, Buc., Univ., 1975  încercare în politropia omului şi a culturii, Buc., CR, 1981 (cupr. şi o bibl.)  Apel către lichele, Buc., H., 1992 (ed. a II-a, adusă la zi, Buc., H., 1996)  Cearta cu filozofia, Buc., H., 1992 (ed. a II-a, Buc., H., 1998)  Despre limită, Buc., H., 1994 (ed. a II-a, Buc., H., 1997; ed. fr., Paris, Éd. Michalon, 1997)  Itinerariile unei vieţi: E. M. Cioran urmat de Apocalipsa după Cioran. Trei zile de convorbiri - 1990, Buc., H., 1995 (ed. a II-a, cu menţiunea Ultimul interviu în loc de Trei zile..., Buc., H., 2001, ed. fr., Paris, Éd. Michalon, 1995, ed. sued., Ludvika, Dualis Förlags, 1997) Declaraţie de iubire, Buc., H., 2001.

îNSEMNĂRI DE JURNAL, CORESPONDENŢĂ. Jurnalul de la Păltiniş, un model paideic în cultura umanistă, Buc., CR, 1983 (ed. a II-a, Buc., H., 1991, ed. a III-a, cu un adaos din 1996, Buc., H., 1996, ed. fr., Paris, Éd. La Découverte, 1998; ed. engl., Budapesta, CEU Press 2000 şi New York, 2000) Epistolar, prezentat şi îngrijit de Gabriel Liiceanu, Buc., CR, 1987 (cupr.: scrisori ref. la Jurnalul de la Păltiniş semnate de Gabriel Liiceanu, Constantin Noica, E. M. Cioran, Andrei Pleşu, Radu Bogdan, Alexandru Paleologu, Thomas Kleininger, Ştefan Aug. Doinaş, Sorin Vieru, Andrei Pippidi, Mariana Şora, Marin Teofil, Petru Creţia, Ion Ianoşi; articole pe aceeaşi temă de Eugen Simion şi N. Steinhardt)  Uşa interzisă, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2002 (pagini de jurnal referitoare la perioada 3 mai 2001 - 2 octombrie 2002).

*

Gabriel Liiceanu a tradus din Platon, comentatori aristotelici şi filosofi germani (Heidegger, Schelling).

A făcut filme: Exerciţii de admiraţie (în colab. cu Constantin Chelba), 1991; interviu cu Eugen Ionescu, 1992; Apocalipsa după Cioran (în colab. cu Sorin Ilieşiu), 1995.


O întârziere de efect

În unele piese de teatru personajul principal nu-şi face intrarea în scenă de la început. Celelalte personaje îl evocă şi îi comentează faptele, uneori i se aude şi vocea, de undeva, din altă încăpere, dar el întârzie să apară. Amânarea măreşte progresiv curiozitatea spectatorilor. Când cel despre care se fac doar presupuneri vine în sfârşit în lumina reflectoarelor nu mai este vorba de o simplă intrare în scenă, ci de un eveniment, urmărit de public cu maximă atenţie.

Un asemenea personaj aşteptat a fost decenii la rând, în cultura română, Gabriel Liiceanu. La sfârşitul anilor '70 se auzea, în mediile intelectuale, că există un tânăr-nu-prea-tânăr, pe nume Gabriel Liiceanu care, alături de Andrei Pleşu, face parte dintre elevii preferaţi ai lui Constantin Noica şi că el învaţă, la îndemnul filozofului refugiat într-o cabană din munţi, la Păltiniş, greaca veche şi germana. La fel de vag s-a zvonit, apoi, că acest discipol, înzestrat cu o inteligenţă neobişnuită, s-a dus, în 1982, să studieze în Germania, la Heidelberg. Primele sale cărţi, Tragicul. O fenomenologie a limitei şi depăşirii şi încercare în politropia omului şi a culturii inspirau respect prin capacitatea de a sistematiza idei şi prin bibliografie, dar nu spuneau nimic despre autor, decât faptul că era nemarxist, ceea ce, atunci, făcea oarecum senzaţie.

Jurnalul de la Păltiniş, publicat în 1983, cu tot interesul pe care l-a suscitat, nu a dus la cunoaşterea personajului; Gabriel Liiceanu era o prezenţă estompată în propriul lui jurnal, protagonistul urmărit mereu cu fasciculul de lumină al atenţiei sale fiind Constantin Noica.

Nici după 1989 Gabriel Liiceanu nu a venit cu adevărat, el însuşi, în faţa noastră. Au ajuns la noi mesaje ale sale, începând cu un "apel către lichele" care a zguduit conştiinţa publică şi sfârşind cu o "declaraţie de iubire", dramatică, neverosimilă, semănând mai curând cu o declaraţie de sfâşiere lăuntrică. Ne-au mai parvenit sute de cărţi ale unor gânditori din toate epocile apărute la editura creată de el, Humanitas, cărţi din care i-am compus în mintea noastră un portret, ingenios, dar inevitabil hilar, de genul celor imaginate de graficienii cu spirit ludic pentru afişele târgurilor de carte.

Numeroase şi răsunătoare au fost, în sfârşit, ecourile iniţiativelor şi luărilor sale de atitudine în rândurile opiniei publice, care, dereglată parcă de o prea mare descărcare de electricitate, a reacţionat de fiecare dată aberant, fie prin adeziuni exaltate, fie prin respingeri pline de spaimă.

Cine este totuşi Gabriel Liiceanu? Un posibil răspuns găsim în jurnalul său apărut în aceste zile, Uşa interzisă. Personajul aşteptat decenii la rând, personajul precedat de atâtea mesaje (trimise de el) şi de atâtea presupuneri (făcute de noi) se află acum în faţa noastră.


Timp concentrat

În mod surprinzător jurnalul lui Gabriel Liiceanu este chiar un jurnal (ni-l imaginam ca pe o suită de dizertaţii filozofice). Autorul scrie în mod declarat despre el însuşi, despre ceea ce vede şi simte, gândeşte şi visează, într-o ordine impusă de viaţa lui sufletească şi nu de un plan de construcţie al cărţii. înregistrează şi numeroase evenimente exterioare, dar numai în măsura în care ele reverberează în propria-i conştiinţă. Ierarhizarea lor nu este una filozofică, politică sau culturală, ci literară.

Regula genului este respectată şi strict tehnic, în sensul că însemnările se referă la o perioadă determinată din biografia autorului - aproximativ un an, a doua jumătate a lui 2001 şi prima jumătate a lui 2002 - şi sunt datate: 2 noiembrie, 3 noiembrie, 7 noiembrie, 10 noiembrie etc. Ele ne documentează asupra programului lui Gabriel Liiceanu din această perioadă: o vizită făcută, la Paris, lui Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu, o întâlnire, tot la Paris, cu Milan Kundera în vederea perfectării unui contract de editare a operei lui, o şedere de trei luni la Heidelberg pentru revizuirea, în echipă cu Cătălin Cioabă, a unei traduceri din Heidegger, participarea, la Bucureşti, la un seminar în jurul cărţii lui Guénon, Le symbolisme de la croix, conducerea unor şedinţe la Editura Humanitas etc. însă adevăratul "subiect" îl constituie evenimentele vieţii sufleteşti, în descrierea şi analizarea cărora Gabriel Liiceanu se angajează cu disperarea cuiva aflat în criză de timp biografic:

"când timpul a început să nu îmi mai ajungă, când lumina crepusculului a început să intre în odaia vieţii mele, an înţeles ce grozăvie făcusem: ca la şcoală, lăsasem totul pe ultima clipă, dar "ultima clipă" nu mai era preziua tezei, ci ceva cu adevărat implacabil, pentru care nu exista recurs, graţiere sau amânare. Acum nu mai puteam să mă cert singur, ca în liceu, întrebându-mă în seara dinaintea tezei ce Dumnezeu făcusem cu cele două zile dinainte. Frisonul de atunci era acum la altă scară: ce Dumnezeu făcusem cu viaţa mea?"

Jurnalul creează şi întreţine o puternică impresie de sinceritate, uneori insuportabilă, ca imaginea unui om jupuit de viu. Gabriel Liiceanu face în legătură cu sine dezvăluiri care nu sunt scandaloase, ci înfricoşătoare, pentru că ne aduc aminte de propriul nostru neant existenţial, de care încercăm zilnic, de dimineaţa până seara, să uităm.

Este vorba de o sinceritate elaborată, ceea ce înseamnă radicală şi neperturbată nici măcar în treacăt de cochetărie. Fiecare mărturisire spontană intră în furnalul unei tratări sistematice, care o purifică de zgură şi o transformă în esenţă de viaţă. La 3 august 2001, autorul jurnalului scrie:

"Fiul meu a împlinit astăzi 27 de ani. Stă de opt ani în Japonia."

Urmează nu doar o evocare plină de duioşie a tânărului aflat la mii de kilometri distanţă, ci un istoric al relaţiei dintre tată şi fiu, o recunoaştere dramatică a eşecului de la un moment dat a acestei relaţii şi o sărbătorire lucidă a refacerii ei, o evaluare a posibilităţilor de comunicare în viitor dintre cei doi. în stilul său grav, Gabriel Liiceanu epuizează subiectul, punându-ne la dispoziţie o monografie a sentimentului paternităţii trăit de el.

în numeroase alte situaţii procedează la fel. Când vine vorba despre iluziile pe care şi le-au făcut intelectualii umanişti după căderea lui Ceauşescu, explică tot ce crede despre ineficienţa tragică a umanismului, când îşi aduce aminte de Constantin Noica recapitulează în-treaga istorie a prezenţei lui Constantin Noica în biografia sa, când se trezeşte, într-o dimineaţă, răvăşit de amintirea unui vis, mărturiseşte că detestă ideea de a povesti vise şi îşi sistematizează propria experienţă onirică de o viaţă pentru a închide definitiv discuţia, când povesteşte cum s-a desfăşurat o convorbire a lui cu Andrei Pleşu şi Horia-Roman Patapievici pe tema religiei, îşi face cunoscută, într-un mod organizat, concepţia despre credinţa în Dumnezeu ş.a.m.d.

Jurnalul conţine în paginile lui un timp concentrat. Este vorba nu de un an din viaţa lui Gabriel Liiceanu, ci de întreaga lui viaţă, reparcursă într-un an.


Filozoful care nu mai crede în filozofie

Jurnalul este dominat de sentimentul ratării. Filozoful nu mai crede în filozofie, nu mai vede în ea o soluţie de viaţă şi regretă că nu a scris literatură:

"O dezabuzare stupidă - şi totuşi explicabilă? - a pus stăpânire pe mine: majoritatea cărţilor mă plictisesc, filozofia mi-a devenit de mult greu suportabilă, tonul scrierilor edificatoare mă irită. în cercetarea academică nu mai cred, eseurile mi se par futile, romancier nu am avut norocul să fiu. Singura formă de scris care mă interesează ar urma să rezulte din mişcarea neîngrădită pe teritoriul eului meu. De fapt, e vorba de un anumit mod de a scormoni cu lăcomie în tot ceea ce am ajuns să simt: în legătură cu viaţa mea, cu lumea în care am trăit, cu specia din care fac parte."

Simţim că, în realitate, nu este vorba de o descoperire tardivă a literaturii, ci de o întoarcere la literatură, după părăsirea ei cândva, în tinereţe, sub presiunea prestigiului instituţionalizat al culturii. Un sentiment asemănător încercăm când citim Caietul albastru al lui Nicolae Balotă sau Cititul şi scrisul al lui Nicolae Manolescu. în cazul lui Gabriel Liiceanu, însă, conform propriei lui mărturisiri, a contat şi influenţa exercitată autoritar de Constantin Noica (de altfel, el însuşi un scriitor, care s-a chinuit o viaţă întreagă să fie doar filozof, asemenea chinezoaicelor de pe vremuri care mergeau din copilărie în pantofi strâmţi, din lemn, ca să le rămână picioarele mici).

Nu există elogiu mai emoţionant adus literaturii decât acest regret al unui filozof de succes, ca Gabriel Liiceanu, că nu este scriitor.

Deşi... este. Uşa interzisă îi modifică autorului statutul, aşa cum Numele trandafirului i-a schimbat lui Umberto Eco statutul de critic literar în acela de romancier sau cum Orbitor a făcut din poetul Mircea Cărtărescu un prozator. într-o istorie a literaturii române scrisă fără prejudecăţi, Gabriel Liiceanu va rămâne ca un scriitor care s-a ocupat, cu competenţă, şi de filozofie.

Şi nu ca un scriitor printre alţii, ci ca unul cu miză mare, în comparaţie cu care multe glorii literare de azi par derizorii.

Titlul jurnalului este - să spunem şi asta - neinspirat (sintagma uşa interzisă nu are sens; volumul putea fi intitulat eventual Intrarea interzisă). Dar, în afară de titlu (şi, poate, de un exces de adjective hiperbolizatoare ca enorm, imens), totul în această carte este dramatic, răscolitor, greu de uitat. Autorul jurnalului se comportă ca un actor de geniu, susţinând de unul singur în faţa noastră un spectacol captivant. El plânge, râde, înalţă braţele revendicativ spre cer, îşi distruge prestigiul intelectual, ca şi cum şi-ar sfâşia, isteric, hainele, încearcă să şi-l reconstituie, nesuportându-şi nuditatea, gândeşte intens, cu o forţă supraomenească, dar şi cu sentimentul zădărniciei, urlă de frica morţii, ne cere imperios să fim alături de el, să nu-l părăsim, ne îndepărtează cu un dispreţ violent, somându-ne să-l lăsăm în pace. Arde pe rugul propriei lui lucidităţi. Suntem atât de absorbiţi de tot ceea ce vedem încât la un moment dat ni se face teamă ca, nu cumva, la sfârşitul spectacolului, să descoperim că nu mai suntem noi înşine sau că am fost transportaţi într-un loc din care nu ne mai putem întoarce.


Schimbarea regimului de receptare

Gabriel Liiceanu ştie cum este:

"Am trăit toată viaţa cu infernul conştiinţei mele. Lucrul acesta sună, desigur, patetic, dar din nefericire el exprimă o stare de fapt.

Fiind melancolic şi depresiv, în ciuda exuberanţelor periodice şi a unor înclinaţii ludice evidente, tot ce am încercat să fac, susţinut şi pe termen lung, mi-a fost bruiat de umori insuportabile. Având pesemne o minte bună, ea nu a reuşit niciodată să obţină o continuitate satisfăcătoare datorită "stărilor" care o invadau."

Autorul jurnalului are o conştiinţă de om revoltat; el consideră că oamenilor li se face o nedreptate strigătoare la cer (chiar la cer!), fiind aduşi la viaţă fără consimţământul lor şi, apoi, trimişi în neant tot fără consimţământul lor. Din punct de vedere filozofic (o spune un critic literar!), această evaluare a situaţiei este greşită (nu numai la Gabriel Liiceanu, ci la toţi filozofii care o profesează, la existenţialişti, în primul rând).

Ideea "nedreptăţii" căreia i-am fi cu toţii victime, de la naştere derivă dintr-o confuzie de planuri. Filozofii în cauză judecă relaţiile noastre cu universul dintr-o perspectivă antropocentrică, adică (şarjând puţin) din perspectiva "drepturilor omului". Chiar dacă vorbesc la figurat, ei tot greşesc. însuşi faptul că îşi declară nemulţumirea în legătură cu condiţia umană, că adoptă o atitudine protestatară este deplasat.

Noi nu suntem atât de importanţi în Univers încât să mai emitem şi pretenţii. Dacă tot judecăm în termeni umani, ar trebui, dimpotrivă, să ne bucurăm că am avut şansa să ieşim din somnolenţa universală, fie şi pentru o clipă. Pe suprafaţa mării încreţită de vânt apar capricios sclipiri care durează foarte puţin. Asta suntem şi noi, sclipiri ale lumii, scurte momente de trezie ale unei existenţe nebuloase şi amnezice.

Din punct de vedere literar, însă, această situare greşită în lume a autorului jurnalului se dovedeşte a fi (s-a mai întâmplat în istoria literaturii) productivă. Gabriel Liiceanu converteşte o eroare filozofică în literatură, prin schimbarea regimului de receptare. El procedează asemenea acelor artişti plastici care iau o creangă contorsionată maladiv, greşită, din pădure şi, instalând-o în casă, o transformă în operă de artă.