Dacă într-o perioadă nu prea îndepărtată a istoriei noastre intimitatea devenise o noţiune suspectă, chiar şi în jurnalul numit prin convenţie „intim“, au existat totuşi inteligenţe superioare ce au reuşit să meargă decenii la rînd şi fără să cadă sur la corde raide: acestea au realizat performanţa de a-şi construi prin scris un spaţiu personal impenetrabil, ferindu-se, în acelaşi timp, de orice frază sau epitet care – în cazul unui eventual proces politic – s-ar fi putut uşor transforma în probă incriminatorie.

Cel mai elocvent caz în acest sens îl reprezintă Jurnalul lui Radu Petrescu, prozator-estet, specialist în pictură şi exeget de talie al relaţiei dintre artele plastice şi cele verbale; un personaj nefericit, de care istoria şi-a bătut joc şi care nu a putut opune istoriei nefaste decît un singur lucru, Jurnalul său, relatarea fără fard a propriei existenţe. Dacă viaţa lui a reprezentat, din multe puncte de vedere, un dezastru, unicul mod de a-l înfrunta a fost chiar consemnarea amănunţită a acestui dezastru.

Ea a căpătat curînd tonuri amieliene: aceeaşi dublare, ca la Amiel, a mizeriilor zilnice cu marile lecturi, aceeaşi conştiinciozitate maniacală (nedusă totuşi la absurd, ca la Amiel), aceeaşi închidere în propria cochilie opusă programatic restului lumii.

Ca şi la Amiel, Jurnalul s-a instalat tiranic în existenţa memorialistului evacuînd treptat celelalte preocupări; a invadat încet, an după an, conştiinţa scriitorului, trecînd în plan secund restul operei. Poeziile şi încercările literare ale lui Amiel par total neinteresante în raport cu jurnalul lui; şi oricît s-ar fi autoiluzionat Radu Petrescu în legătură cu cele două romane ale sale, ele rămîn în umbra Jurnalului. Conceput iniţial drept auxiliar scriptic al vieţii de zi cu zi, acesta ajunge preocupare majoră şi realizare literară maximă.

Nici un alt jurnal n-a atins, probabil, dimensiunile celui al lui Amiel (care, pînă acum cîţiva ani, nu fusese încă editat integral); la nivelul memorialisticii româneşti, Jurnalul lui Radu Petrescu impresionează la rîndul său prin dimensiuni. Iniţial, în timpul vieţii prozatorului, s-a editat fragmentar, însă ediţia completă şi definitivă a trebuit să aştepte 32 de ani după dispariţia eroului-autor, adică anul 2014.

Dacă biografie înseamnă la oamenii obişnuiţi anecdotă, în cazul scriitorilor biografia se suprapune operei. Înrudirea cu Amiel se lasă surprinsă – la autorul lui Matei Iliescu – în ţesutul intim al Jurnalului, în scriitură. Din tot ce a compus Radu Petrescu nu există nimic mai reuşit decît „micile fraze” ale Jurnalului, în care se surprinde o situaţie, se caracterizează o carte sau un tablou, se fixează efigia unui personaj. În asemenea infime fragmente observăm toată arta scriitorului, talentul său de prozator, vocaţia de moralist într-o epocă prin excelenţă imorală.

Scriere tutelară, Jurnalul a impus concentrare maximă: ziua trebuia rezumată în doar cîteva notaţii, iar evenimentele ei se cereau relatate fără înflorituri. Scrisul lui Radu Petrescu a evoluat către tuşa picturală. Nu există, poate, marcă mai specific „radupetresciană” decît maniera cu totul particulară de a înfăţişa spectacolul cerului, al norilor, al luminii, totul sub forma unui tablou. Culorile, vîntul, soarele, luna, mişcarea norilor – aspecte prin excelenţă tranzitorii – iau forma unor pînze intens colorate, adică a unor opere de artă perene. Exact în aceiaşi ani cînd prietenul său Petru Creţia surprindea meteorologia, plastica şi metafizica Norilor, Radu Petrescu se agrenase într-o operaţie similară întreprinsă tot cu mijloace verbale ce calificau deja un scriitor desăvîrşit.

Păcat că totul a durat foarte puţin. Dispărut la 54 de ani, la doar cîţiva ani după ce începuse să fie cît de cît cunoscut şi recunoscut, acest scriitor va intra în istoria literaturii noastre nu prin prozele sale cizelate la infinit, ci prin capodopera involuntară a Jurnalului.