Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Avanpremieră editorială:
Jurnalul Annei Frank de ---

Povestea tragică a Annei Frank e bine cunoscută. Împreună cu familia ei şi alţi cunoscuţi evrei, Anne a stat ascunsă timp de doi ani (6 iulie 1942–4 august 1944), de teama deportării în lagăr, în aşanumita Anexă a sediului firmei patronate de tatăl său, Otto Frank, în Amsterdamul ocupat de germani. Avea 13 ani când a intrat în Anexă. A ţinut aici un jurnal (început anterior, în 12 iunie 1942), devenind la un moment dat conştientă că el va reprezenta o mărturie importantă după ce războiul se va sfârşi. În 4 august 1944, aşadar nu mult după debarcarea Aliaţilor în Normandia, când finalul recluziunii părea foarte aproape, Anne şi ceilalţi şapte locatari ai Anexei sunt arestaţi şi mai târziu deportaţi cu ultimul transport spre Auschwitz. Cu excepţia lui Otto Frank, vor muri toţi. Anne şi sora ei se sting de tifos la Bergen-Belsen în februarie sau martie 1945. Eliberat din lagărul de la Auschwitz, tatăl Annei va publica şi va face cunoscut în toată lumea jurnalul fiicei sale.
Versiunea definitivă a Jurnalului Annei Frank apare pentru prima oară în româneşte, tradusă de Gheorghe Nicolaescu după originalul neerlandez. (nota editurii)

Sâmbătă, 20 iunie 1942

Pentru cineva ca mine, a ţine un jurnal e o senzaţie foarte stranie. Nu numai că n-am mai scris niciodată, dar cred că mai târziu nici eu, nici altcineva nu va fi interesat de efuziunile unei şcolăriţe de treisprezece ani. Dar de fapt nu asta contează, am chef să scriu şi, mai mult decât atât, să mă destăinui odată ca lumea şi pe de-a-ntregul în privinţa a tot felul de lucruri.
„Hârtia este mai răbdătoare decât oamenii.” Mi-am amintit de vorba asta într-una din zilele mele uşor melancolice când, stând plictisită cu capul sprijinit în mâini, nu mă puteam hotărî, în apatia mea, dacă-i mai bine să ies sau să rămân acasă, şi astfel, în cele din urmă, am rămas locului, continuând să mă frământ. Da, într-adevăr, hârtia este răbdătoare şi, cum n-am intenţia să dau vreodată cuiva să citească acest caiet cartonat care poartă numele pompos de „jurnal”, afară de cazul că o să-mi fac cândva în viaţă un prieten sau o prietenă care să devină Prietenul sau Prietena mea, probabil că n-o să-i pese nimănui de el.
Am ajuns acum în punctul de unde a pornit toată ideea asta cu jurnalul: n-am nici o prietenă.
Ca să fie şi mai limpede, trebuie să dau o explicaţie, căci nimeni nu va înţelege cum se poate ca o fată de treisprezece ani să fie complet singură pe lume. Şi nici nu-i adevărat. Am nişte părinţi adorabili şi o soră de şaisprezece ani [Margot], am, dacă le-adun pe toate, cel puţin treizeci de cunoştinţe sau ceea ce se cheamă prietene. Am o grămadă de admiratori care nu mă scapă din ochi şi, când nu se poate altfel, încearcă în clasă să-mi prindă chipul măcar într-un ciob de oglindă de buzunar. Am rude, mătuşi drăguţe şi un cămin agreabil. Nu, în aparenţă nu-mi lipseşte nimic, în afară de o Prietenă. Cu nici una dintre cunoştinţele mele nu pot face mai mult decât să mă amuz, n-ajung niciodată să vorbesc cu ele despre altceva decât lucruri cotidiene, n-ajungem să ne spunem lucruri mai intime. Aici e buba. Poate că această lipsă de intimitate vine de la mine, în orice caz, asta-i realitatea şi din păcate ea nu poate fi schimbată. De aceea am acest jurnal.
Şi pentru a întări şi mai mult în imaginaţia mea ideea prietenei îndelung aşteptate, nu vreau doar să înşir faptele în acest jurnal aşa cum fac toţi ceilalţi, vreau ca acest jurnal să fie prietena însăşi, iar această prietenă se va numi Kitty. […]

Miercuri, 4 august 1943

Dragă Kitty,
Acum, după mai bine de un an de când suntem locatari ai Anexei, ştii câte ceva despre viaţa noastră, însă nu-ţi pot oferi chiar toate informaţiile. Totul este atât de diferit de ce se întâmplă în vremuri normale şi cu oameni normali. Ca să-ţi faci totuşi o imagine ceva mai exactă a vieţii noastre, de-acum încolo îţi voi descrie din când în când o parte dintr-o zi obişnuită. Astăzi încep cu seara şi noaptea.
La ora nouă seara începe în Anexă agitaţia de dinaintea mersului la culcare, şi chiar e vorba întotdeauna de o agitaţie grozavă. Se dau scaunele la o parte, se scot paturile, se desfac păturile, nimic nu rămâne acolo unde-i e locul peste zi. Eu dorm pe divanul cel mic care n-are nici 1,50 metri. Deci trebuie prelungit cu nişte scaune. Plăpumile de puf, cearşafurile, pernele, păturile – toate sunt aduse din patul lui Dussel, unde sunt depozitate în timpul zilei.
De dincolo se aude un scârţâit groaznic: este patul pliant al lui Margot. Alte cuverturi şi perne, toate pentru a face puţin mai confortabile scândurile de lemn. Sus parcă s-a dezlănţuit o furtună, dar nu-i decât patul doamnei Van Daan, care tocmai este împins la fereastră pentru ca Înălţimea Sa în jacheţica ei roz de noapte să poată simţi în nările micuţe înţepă- turile aerului proaspăt. Ora nouă: După Peter, intru eu în baie, unde îmi fac o toaletă amănunţită. Nu de puţine ori (dar numai în lunile, săptămânile sau zilele fierbinţi), se întâmplă ca în apa de baie să plutească şi câte un purice mic. Apoi spălat pe dinţi, pus părul pe bigudiuri, curăţat unghiile, folosit tampoane de vată îmbibată în apă oxigenată (pentru înălbirea firelor negre de mustaţă), şi toate astea în nici o jumătate de oră. Nouă şi jumătate:
Pus repede halatul de baie. Cu săpunul într-o mână, oala de noapte, agrafele, bigudiurile şi vata în cealaltă, mă grăbesc să ies din baie; sunt chemată de cele mai multe ori înapoi din cauza firelor de păr care, în bucle graţioase, dar nu tocmai plăcute pentru cel care se spală după mine, desfigurează chiuveta.
Ora zece: Întâi camuflare, apoi noapte bună! Mai bine de un sfert de oră scârţâit de paturi şi suspine ale arcurilor stricate, apoi linişte totală. Cel puţin dacă vecinii de sus nu se ceartă în pat.
Unsprezece şi jumătate: Uşa de la baie scârţâie. O rază subţire de lumină pătrunde în cameră. Scârţâit de pantofi, un palton mare, mai mare decât bărbatul care-l poartă... Dussel se întoarce de la schimbul de noapte din biroul lui Kugler. Zece minute de târşâit picioare pe podea, fâşâit de hârtii (de la alimentele pe care le ascunde), apoi se face patul. După care silueta dispare iarăşi şi nu se mai aude decât din când în când câte un mic zgomot suspect de la toaletă.
În jurul orei trei: Trebuie să mă scol ca să fac treaba mică în cutia de tablă de sub pat, sub care, din motive de precauţie, s-a pus şi un covoraş de cauciuc pentru situaţia în care s-ar scurge ceva. Când trebuie să se întâmple asta, îmi ţin întotdeauna respiraţia, căci jetul se revarsă în cutie ca o cascadă de munte. Apoi cutia revine la locul ei şi silueta în cămaşă albă de noapte, care o face pe Margot să exclame în fiecare seară: „O, ce indecentă cămaşă de noapte!”, se bagă înapoi în pat. Aproape un sfert de oră, o anumită persoană continuă să asculte zgomotele nopţii. Mai întâi, dacă nu cumva jos s-ar putea să fie un hoţ, apoi zgomotele venite dinspre diversele paturi de deasupra, de-alături şi din cameră, zgomote din care, în general, se poate deduce dacă diverşii locatari ai casei dorm ori îşi petrec noaptea în semitrezie. Această ultimă situaţie nu-i plăcută, mai ales când este vorba despre un membru al familiei cu numele de dr. Dussel. Mai întâi aud un zgomot slab, ca de peşte gata să se sufoce. Se repetă de vreo zece ori, apoi se umectează pe-ndelete buzele, alternându-se cu mici plescăieli de limbă, urmate de răsuciri prelungite în pat, de pe-o parte pe alta, şi de mutări ale pernelor. Cinci minute de linişte totală, şi apoi această secvenţă de evenimente se repetă de cel puţin încă trei ori, după care probabil că doctorul a reuşit din nou să se cufunde pentru o vreme în somn.
Se poate întâmpla şi ca în timpul nopţii, între unu şi patru, să se audă împuşcături. Nu pricep niciodată prea bine despre ce-i vorba decât după ce, din obişnuinţă, am şi sărit în picioare lângă pat. Uneori sunt aşa de visătoare, încât mă gândesc la verbe neregulate franţuzeşti ori la vreo mică ceartă de sus. Abia când totul s-a terminat îmi dau seama că s-a tras şi că eu am rămas liniştită în cameră. Dar de cele mai multe ori lucrurile se întâmplă cum am spus mai sus. Înşfac o pernă şi o batistă, îmi pun halatul de baie şi papucii şi fug la tata […].
Şapte fără un sfert: Ţrrrr... micul deşteptător care îşi poate face auzit glăsciorul la orice oră din zi (când i se cere şi uneori chiar şi fără a i se cere). Pac... poc, doamna Van Daan l-a oprit. Trosc... Domnul Van Daan s-a sculat. Pus apă la încălzit şi-apoi repede la baie.
Şapte şi un sfert: Uşa scârţâie din nou. Dussel poate merge la baie. Odată rămasă singură, înlătur camuflajul... şi în Anexă a început o nouă zi.

Miercuri, 23 februarie 1944

De ieri, afară e o vreme minunată, iar eu sunt complet remontată. Scrisul meu, cea mai minunată avuţie pe care o posed, avansează bine. Mă duc aproape în fiecare dimineaţă la mansardă ca să-mi scot din plămâni aerul stătut din cameră. Azi-dimineaţă, când m-am dus iarăşi la mansardă, Peter tocmai făcea ordine. A terminat repede şi, în clipa în care m-am aşezat pe jos la locul meu preferat, a venit şi el. Ne-am uitat împreună la cerul albastru, la castanul golaş pe ale cărui crengi scânteiau stropi mici, la pescăruşi şi alte păsări care, în zborul lor la firul ierbii, păreau de argint. Toate astea ne-au emoţionat şi ne-au captivat într-atât, încât n-am mai putut scoate o vorbă. El stătea în picioare, rezemat cu capul de o grindă groasă, eu stăteam aşezată. Trăgeam aerul în piept, ne uitam afară şi simţeam că era vorba de ceva ce nu trebuia întrerupt de cuvinte. Ne-am uitat mult timp afară şi, când el a trebuit să meargă să spargă lemne, am ştiut că este un tip fain. A urcat scara care ducea în pod, eu l-am urmat şi, în sfertul de oră cât a spart lemne, iarăşi n-am schimbat nici o vorbă. Din locul unde stăteam, îl vedeam cum face eforturi vizibile să spargă bine şi să-mi arate forţa lui. Dar priveam şi pe fereastra deschisă, peste o bună parte a Amsterdamului, peste toate acoperişurile până la orizontul care era de un albastru aşa de deschis, încât linia nu se distingea limpede.
„Câtă vreme există toate astea, mi-am zis, iar eu pot avea parte de ele, de razele astea de soare, de cerul ăsta fără nici un nor, n-am de ce să fiu tristă.”
Pentru orice om căruia îi este frică, care e singur sau nefericit, remediul cel mai bun este în mod cert să iasă afară, să meargă undeva unde să fie cu totul singur, singur cu natura, cu cerul şi cu Dumnezeu. Căci abia atunci şi numai atunci simţi că totul este cum trebuie să fie şi că Dumnezeu vrea să-i vadă pe oameni fericiţi în mijlocul naturii simple, dar frumoase.
Câtă vreme toate astea există şi, fără îndoială, aşa va fi mereu, ştiu că, în orice condiţii, există o consolare pentru fiecare tristeţe. Şi cred cu fermitate că natura poate alunga multe nenorociri.
O, cine ştie, poate nu mai durează mult şi voi putea împărtăşi această copleşitoare senzaţie de fericire cu cineva care simte exact la fel ca mine.
A ta, Anne

Marţi, 7 martie 1944

Dragă Kitty,
Când mă gândesc acum la viaţa mea din 1942, totul mi se pare ireal. De traiul dumnezeiesc de-atunci avea parte o Anne Frank cu totul diferită de cea care între timp s-a maturizat aici. Un trai dumnezeiesc, asta a fost. La tot pasul, cinci admiratori, vreo douăzeci de prietene şi cunoştinţe, preferata celor mai mulţi profesori, răsfăţată de mama şi tata, multe dulciuri, destui bani – ce vrei mai mult?
O să mă întrebi de bună seamă cum de i-am fermecat pe toţi oamenii ăştia. Peter numeşte asta „putere de atracţie”, dar nu-i întru totul adevărat. Pentru profesori, răspunsurile mele isteţe, remarcile hazlii, faţa zâmbitoare şi privirea critică aveau ceva simpatic, amuzant şi spiritual. Nu eram decât o seducătoare înverşunată, cochetă şi amuzantă. Aveam câteva părţi bune care îmi asigurau o anumită popularitate, şi anume sârguinţă, cinste şi generozitate. N-aş fi oprit niciodată pe nimeni, oricine ar fi fost, să copieze după mine, împărţeam dulciuri în stânga şi-n dreapta şi nu eram încrezută.
Oare fiind atât de admirată n-aş fi ajuns arogantă? E un mare noroc că în mijlocul, în toiul balului, cum s-ar zice, m-am trezit deodată la realitate, şi a durat mai bine de un an până m-am obişnuit să nu mai primesc de niciunde semne de admiraţie.
Cum eram văzută la şcoală? Cea care dădea întotdeauna tonul la farse şi glume, mereu cea dintâi, niciodată prost dispusă sau plângăcioasă. Era de mirare că toată lumea voia să mă însoţească când mergeam pe bicicletă sau voia să-mi facă diverse favoruri?
Acum văd în acea Anne Frank o fată drăguţă, amuzantă, dar superficială, care nu mai are nimic de-a face cu mine. Ce-a spus Peter despre mine? „Oricând te vedeam, erai înconjurată de doi sau mai mulţi băieţi şi de o grămadă de fete, râdeai mereu şi erai mereu în centrul atenţiei!” Are dreptate.
Ce-a mai rămas acum din acea Anne Frank? O, sigur, încă nu mi-am pierdut râsul şi replicile, ştiu să critic oamenii la fel de bine sau chiar mai bine, ştiu să flirtez la fel de bine şi să fiu amuzantă, dacă vreau...
Asta-i buba. Preţ de o seară, câteva zile, o săptămână, aş vrea să mai trăiesc încă o dată aşa, să fiu veselă şi aparent fără griji. La sfârşitul acelei săptămâni aş fi extenuată şi i-aş fi extrem de recunoscătoare oricui ar vorbi cu mine despre ceva serios. Nu vreau adoratori, ci prieteni, nu vreau să fiu admirată pentru un surâs calin, ci pentru comportament şi caracter. Ştiu foarte bine că atunci cercul din jurul meu s-ar face mult mai mic. Dar ce contează dacă îmi mai rămân doar câţiva oameni, oameni sinceri?
Cu toate astea, nici în 1942 n-am fost pe de-a-ntregul fericită; mă simţeam deseori abandonată, dar, fiind ocupată de dimineaţă până seara, nu mă gândeam la asta şi mă distram cât puteam. Conştient sau inconştient, încercam să alung senzaţia de gol făcând tot felul de pozne.
Acum, analizându-mi viaţa, îmi dau seama că o etapă din ea s-a încheiat definitiv; perioada fără griji şi necazuri a anilor de şcoală nu se mai întoarce niciodată. Nici măcar n-o regret, am depăşit stadiul ăsta, nu pot să fac doar tâmpenii, o părticică din mine îşi păstrează mereu gravitatea.
Văd viaţa mea de dinainte de Anul Nou 1944 ca printr-o lupă puternică. Acasă, viaţa însorită, apoi, în 1942, venirea aici, tranziţia bruscă, certurile, învinuirile; nu puteam să înţeleg, eram copleşită şi nu reuşeam să mă stăpânesc decât devenind obraznică.
Prima jumătate a lui 1943, accesele mele de plâns, singurătatea, conştientizarea lentă a tuturor gre- şelilor şi defectelor mele, care sunt aşa de mari şi păreau de două ori mai mari. În timpul zilei, uitam de toate vorbind, încercam să-l atrag pe Pim [tatăl ei] de partea mea, dar nu reuşeam. Mă aflam singură în faţa dificilei sarcini de a mă transforma în aşa fel încât să nu mi se mai facă reproşuri, căci acestea mă apăsau, mă îngropau într-o groaznică deznădejde.
În a doua jumătate a anului, lucrurile s-au mai ameliorat. Am intrat în adolescenţă, au început să mă considere mai matură. Am început să gândesc, să scriu povestiri şi am ajuns la concluzia că ceilalţi nu mai aveau nimic de-a face cu mine. N-aveau nici un drept să tragă de mine în stânga şi-n dreapta ca de o pendulă. Voiam să mă remodelez singură, conform propriei voinţe. Am înţeles că pot renunţa la mama cu totul şi cu totul. A fost o constatare dureroasă, însă ce m-a rănit şi mai tare a fost înţelegerea faptului că tata n-avea cum să-mi fie vreodată confident. Nu mai aveam încredere în nimeni altcineva decât în mine însămi.
După Anul Nou, a doua mare schimbare, visul meu... astfel am descoperit că am nevoie de... un băiat. Nu de o prietenie cu o fată, ci de un prieten băiat. Am descoperit de asemeni fericirea din mine sub carapacea de superficialitate şi veselie. Din când în când reintram în acalmie. Acum nu mai trăiesc decât pentru Peter, căci de el va depinde foarte mult ce se va întâmpla mai departe cu mine.
Seara, când stau culcată în pat şi-mi termin rugăciunea spunând: Ich danke dir für all das Gute und Liebe und Schöne1, jubilez în sinea mea. Atunci mă gândesc la „ce-i bun” în clandestinitate, la sănătatea mea şi la întreaga mea fiinţă, la ce are „drăguţ” Peter, la ce-i încă mic şi fragil şi căruia noi încă nu îndrăznim să-i dăm un nume, iubire, viitor, fericire, şi la „ce-i frumos”, asta însemnând lumea, natura şi frumuseţea amplă a întregului, a tuturor lucrurilor frumoase împreună.
Atunci nu mă gândesc la toate nenorocirile, ci la frumuseţea încă prezentă. În asta constă în bună măsură diferenţa dintre mama şi mine. Sfatul ei împotriva melancoliei este: „Gândeşte-te la toate nenorocirile din lume şi fii fericită că nu treci tu prin ele.” Sfatul meu este: „Ieşi afară, mergi pe câmp, în natură şi soare. Ieşi afară şi încearcă să regăseşti fericirea în tine. Gândeş- te-te la tot ce-i frumos în tine şi în jurul tău şi fii fericită!”
După părerea mea, ce spune mama nu stă-n picioare, căci ce poţi face atunci când treci chiar tu prin nenorociri? Eşti pierdut. Eu cred că, dimpotrivă, în orice necaz este şi o urmă de frumos. Dacă ai ochi pentru ea, descoperi din ce în ce mai multă bucurie şi-ţi regăseşti echilibrul. Iar cine-i fericit îi va face şi pe alţii fericiţi. Cine are curaj şi încredere nu se va lăsa pradă nenorocirii.
A ta, Anne M. Frank

__________
1 Îţi mulţumesc pentru tot ce-i bun, drăguţ şi frumos (germ.). (N.t.)

Traducere de Gheorghe Nicolaescu (Volum în curs de apariţie la Editura Humanitas)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara