17 octombrie 2009. Grădina mea
este plină de pânze de păianjen.
Mi-am făcut obiceiul ca atunci
când o străbat să agit în faţa mea o
mătură, ca să le rup şi să nu le
simt atingerea neplăcută pe faţă, pe
gât, pe mâini. Îmi tai cărări prin
păienjeniş ca un explorator prin junglă.
Uneori, din această luptă dusă la
întâmplare mă aleg cu câte un păianjen
răzbunător suit pe mine şi chiar cu
câte o înţepătură dureroasă, cum
este cea a cărei urmă o port pe o
pleoapă, sub forma unei mici umflături.
Azi-dimineaţă, în plin soare, am
ieşit în grădină hotărât să termin
definitiv cu pânzele de păianjen. Dar
prima pe care am văzut-o mi-a câştigat
admiraţia şi m-a făcut să-mi retrag
declaraţia de război.
După cum se ştie, păianjenii îşi
ţes plasele în tot felul de unghere,
acolo unde au de ce să le ancoreze.
În grădină se folosesc de obicei, în
acest scop, de pomii aflaţi la mică
distanţă unul de altul. Pânza care
m-a fermecat constituia o excepţie.
Era prinsă cu o latură a ei de un
pin solitar, aflat în mijlocul gazonului.
Cealaltă latură, eu, cu imaginaţia
mea de om, n-aş fi ştiut de unde să
o prind şi aş fi lăsat-o să fluture în
vânt, ceea ce înseamnă că în scurtă
vreme s-ar fi distrus. Păianjenul a
ancorat-o însă, ingenios, cu un fir
oblic, extrem de lung, de pământ.
Înscrisă în acest triunghi uriaş, reţeaua
octogonală foarte frumos desenată
strălucea în soare şi stătea perfect
întinsă, susţinută de legăturile cu
trunchiul pinului şi de firul pieziş
care se pierdea undeva în iarbă. Cum
reuşise, oare, fragilul şi terifiantgraţiosul păianjen să ducă la bun
sfârşit această lucrare, de o sută de
ori mai mare decât el? Era ca şi cum
eu aş fi construit singur un pod de
fier peste un fluviu.
Am început să mă uit mai atent
şi la alte pânze de păianjen. Ce artă!
Este o crimă (culturală) să le distrugi.
De acum înainte se vor bucura de
protecţia mea.
31 octombrie 2009. Sunt cu Domniţa
la un fastuos bal al milionarilor, organizat
la Palatul Parlamentului, de Halloween,
în scopuri umanitare. Lumea oamenilor
de afaceri mă atrage, dar îmi rămâne
străină. Îmi plac foarte mult nevestele
oamenilor de afaceri care, neglijate
de soţii lor, se bucură când le curtez.
Şi, slavă Domnului, le curtez!
Eu şi Domniţa suntem invitaţii
unor businessmeni care nu numai
că ne-au plătit biletele de participare,
dar au achitat din timp şi donaţiile
pe care urmează să le facem. Domniţa
nu ştie asta. Când vine o domnişoară
zâmbitoare şi cu fustă scurtă şi o
întreabă cu cât vrea să contribuie
în sprijinul copiilor de ţigani lipsiţi de
rechizite şcolare, răspund în locul ei:
– Cu zece mii de euro.
Este o glumă plină de cruzime.
Domniţa se face albă la faţă:
– Nu avem atâţia bani...
– Nu-i nimic, răspund eu, răsucind
cuţitul în ramă, vindem maşina.
Domnişoara îşi notează suma şi
mă întreabă şi pe mine:
– Dar dumneavoastră, cu cât
contribuiţi?
Bravez mai departe şi îi răspund
cu dezinvoltură:
– Tot cu zece mii de euro.
Domniţa, înspăimântată, mă trage
de mânecă:
– Ai înnebunit, vrei să vindem
şi casa?! Alex, nu e o joacă, domnişoara
chiar îşi notează sumele şi ne pune
să semnăm. O să plătim toată viaţa...
M-am jucat destul cu inima ei.
Îi spun că totul a fost achitat dinainte
şi ea răsuflă uşurată. Apoi, fiindcă
momentul e penibil (oricum, n-o să
mai fac niciodată glume de genul
ăsta), mă duc cu soţia unui milionar
până la garderobă, de unde ea vrea
să-şi ia o eşarfă. Soţul ei, angajat
într-o discuţie pe teme financiare cu
alt milionar, nu are timp să o însoţească.
Pe drum, zeci de paparazzi ne
fotografiază frenetic. O prind afectuos
pe distinsa doamnă pe după umeri
şi ritmul şi aşa vertiginos în care se
succed blitz-urile se accelerează
brusc.
21 decembrie 2009. Sunt, cu
Domniţa, într-o lojă la Ateneu, la
„Zece pentru România”. Privim, de
sus, celebrităţile care umplu sala
până la refuz. Pe scenă, Mihai Tatulici,
cu un microfon la rever, se pregăteşte
să anunţe, solemn, rezultatele
concursului. Dintr-o dată, pe culoarul
de jos îşi face apariţia un întârziat:
Gigi Becali. Domniţa se strâmbă,
oripilată de prezenţa lui în aceeaşi
sală cu noi. Gigi Becali înaintează
ezitant, constată că nu mai sunt locuri
libere, că nimeni nu-l întâmpină şi
se alarmează în mod vizibil. Urcă
la etajul unde se află şi loja noastră.
Eu şi cu Domniţa stăm în primul rând
de scaune din lojă, iar în spatele
noastre mai există, ca prin minune,
un loc liber. Gigi Becali îl vede şi
ne întreabă cu o voce de om deznădăjduit:
– Pot să stau şi eu pe scaunul ăsta?
Atunci îmi vine ideea să-i fac
Domniţei o farsă. Mă ridic repede de
lângă ea şi îl invit pe Gigi Becali să
ocupe locul meu:
– Vă rog să vă aşezaţi aici! Ne
faceţi o mare onoare. Soţia mea este
o admiratoare a dv. N-o să uite niciodată
seara asta..
Domniţa mă fulgeră cu privirea.
Gigi Becali îmi mulţumeşte şi se aşază
în locul meu, iar eu mă aşez pe scaunul
din spatele lor. Ceea ce urmează
seamănă cu o secvenţă dintr-o comedie
mută. Gigi Becali se uită întrebător
la Domniţa, ca şi cum ar vrea să
înceapă o conversaţie cu ea. Domniţa
îi întoarce spatele ostentativ. Gigi
Becali îşi mută privirea la scenă.
Domniţa îl examinează rece. El simte
şi... mi se adresează:
– Am impresia că doamna nu prea
mă agreează...
– Ba da, îi spun eu. Dar e timidă,
nu are curajul să-şi exprime sentimentele.
Numeroşi fotoreporteri şi operatori
TV îşi îndreaptă aparatele spre
Gigi Becali şi, implicit, spre Domniţa,
care se încruntă într-un mod înfricoşător.
Gigi Becali renunţă la serviciile mele
de intermediar şi o întreabă direct:
– E adevărat ce zice soţul dv.?
Ea îi răspunde cu o singură silabă,
rostită însă pe un ton categoric, ca o
cădere de ghilotină:
– Nu.
22 decembrie 2009. Aseară, Gigi
Becali a mai stat ce-a mai stat, stânjenit,
în loja noastră, a schimbat câteva
cuvinte cu persoane din loja vecină
şi, în scurtă vreme, a plecat. Azi-dimineaţă, numeroşi cunoscuţi i-au dat
telefoane Domniţei, fie ca să o anunţe
că au observat alături de cine a
stat în lojă, fie ca să o tachineze. O
văzuseră la televizor. După fiecare
convorbire ea trântea telefonul şi
avea aerul unei femei hotărâte să
divorţeze.
6 februarie 2011. Fac ordine în
camera mea şi triez nenumăratele
obiecte adunate de-a lungul anilor,
unele de care şi uitasem, ca să stabilesc
ce anume păstrez din ele. În casa
oricărui om în vârstă există un surplus
de lucruri care îl sufocă, dar de
care lui îi vine greu să se despartă.
Eu vreau să înving această inerţie.
Nicolae Manolescu m-a sfătuit cândva
să am în vedere în asemenea situaţii
o regulă simplă: dacă un lucru n-a
mai fost folosit în niciun fel timp
de un an, el trebuie aruncat. Am
întrebat atunci, în glumă:
– Şi cu amantele procedez la
fel?
– Da, mi-a răspuns el cu toată
convingerea.
Scoţând la iveală din dulapuri,
sertare, valize tot ce am, constat ceva
care iniţial mă bucură: nu duc lipsă
de nimic şi am provizii de orice pentru
cei câţiva ani pe care (cu puţin noroc)
urmează să-i mai trăiesc.
Dar imediat mă întristez. N-o să
mai am parte niciodată de momentul
sărbătoresc al aducerii unui lucru
nou în casă.
Am de pildă un mănunchi de pixuri,
stilouri şi creioane care îmi vor ajunge
în mod sigur până la sfârşitul vieţii.
Va trebui să încetez de acum înainte
să-mi mai cumpăr instrumente de
scris, chiar dacă achiziţionarea lor
mă făcea fericit. M-am răsfăţat destul
o viaţă întreagă cu chestia asta.
Nu mai am nevoie nici de hârtie
de scris. Rezerva mea de acum cuprinde
patru topuri de coli pentru imprimantă
şi vreo douăzeci de caiete de toate
mărimile. Scriu foarte mult, dar scriu
direct la computer, iar textele le
trimit prin e-mail la diverse redacţii
şi edituri.
N-o să mai cumpăr niciodată în
această viaţă un televizor. Am unul
foarte bun şi mai am şi unul de rezervă,
câştigat de Domniţa la un concurs.
Oricum, chiar şi pe cel care e în
funcţiune îl deschid foarte rar (mă
uit de obicei la propria mea emisiune,
„Tichia de mărgăritar”, ca să-i fac
rating).
Nu intenţionez să-mi mai iau vreo
maşină, mă mulţumesc cu cea pe
care o am acum, un Renault Symbol,
cu un număr de înmatriculare caraghiossimpatic, conţinând grupul de litere
KAX. Unde o să mai călătoresc eu de
acum înainte? O să mai merg, poate,
de câteva ori la mare, o să mă aventurez
şi până la Iaşi sau la Cluj şi cam atât.
Dacă mă mai duc (ceea ce nu cred)
în străinătate, o să iau avionul.
Îmi ajung şi pantofii pe care îi
păstrez în debara, fiecare pereche în
cutia ei sau într-o pungă de plastic.
Îmi sunt suficiente şi cămăşile, călcate
conştiincios şi împăturite de soacra
mea, care a învăţat la şcoală, înainte
de război, cum se face această operaţie.
Nu-mi lipsesc rezervele de periuţe
de dinţi, aparate de ras, prosoape.
Doar pastă de dinţi şi pastă de ras
am să mai cumpăr, ca să fie proaspete.
Am destule unelte pentru grădină,
n-or să se tocească sapele, cazmalele
şi greblele cu cât muncesc eu pământul.
Şi chiar dacă s-ar toci, am şi un
flex şi pot să le ascut (mă pricep) mai
bine decât la tocilărie.
Cât priveşte cărţile... Nu mai
găsesc loc în casă pentru ele. Numărul
lor se ridică la cincisprezece-şaisprezece
mii. Oricum văd prost şi cititul mă
oboseşte. Le-aş da pe toate pe câteva
audio-book-uri, dar mi-e teamă că
în curând o să mă părăsească şi
auzul.
(Fragment din volumul cu acelaşi
titlu, în curs de apariţie
la Editura Corint.)
