Jurnalul intim presupune,
după cum îi spune
şi numele, dezvăluirea
intimităţii; un jurnal
tot strict personal,
dar întors mai ales
spre exterior, ar ieşi
bine din graniţele speciei şi
ar trebui numit altfel. Doar
Michel Tournier a scris şi
scrie în continuare ceea ce
el cheamă journal extime,
un jurnal tentat de consemnarea
realităţii materiale
din jur. E pînă la urmă tot
un jurnal intim, dar cu doza
de intimitate ceva mai redusă.
În ultimele două secole şi jumătate,
se stabilise un fel de convenţie
tacită între autor şi public, între
autor şi puterea politică: autorul
acceptă să-şi dezvăluie doar în
anumite condiţii paginile intime;
iar autoritatea – statală ori religioasă
– nu se amestecă în această poveste
decît cel mult sub forma unor
comentarii fără consecinţe. Cititorul
avea impresia că intră în posesia
unor confesiuni ce nu-i fuseseră
destinate şi că viola astfel un secret
bine ascuns.
Totul s-a petrecut de o manieră
liniştită şi civilizată pînă în ziua
cînd puterea politică a început să
fie exercitată de comunişti: atunci
vechile reguli s-au anulat. N-a mai
fost voie să existe nimic „intim”.
Cum să proclami drept strict personală
o scriere ce trebuie să aparţină
statului, adică unicului posesor
al tuturor bunurilor naţiunii? După
etatizarea uzinelor, minelor,
pămîntului, muzeelor, teatrelor,
editurilor ş.a., s-a trecut la etatizarea
literaturii. Jurnalul intim trebuia
adus, la rîndul lui, în piaţa publică;
afacerile personale deveneau afacerile
întregii colectivităţi. Consecinţele
acestui mod de a vedea lucrurile
au ieşit curînd din zona disputelor
de teorie literară pentru a intra
în aceea a politicului.
În romanul lui Ţoiu Galeria
cu viţă sălbatecă, eroul va fi arestat,
anchetat şi pînă la urmă va dispărea
în închisoare tocmai din cauza unui
jurnal intim, din cauza unor pagini
scrise şi rătăcite, pe care nu avusese
nici cea mai mică intenţie să le
arate şi altcuiva. Un caz strict real
a stat la baza subiectului cărţii. Alt
personaj – de data asta cu identitate
precisă, inginerul Gheorghe Ursu
– va urma acelaşi traseu: arestat
din cauza unui jurnal intim descoperit
de Securitate, va fi ucis în închisoare.
Sub comunism, jurnalul intim a
devenit mai degrabă „jurnalul
ascuns”.
Sub regimul politic în care orice
foaie, tipărită sau nu, trebuia văzută
de autorităţi, jurnalul proclamat
de autor „intim” reprezenta prin
el însuşi un delict. Să ne închipuim
că un individ oarecare, perfect
anonim, ar fi compus laude ditirambice
la adresa lui Lenin sau a lui Ceauşescu,
însă – timid din fire – n-ar fi avut
curajul să le prezinte vreunei edituri,
ci le-ar fi păstrat ascunse într-un
sertar; ei bine, chiar şi astfel de
însemnări ar fi devenit suspecte.
Privirea unui cenzor atent ar fi
descoperit în cele mai exaltate
omagii adresate Marelui Conducător
o imperceptibilă notă de ironie.
Aşa că timidul şi obscurul autor ar
fi terminat tot la Securitate şi apoi
în închisoare.
Avem în literatura noastră jurnale
de scriitori care s-au salvat printr-o
succesiune de întîmplări fericite.
Jurnalul în variantă integrală a lui
Radu Petrescu sau Caietul albastru
al lui Nicolae Balotă se înscriu în
seria operelor miraculate, deasupra
cărora a vegheat un deget divin.
Pentru marele critic cerchist de la
Sibiu, ca şi pentru prozatorul
introspectiv îndrăgostit de pictură,
descoperirea de către Securitate a
paginilor în care stăteau de vorbă
cu ei înşişi ar fi avut probabil drept
consecinţă dispariţia fizică. De
aceea amîndoi şi-au protejat cît au
putut mai bine intimitatea; nu
nutreau nici cea mai mică iluzie
cu privire la regimul instalat după
război în ţara noastră.
Astăzi, cînd posedăm integralitatea
jurnalelor Balotă şi Radu Petrescu,
rămînem surprinşi cît de redusă
reflecţie politică cuprindeau ele.
Cum? Doar atît? Pentru cîteva
observaţii de bun-simţ a atîrnat de
un fir de păr sabia asupra capetelor
celor doi scriitori importanţi?
Da! Chiar aşa! Istoria lui Chiril
Merişor povestită de Ţoiu s-a
desfăşurat în România anilor ’50
şi ’60 fără ca cineva să se mire,
fără tulburarea spiritelor contemporane.
Iar practicile brevetate s-au prelungit
la noi pînă în anii ’80.
Morala? Să nutrim respect
pentru paginile de aparenţe
întîmplătoare, futile ori mondene,
care ne scapă uneori din vîrful
peniţei; din cauza unor asemenea
pagini au fost oameni care şi-au
pierdut libertatea sau viaţa. Şi ei nu erau nişte mediocri.
