Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

JE EST UN AUTRE:
Jurnal fotografic de Ioana Pârvulescu


Primul jurnal care consemnează fotografierea ca pe un eveniment demn de a fi reţinut este cel al lui Titu Maiorescu. Receptiv la tot felul de noutăţi - lumina electrică din hoteluri, cura de slăbire, medicamentele pentru tratarea ochilor, divorţul etc.- Maiorescu îşi notează, în călătorie, locurile de unde "a luat" fotografii. Va fi avut un aparat de fotografiat propriu sau a apelat la profesioniştii noii arte? Jurnalul său nu dă detalii suplimentare. între războaie, arta fotografică l-a preocupat, dintre scriitori, pe Liviu Rebreanu. Imaginea standard a autorului Răscoalei e răsturnată de mai toate preocupările lui: şoferia, cîntatul la pian, astronomia, care l-a interesat atît de mult încît şi-a cumpărat, cum se ştie, o lunetă, şi fotografia. Jurnalul său este explicit: în 1929 îşi ia, de la magazinul Fotoglob din Bucureşti, un aparat de fotografiat propriu. Cinci ani mai tîrziu, proprietarul de la Valea Mare achiziţionează un Leika, de care mărturiseşte că e pasionat. într-adevăr, de la Liviu Rebreanu au rămas mai multe fotografii, care dovedesc preocuparea constantă pentru acest fel de a încremeni clipa, între care şi un frumos autoportret în oglindă. Valea Mare, Peleş, Berlin şi Paris, peisaje şi scene citadine, detalii şi gros-planuri arată, toate, că amatorul Rebreanu se specializase îndeajuns în acest domeniu, nou nu numai pentru el, dar şi pentru generaţia din care face parte.

Există însă, în perioada interbelică, şi cîţiva adevăraţi profesionişti ai genului. Unul dintre cei mai talentaţi este Nicolae Ionescu, zis şi Nae Ionescu. I-am descoperit "jurnalul" - unul fotografic, dar mai expresiv decît multe documente scrise - într-un album trilingv (română, franceză, engleză), intitulat Bucureştiul de altădată şi publicat anul acesta de Alcor Edimpex S.R.L. Prefaţa este semnată de Emanuel Bădescu şi Iulian Voicu. Biografia lui Nicolae Ionescu, nu tocmai obişnuită, este bine conturată în această prefaţă din care nu lipsesc mici fragmente autobiografice, citate, presupun, după paginile rămase la Constanţa Ionescu, soţia şi uneori modelul artistului.

în tot timpul citeam foarte mult. Din cei 30 de bani pe care mi-i dădea mama învăţasem să mănînc numai cu 15 (5 bani resturi de mezeluri şi 10 bani pîine), iar cu restul de 15 bani cumpăram numere vechi din Biblioteca pentru toţi (apud Emanuel Bădescu şi Iulian Voicu).

ViaŢa lui Nicolae Ionescu, născut în primii ani ai secolului al XX-lea, mi-a amintit, în ciuda decalajului temporal, de cea a lui Petre Ispirescu: ambii sărmani, cu o existenţă dură, născuţi şi crescuţi la margine de Bucureşti. Ambii găsindu-şi de lucru în diverse tipografii şi cunoscîndu-i astfel pe scriitorii şi gazetarii epocii lor. Ambii mari iubitori de cărţi, autodidacţi, perfect capabili să evadeze din micul lor univers, să aibă un scop. Al lui Nicolae Ionescu a fost să înfiinţeze, în Bucureşti, primul Muzeu fotografic. Cînd să-şi vadă visul cu ochii, istoria i-a răsturnat toate planurile.

S-a născut la 1 noiembrie 1903. Legăturile onomastice ale băiatului cu părinţii au acea doză de relativism destul de obişnuită la început de secol şi la margine de Bucureşti. Mama lui, Rozalia, lucrătoare la Uzina de Gaz, fusese căsătorită timp de şapte ani cu un Nicolae Ionescu, dar acesta murise cu 3 ani înainte de naşterea copilului. Adevăratul tată, administratorul Gării Filaret, nu-i dă copilului numele său şi nici nu o ia de nevastă pe Rozalia. De altfel, relaţia lor nu durează decît trei ani. în drum spre şcoala Enăchiţă Văcărescu la care face clasele primare, aflată lîngă Dealul Mitropoliei, copilul, care venea din zona Uzinei de Gaz şi a Uzinelor Wolff, se familiarizează cu Bucureştiul umil, cu oraşul cvasi-patriarhal plin de farmec şi de noroi, cu zonele rău famate, cu întîmplările şi personajele locului. Una dintre primele experienţe estetice o are, la 10 ani, la cinematograful Odeon, privind reclamele. Se pare că "miracolul" îl cucereşte din primul moment, astfel că are ideea şi mai ales ingeniozitatea de a improviza el însuşi, în şopronul şcolii, un soi de cinematograf primitiv. Se angajează la o vîrstă încă fragedă ucenic la o tipografie, ajungînd în 1918 zeţar. Trei ani mai tîrziu intră la Tipografia Ordinului Masonic Român, de unde trece la Cultura Naţională, "cea mai modernă tipografie din sud-estul Europei, construită de Aristide Blank pe Calea Şerban Vodă", cum precizează prefaţatorii. Aici îi cunoaşte, la începutul anilor '20, pe E. Lovinescu, Vasile Pârvan, precum şi pe cîţiva importanţi oameni politici liberali.

Aveam un manual german de fotografie şi fotografia era marea mea pasiune.ş...ţ Din mai 1925 şi pînă în toamnă, am lucrat numai fotografii militare şera atunci în armată n.m.ţ cu un aparat personal, primul aparat de mare clasă pe care izbutisem să mi-l cumpăr. La înapoiere în Bucureşti am început să fac acasă încercări pentru a obţine fotografii în culori (ibid.).

DupĂ ce învaţă, de dragul meseriei, germana şi franceza, după ce se căsătoreşte şi îşi cumpără (din zestrea soţiei) aparatura de ultimă oră, amenajîndu-şi un "laborator cu electricitate", ajunge să se perfecţioneze în străinătate, la Lyon, la Uzinele Lumières, apoi la Paris, la Pathé Nathan. La întoarcerea în ţară se reangajează la Cultura Naţională şi lucrează, ades, în două schimburi. Face şi muncă particulară, adică fotografii pentru marile librării din Bucureşti. Mărturia lui seamănă din nou, izbitor, cu cele din jurnalul tipografului Petre Ispirescu: "de multe ori mă culcam pe la 3-4 dimineaţa, iar la 7 eram la servici!". La sugestia lui Lovinescu, Nicolae Ionescu ajunge director tehnic la Adevărul şi, în 1938, reuşeşte, cu un salariu de 11.000 de lei pe lună, să scape de grijile financiare. Legionarii îl trimit din nou la munca tipografică manuală, în 1940, întrucît a colaborat cu "jidanii", iar mai tîrziu, comuniştii îl tratează de "bandit tătărăscan". Nicolae Ionescu nu mai are cînd să-şi facă Muzeul. Timpul istoric permisiv se încheiase cu puţin înainte să reuşească.

Imaginile rămase de la el şi publicate în albumul Bucureştiul de altădată constituie însă un micromuzeu în care eul fotografului e perfect vizibil. în arta fotografiei, afirmaţia lui Rimbaud se răstoarnă: "Altul este eu". Pozele sînt atît de izbutite încît îţi taie răsuflarea. Ele spun, fără îndoială, o poveste şi oferă cîteva surprize. Voi răsfoi rapid, pentru cititori, jurnalul de imagini. 1929: strada Lipscani, plină de oameni îmbrăcaţi în palton, cu trotuare pavate cu carelaj ca de peron, cu un lanţ de firme suspendate ce alcătuiesc un adevărat poem avangardist, cea mai vizibilă fiind firma de "Lenjuri şi mantouri Regina Maria". 1927: Restaurantul Flora, la şosea, cu perechi dansînd într-un vîrtej care te absoarbe. Tot 1927: un impiegat care aprinde felinarele cu gaz aerian (cu patru ani înainte, 1873 de străzi din Bucureşti erau încă luminate cu gaz aerian). 1928: un măgar şi o maşină, în armonie, în dreptul unei benzinării: 2 pompe cu ceas rotund şi firma simbolică: benzină Unirea.

Senzaţionale sînt imaginile din Bucureştiul de noapte, din Bucureştiul de iarnă, cu cîte un muscal ca o statuie acoperită de ninsoare, cu fiecare fulg vizibil în cadru şi, mai ales, Bucureştiul mic, al Tîrgului Moşilor, al azilurilor de noapte ori de copii găsiţi, al localurilor din Crucea de Piatră. Ce destin au avut oare cei 21 de copii găsiţi, din 1928, care stau înşiraţi ca nişte sărmăluţe în fotografia lui Nicolae Ionescu? Fotografia "de sus" cu oltenii plecînd din piaţă este un splendid tablou, în care umbrele oamenilor cu coşuri par o armată de îngeri păzitori. Imaginile de la Moşi intră în dialog cu fragmentele argheziene din Cu bastonul prin Bucureşti şi este prima dată că am înţeles ce înseamnă tragerea "la semn", pomenită de poet. Piticul Samson care pedalează pe o mini-bicicletă, pe Calea Victoriei, poate fi recunoscut, ceva mai încolo, la Moşi, împreună cu tînărul care îl urma pe stradă, aparent întîmplător. De ce am impresia că sînt prietenii fotografului? Şi, în fine, două portrete de ţigani, care reuşesc să păstreze peste timp ceva vrăjitoresc. în portretul femeii cu pipa ai senzaţia că percepi culoarea roşie din basmaua legată în jurul capului. Iar în cel al bărbatului cu o ferestruică neagră între dinţii mari, ochii sînt două oglinzi neverosimile: dacă te uiţi atent, zăreşti, păstrată în irişii lui luminoşi ca sticla, silueta fotografului. O asemenea semnătură ascunsă nu au decît marii maeştri.