Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Jurnal de poet de Daniel Cristea-Enache

Discreţia nu se numără printre însuşirile obişnuite ale scriitorului român (şi, ca să fim drepţi, nici printre ale criticului). Dorinţa imperioasă de afirmare şi legitimare simbolică, aviditatea după publicitate sunt cu atât mai dezolante cu cât rating-ul culturii înalte a devenit insignifiant în raport cu cel al televiziunilor şi al tabloidelor de divertisment grosier. Dacă extensia publică a scriitorilor noştri avea sens înainte de '89, când exista un public consistent pentru toate formele de literatură, astăzi, când numărul cititorilor de vocaţie s-a redus atât de mult, oferta promoţional-zgomotoasă a unor autori are un aer trist.

Îi prefer pe aceia care îşi lasă exclusiv opera să vorbească, fără să se interpună profitabil între opera lor şi receptarea ei; şi care nu fac dulci presiuni asupra criticilor, măgulindu-i cu dedicaţii flamboaiante şi probozindu-i, apoi, în cazul unul verdict negativ. Din specia aceasta rară, pe cale de dispariţie, face parte şi Ştefan Ioanid, un poet excelent, de puţini citit şi cunoscut. Et pour cause. Nu figurează nici în DSR, nici în DGLR, nici în Istoria lui Alex. Ştefănescu, deşi a publicat trei cărţi de versuri înainte de Revoluţie şi două în ultimul deceniu.

La acestea din urmă se adaugă Subteranele Fundaţiei, o plachetă ce continuă originalul proiect cu Anselmus din Canterbury: figură istorică extrasă din contextul ei şi făcută să participe, ca un confesor şi un interlocutor ideal, la poezia reflexivă a lui Ştefan Ioanid. Cu o notă de pedanterie, autorul face într-o pagină introductivă o listă a personajelor ce-i traversează cartea: "Pentru cine nu a citit ultimele două cărţi ale mele, precizez că Anselmus s-a născut în Aosta, în 1033, şi a fost Arhiepiscop benedictin de Canterbury. Erasmen şi Claudiu există şi acum. Locuiesc în Kronstadt. Primul pe Strada Castelului, al doilea pe Warthe. Nu i-am văzut de şapte ani." La un moment dat, siluetele acestora încep să se confunde, după cum cuvintele din două versuri se amestecă: "De la un timp Anselmus/ am început să te confund/ cu mai vechiul meu prieten Erasmen/ tu ai trăit în Canterbury/ el trăieşte în Kronstadt/ nu v-aţi cunoscut niciodată/ decât prin aceste cuvinte/ pe care tocmai le scriu/ probabil că aici funcţionează/ nişte complicităţi obscure/ pe care un poet le ştie foarte bine/ ca atunci în Alger când Albert/ era noapte şi a avut revelaţia/ solidarităţii umane/ un necunoscut s-a apropiat de el/ cu o ţigară între degete/ rugându-l să-i dea un foc/ Ťmica masonerie a foculuiť/ a notat mai târziu Camus" (19 februarie). Există în poemele dispuse diaristic, ca nişte pagini lirice de jurnal, întrezărirea sau baremi iluzia confreriei, a fraternităţilor şi "complicităţilor obscure" legând moral oameni aflaţi la mare distanţă istorică şi geografică. Astfel, personajul central, eul cunoscător şi cogitator, îşi va suporta mai uşor singurătatea.

Pe de altă parte, solitudinea nu e pentru el apăsătoare şi nu doare efectiv. Ieşit când şi când în afara spaţiului intim, securizant, poetul resimte o uşoară agorafobie şi caută un alt refugiu: subteranele unei Fundaţii al cărei "arhivar" este timp de cincisprezece ani. Jurnalul poetic filtrează la maximum realitatea şi viaţa exterioară, savurând în schimb liniştea deplină a interiorului. Când privirea se întoarce totuşi spre realitatea înconjurătoare, aceasta îşi pierde contururile şi devine... virtuală: "După multe zile/ astăzi am ieşit/ pe terasă erau acolo/ multe constelaţii umede/ care nu se născuseră încă" (11 ianuarie). Ca într-o proză a lui Ioan Groşan, scriitorul ar vrea să pre-scrie realul, să-l modifice prin cuvintele puse pe hârtie: "Astăzi am avut/ o mare deziluzie/ de aproape două săptămâni/ mi-am propus să scriu/ măcar câteva cuvinte/ pe zi mai ales seara/ le-am scris/ şi nu s-a întâmplat nimic// realul a rămas acelaşi" (14 ianuarie). Nu numai realitatea pune probleme, ci şi irealitatea, solicitantă, epuizantă, provocând până la urmă reflexul de recluziune al poetului: "Ceva nu este în regulă/ cu irealitatea, Anselmus/ în ultimele luni cineva/ mă sileşte să scriu// nu mai vreau/ este noapte/ vreau să dorm" (17 aprilie)..

În această formă concentrată, fără material verbal excedentar, aproape fiecare cuvânt este încărcat cu semnificaţie, îngreunat simbolic. Performanţa notabilă a lui Ştefan Ioanid este de a da, pe lângă greutate intelectuală, o graţie de stampă sau de hai-ku textelor sale. În cele mai bune cazuri, meditaţia profundă şi lapidaritatea expresivă a enunţurilor şi "concluziilor" se asociază: "În definitiv/ cât de puţin îţi trebuie/ uneori să fii fericit/ câteva frezii străine/ aproape îngheţate/ cumpărate dimineaţa/ care acum în bibliotecă/ fac parte din intimitatea/ ta plină de spaimă" (8 martie); "Cea mai mistică/ parte a omului/ era carnea// ea tindea mereu/ să nu mai fie" (22 martie); "În seara aceasta afară/ era un cer foarte clar/ şi foarte uman// se vedea că cineva/ locuieşte acolo" (2 aprilie); "Astăzi l-am visat/ pe tatăl meu/ mort demult// nu ne-am recunoscut/ decât după/ o mică ezitare" (3 aprilie). Sau, în fine, sfârşitul ultimei "intrări" din jurnal, de o retorică etalată, nu fără graţie: "mereu am gândit aşa poezia// ca pe o spadă rece şi înmiresmată/ plină de propriul meu sânge//în definitiv de propria singurătate" (18 aprilie).

Dacă acestea sunt cele mai frumoase versuri ale plachetei, cele caracteristice (tot aşa, într-o modalitate intensivă şi cu o expresie fulgurantă) devoalează condiţia poetului, legată indisociabil de cea a artei sale. Ale­gându-şi cu infinită grijă termenii lirici, autorul reflectează constant asupra capacităţii lor de iradiere semantică. Visează la "poemul dintr-un singur cuvânt", revine frecvent asupra notaţiilor mai vechi, corectând sau nuanţând cele deja spuse. Vrea să scrie "cu concepte senzitive/ deci cu lucrurile/ în starea lor cea mai pură". Din această perspectivă, poemul perfect apare ca un "obiect spiritual", o "monadă senzitivă", una dintre materiile pe care oceanologii le studiază în apele lacului Leman: "acele materii senzitive/ de fapt cele mai frumoase/ care nu vor exista niciodată"...

Lucrurile se leagă: discreţia autorului ca autor se explică şi prin natura poeziei pe care Ştefan Ioanid o scrie. Experienţa lirică este una de căutat şi de tatonat în deplină singurătate, departe de lumina reflectoarelor şi de tribunele stadioanelor, înţesate de fani, care-i încântă pe alţi autori. "Scriu pentru nimeni", notează pe 9 aprilie diaristul, plângându-i-se de asta lui Anselmus. Iată o exagerare, căci Subteranele Fundaţiei e o carte citită. Betiana, soţia poetului-personaj; editorul de la Paideia; Dan Cristea, care semnează un text pe coperta a IV-a; eu...

Dacă îl numărăm şi pe confraternul Anselmus din Canterbury, suntem deja cinci.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara