Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Jurnal:
Jurnal - Creştetul gheţarului de Constanţa Buzea

28 martie
1969
Bunicii s-au mutat la noi, pentru o vreme, de probă. Voioasă, Ioana se deprinde cu zgomotul din centru, cu telefonul, cu soneriile, cu televizorul. S-au consumat şi vizitele la casă nouă. Perechea dr. Mihăilă-Cioltei, unchiu' Picu Vârtosu cu Anca lui. Şova cu betrana Valentina. Chiar şi Matei Călinescu ne-a trecut pragul. }oiu, Baltag, Pituţ, Dimi şi Geta, ADM-ul, MRP-ul, Preda, Răcănel şi problematica Doiniţa Sterescu, başca rudele noastre...

Ieri în Buftea, pe şest, vedem Reconstituirea lui Pintilie. Un interviu cu Pintilie! în câteva locuri mi se pare că Adrian e luat la vale. îl întrerupe, convins că nu-l înţelege corect. Puţină derâdere adresându-i-se cu Dragă tovarăşe Păunescu! înţelegi, sper... îi cere ironic precizări la întrebările şubrede şi pe lângă subiect. Adrian: Consideri Reconstituirea un film tragic? Pinţi: Dar după părerea ta, ce e? Te întrerup, Adrian Păunescu. Sunt convins că nu m-ai înţeles... Şi Adrian, abil, ieşind glonţ din dificultate, explică inutil că sarcina ingrată a celui ce întreabă nu pentru sine ci pentru cititor, ar fi să facă uneori pe prostul...

Pe neanunţate, cu o maşină de la Uniune, Adrian pleacă la ţară. îmi lasă pe masă, la vedere, de făcut un contract de rate şi o delegaţie pentru colaborări. Le rezolv repede, dar obosesc la fel de repede, de la mers, de la sarcină... Mâine, pe la 11.30, împlinesc 28 de ani. îmi cumpăr câteva flori. Noaptea bântui prin casă, fără somn, cu nervii întinşi, îndurând cu orgoliu singurătatea. Nu mi-e uşor deloc. Refuz să accept că a uitat de aniversare. Parcă ar fi făcut-o dinadins. Când greul va trece, şi după refacere, vreau să mă angajez într-o redacţie. Primele salarii le-aş da pe câteva covoare de lână. Berbec, în zodie, ador lâna...

3-4 mai
1969
Maternitatea Giuleşti. Ieri după amiază pe la patru am născut un flăcău. Patru kilograme patru sute şi 52 cm. lungime! Uriaşul seriei! Operaţia a durat o oră şi jumătate. La un moment dat situaţia a devenit dramatică, cordonul ombilical răsucindu-i-se în jurul gâtului şi ştrangulând copilul. Un început de asfixie albastră. L-au resuscitat cu mare emoţie. Am sângerat crâncen din pricina unor contracţii anarhice. Dacă aş fi născut natural, şi dacă s-ar fi aşteptat ca la prima cezariană, îl pierdeam, şi nici cu mine nu se ştie ce-ar fi fost...
După coasere m-au dus la reanimare, unde era întuneric şi unde o vreme m-am crezut singură şi uitată de toată lumea. După 24 de ore de stat nemişcată, numai pe spate, cu numai calmante şi antibiotic, primesc câteva înghiţituri de suc de fructe. Mi-e rău, mi-e cald, mi-e foame, mi-e greaţă şi lehamite de lentoarea cu care îmi revin. Mi-a fost teamă să nu alunec dincolo...

5 mai 1969
De la reanimare spre salonul operatelor, pe un căruţ hodorogit împins pe culoarele nesfârşite şi prin lifturi imense. Capăt primele veşti despre fiu, despre exemplarul frumos care se spune că este. După un ceai cu pâine mă înviorez...

7 mai
La miezul nopţii sunt în stare să transcriu un vis ciudat avut în răstimp. El trebuie că are noima lui, marcând ieşirea tulbure din starea de anestezie. Ca un film metaforic absurd rulând înlăuntrul minţii. în ani, mereu am notat o mulţime de vise, de regulă colorate şi fierbinţi. Aş putea cândva să le strâng într-o carte de vise...

10 mai
Cu o săptămână în urmă, în cursul dimineţii mă internam, venind aici neînsoţită, spre stupoarea Ancăi, care se pregătise ca şi acum doi ani să-l îmbărbăteze pe tăticul panicat şi văicăreţ. Era sâmbătă. Contracţiile începând de cu seară, se înteţiseră în zori. Şi eu am venit pe lume într-o sâmbătă, şi am apreciat ca pe un semn favorabil această coincidenţă. îmi cumpărasem lăcrămioare şi o geantă pentru micul meu voiaj. Am aşezat florile în apă, le-am inspirat mireasma friguroasă şi tare, apoi am pornit, fără să-i trezesc pe ai casei, traversând agale bulevardul Magheru, fără nimic spectaculos, ca o victimă totuşi. Ioana şi mama ieşiseră pe balcon şi-mi făceau cu mâna. Le-am surâs, apoi am dispărut într-un taxi, singură-nesingură...
Anca mă aştepta neliniştită şi m-a certat cu gingăşie, aşa încât am resimţit grija ei ca pe o mângâiere. Şi mare parte din nodul ce mi se ridicase în gât, s-a topit. M-a examinat îndelung, în tăcere, gânditoare, cu toate antenele concentrate asupra fătului misterios. Mi-a completat fişa şi am îmbrăcat, iarăşi, cămaşa decolorată şi halatul maternităţii. Condusă apoi într-un salon răcoros de la etaj. Am mai vorbit câteva minute despre Adrian, pe care-l lăsasem dormind. Abia se întorsese din oraş, în zori, şi a fost opţiunea mea să nu-l trezesc, ca să nu-l văd agitându-se speriat între vinovăţie şi sfârşeală. Am avut o ciudată senzaţie de părăsire, înstrăinare şi dezinteres. Mi-am zis că trebuie să fac faţă situaţiei, să-mi cruţ energiile şi să nu mă gândesc tocmai acum la motivele care l-au tot ţinut departe de casă şi de evenimentul naşterii...
Anca a plecat din spital, promiţând să revină spre seară. Era obosită, fusese de gardă, voia să doarmă puţin. Eu am început să mă perpelesc în durerile care reveneau ritmic la intervale din ce în ce mai scurte. în sala de travaliu era un telefon de la care aş fi putut să sun la nevoie. M-am suit într-unul din paturile înalte şi tari, lă­sând altora grija apelului. O moaşă a alertat-o pe Anca într-un târziu, care a promis să revină într-o oră... Şi, la trei fără zece punct, intra radioasă în sală. Am simţit o uşurare, parcă-mi sosise îngerul păzitor...

11 mai 1969
Sâmbătă 3 mai, duminică, luni, marţi, miercuri, joi, vineri, sâmbătă şi azi, iarăşi duminică - nouă zile lungi de când sunt aici ca pe o altă planetă. Aşadar, vreo 216 ore, sau 13 mii de minute, şi ele lungi-inegale, numărate unul câte unul şi măsurate după stările prin care se trece aici, cu mari distanţe goale între ele. Cu totul, vreo 777 de mii de secunde!
Mâine îmi vor scoate firele. Pielea mi s-a lipit la loc într-o liniuţă fină, sidefie, peste care se va reface părul pubian. Marţi s-ar putea să fiu acasă, şi toate amănuntele acestea la care ţin mi se vor şterge din minte...
Ce ne-am face, Doamne, fără binecuvântata uitare, şi ce ne-am face fără memoria a ceea ce trăim intens? Am notat câte ceva, în grabă, pentru când voi avea timp şi voi simţi nevoia să pun cap la cap scene, senzaţii, gânduri, să nu greşesc, să nu exagerez, să nu minimalizez...
Chinul de după dezmorţire. Senzaţiile crude şi vocile din timpul deschiderii. Masa metalică, îngustă ce mi se păruse ca un tron, dacă nu de tortură, oricum de îndurare a unei emoţii masive greu de descris. încercam să-mi mişc degetele picioarelor şi nu reuşeam. înainte de anestezie, atentă la ultima contracţie ce se apropia şi care însemna o ultimă durere secătuitoare, ce parcă te frânge şi-ţi împinge lacrimile şi sudoarea împreună amestecate în glanda lacrimară. Despărţită în două, asistată îndeaproape, aud vocea mântuitoare care îmi face o promisiune solemnă că, încă un pic, şi nu mă va mai durea: Gata, asta e ultima, îndur-o! S-o ţii minte, că n-ai să te mai întâlneşti cu aşa ceva!... După care, întinsă pe spate, cu senzaţia că de la brâu în jos eşti însuşi neantul, ţi se leagă braţele în lateral în nişte curele, ca într-o răstignire. în braţul drept acul perfuziei şi tubul de oxigen într-o nară. Anca începând să sune instrumentele şi spunând: Constanţa, acum îţi voi trasa semnele, chiar pe linia vechii cicatrice, ca să rămâi frumoasă. Nici nu ştii ce important e! Dă-mi de veste dacă le simţi...
Şi le-am simţit ca pe cărbuni acizi pe pielea vie, arsură care m-a alarmat, dar care a dispărut instantaneu. Şi Anca începe să taie apăsând cu brutalitatea necesară. Locul bombat şi rezistent primeşte cu supunere, adormit, intervenţia. La fel ca şi acum doi ani, disting un clipocit. Ca şi când Dumnezeu e prezent în plagă şi îşi clăteşte mâinile în pântecul meu ca într-un vas viu...
Mi se aşează o greutate pe stomac. Asistente trupeşe urmează comenzile, apăsându-mă şi ele în zonă cu toată puterea, cu trupul lor greu pe stomacul meu. Cineva dă de veste că începe să se vadă ceva din băieţel. Toată lumea ştie că de data asta îmi doresc să fie băiat, şi mă gândesc că e vorba de-o păcăleală...
Simt cum sunt golită de conţinut încetul cu încetul. Şi numai când Anca exclamă entuziasmată: Băiat!, închid ochii şi plâng lin, atentă la comentariile ei: Acesta e un copil preţios, făcut la comandă. Lung, voinic, încruntat, bărbat cu cap mare... Te felicit, Constanţa!
Uterul sângerează abundent, de neoprit, îngrijorându-i pe toţi. Către final soseşte şi profesorul Sârbu. Anca îi prezintă maestrului său situaţia, cu bucurie pentru trofeu şi cu îngrijorare pentru mine. Iar eu aud şi încep să mă tem. îmi sunt ridicate greutăţile de pe stomac. Copilul este dus să i se facă toaleta, iar eu mă simt gata să-mi iau zborul, suspect de uşoară, pe deasupra gândurilor şi lucrurilor. Uşoară, golită şi fără nimic precis în minte...
Apucasem să-l zăresc. Brun şi altfel decât Ioana cea trandafirie ca îngerii. Icnesc urât într-o senzaţie de vomă pe sec, deranjând coaserea, pe care n-o simt. Coaserea unul după altul a celor şapte învelişuri, prapurii în care stătuse fătul. Mă înfrigurez şi reclam starea. Mi se injectează un ser care-mi provoacă alte icnete de greaţă. Asistenta, speriată de ce vede că se-ntâmplă, s-a grăbit să golească dintr-o­dată seringa, şi Anca o ceartă cu glas scăzut. în sfârşit, după coasere, toată lumea se precipită asupra unor stacane de cafea fierbinte. Sunt lăsată singură să-mi petrec starea-limită...
Recapitulez. Intervenţia a început la trei şi jumătate. Pe la patru, copilul extras a fost ridicat în aer. La cinci fără cinci d.m., pauză de cafea. Urmează momentul când mă atârn la comandă de grumajii încordaţi a două asistente care mă aşează pe o altă masă mobilă, cu rotile. Pântecele
mi-este legat strâns într-o centură de pânză, şi pornesc cu alaiul acesta sărac spre sala de reanimare...

Note răzleţe, din 10 mai şi următoarele
Amintiri din sala de travaliu.
După nişte paravane de pânză albastră, pe paturile lor de pătimire, două femei tinere îndurând ca şi mine acelaşi chin atât de lent trecător. Undeva, într-o aureolă orbitoare, mai către fereastră, o femeie frumoasă ca o zeitate cu părul roşu, abundent, scoate nişte răcnete neomeneşti... Fătul coboară spre lumină încet, tenace, milimetru cu milimetru pe drumul acela îngust, elastic, întins la maximum, dilatarea ameninţând uneori să nu funcţioneze corect, să nu se deschidă suficient, fie din cedarea nervilor mamei, din oboseala ei infinită. Calea aceasta se poate face ştreang. Fătul alunecă în cele din urmă într-un ultim efort disperat. Mama leşină în expulzie ori adoarme instantaneu. Noul născut, crispat sau molatic, este ridicat de picioare, cu capul în jos şi scuturat, plesnit peste fese şi omoplaţi, ca să înceapă să respire. Primele scâncete agresive nu au nimic omenesc. Parcă ar fi scrâşnetul a două pietre frecate una de alta, şi care seamănă cu un sunet mineral iritant. Şi asistenţa declară că naşterea a decurs normal! Se fac glume, se bea cafeaua, fără vreo solemnitate, pentru reconfortare, pentru ieşirea din stres. Se trece apoi la alt pat, unde sorocul abia a sosit, cu acelaşi repertoriu de gesturi eficiente şi de cuvinte: Hai, acum, împinge, bravo, respiră adânc, împinge, bravo, încă odată! Ore şi ore se trage ca la ham, într-o caznă de neînchipuit şi de o parte şi de cealaltă. Apoi se aşterne liniştea, care nu mai credeai că există. Vine somnul de după naştere, abandonul de după extenuare. Cât doarme, mama e ridicată la cer, i se iartă păcatele, acolo, în cerul toxic al fericirii ei absolute...
în timpul travaliului, dintre cei pregătiţi să te asiste nu se apropie nimeni până ce nu emiţi răcnete de o anumită intensitate. Exasperată în durerile ei care ating paroxismul, femeia devine toată un strigăt de nestăvilit, un animal rănit în toată sălbăticia lui. Abia de-atunci încolo se apropie cineva, ca să verifice parcă, nu cumva să fie vorba de vreun exces de sensibilitate, de vreun răsfăţ. E bine de ştiut că gravida care se jenează să se manifeste, să urle din rărunchi, cea care se poate stăpâni, riscă uneori o expulzie neasistată şi un făt cu ţeasta deformată. Din momentul în care te sui pe masa de travaliu eşti invitată să te produci fără reţinere, să te înfurii, să-ţi blestemi bărbatul, să strigi după ajutor. Nu vei speria pe nimeni, personalul are urechea specializată să distingă corect momentul în care trebuie să intervină...
Anca sosind, pune lumea în mişcare în jur, spre a mă pregăti pentru sala de operaţie. Cazul meu era limpede, fiind la a doua cezariană, periculoasă, şi ultima posibilă fără semnătură că îţi asumi riscul. Două fiole în braţ, pentru testare. Tensiunea, sondarea, transportarea la etajul doi, de data asta pe jos, pe o scară îngustă în spirală. Au durat o veşnicie preparativele medicilor pentru intrarea în Sala sterilă. Spălarea minuţioasă a mâinilor cu periuţă şi mult, mult săpun. înmănuşarea, şi încălţarea în nişte şoşoni din tifon. îmbrăcarea halatelor sterile, boţite, încăpătoare. Şi restul costumării, în totalitate, şorţuri peste halate, bonete şi aşezarea pe faţă a măştii textile până sub ochi, ultimul lucru de făcut fiind aşezarea ochelarilor, igienizaţi, pe nas. Mi se face între timp toaleta coloanei, cu tampoane îmbibate în iod rece. Lent şi mereu reluată mişcarea de sus în jos, şi iarăşi de sus în jos. Mi-a fost remarcat tremurul nervos şi zgribulirea. Aşezată pe marginea mesei metalice, flancată de aparatura de control. La îndemână flacoane, pentru transfuzii, perfuzii. Ştiam şi aşteptam cu emoţie momentul anesteziei, dur, când simţi în plin pătrunderea acului scurt între vertebre. Din aur şi destul de gros, ca să penetreze până la măduvă. Piciorul drept va avea un zvâcnet reflex, şi asta o să producă panică şi încordare. Cineva te ia în braţe şi te strânge la piept, ca să nu cumva să te mişti haotic şi să te prăbuşeşti pe-o parte, să n-o iei la fugă. Aveam deja bărbia în piept şi pleoapele strânse, aşteptând cunoscătoare clipa de beznă care se face şi care dă fiori. Am deschis apoi ochii într-o lumină irizând între susur şi ţiuit...
Notez să nu uit. Dacă cineva tânăr din familie, poate chiar copilul acesta abia născut va vrea să afle, să se documenteze pe textul meu crud spre a se regăsi. în nici un caz Adrian, lipsit de răbdare şi absent cu program la întâmplările prin care trec...
Firele mi-au fost tăiate cu un foarfece bont şi extrase cu penseta. Mâine ar trebui să plecăm acasă. Mă gândesc la reacţia lui tragi-comică de ins neajutorat care ştie că nu merită minunea asta, când o să-şi ţină în braţe fiul. Fiul care între timp s-a albit la piele, iar perişorul negru bate acum în şaten roşcat. Sugar grăbit şi vrednic, se tot desfaşă frecându-şi necontenit picioruşele, sughite şi plânge. Şi plânge urât...
Evoc sala de reanimare, umbroasă, silenţioasă, cu multe draperii. Ieşirea din anestezie se lasă cu durere de cap. Dacă în timpul intervenţiei te-ai agitat, aşteaptă-te la migrene persistente şi la un somn trudnic cu coşmaruri. Nu m-am putut conforma. Mi-am legănat capul într-o mişcare de alean pe perna sumară, segmentând iluzoriu timpul mare în mai mărunt...
O voce gingaşă înecată de tuse cere codenal. în semiîntunericul încăperii, aceeaşi voce mă sfătuieşte să fiu cuminte, să nu mă mai agit în patul meu fierbinte, cu denivelări, să nu-mi mai plimb palma peste plagă. Să nu mai gem, că o să treacă...
Mi se dezmorţesc tălpile. împins în sus de sarcină atâta amar de vreme, stomacul revine încet la locul lui. La intervale scurte mă lasă nervii şi plâng de obidă, de umilinţă, de neputinţă, de suferinţă. Primesc antibiotic, calmante şi somnifer. Mă liniştesc. Vecina mea iese pe culoar să fumeze. Ea poate de-acum să circule şi să-mi dea bune sfaturi. Când revine o pot şi vedea. E o ţigăncuşă firavă, mlădioasă. O copilă ageră, frumoasă, cu o dantură impecabilă. Şi mai ales cu nişte ochi fierbinţi. Tunsă scurt şi bine-mirositoare...
O bătuse bărbatul şi îi rupsese splina în trei locuri. Adusă cu salvarea în ultimul moment, se bănuia că are o extrauterină cu hemoragie. în pântece o baltă de sânge. I se întâmplă asta la doar 18 ani ! spune către mine, ca dintr-o suflare: Norocul meu că am scăpat cu viaţă, din mila domnului profesor Sârbu, să-i dea Dumnezeu sănătate. O să mă rog pentru dânsul câte zile-oi avea. A fost în norocul băiatului meu, care are doar opt luni, mânca-l-ar mama! Din prostia unui cap de bărbat! După ce că nu munceşte, nici el şi nici nimeni dintre-ai lui, şi îi ţineam pe toţi din leafa mea, că lucrez la Nufărul, şi după ce că are toate patimile, bea, fumează, umblă după femei, îmi fură banii din geantă, acum m-a lăsat şi fără splină, nenorocită pe viaţă. Şi toată viaţa o să-l blestem. Şi de ce m-a bătut? Că l-am trimis de dimineaţă, pe la opt, să aducă vreascuri din pădure. Pe la unsprezece, dacă am văzut că nu mai vine, m-am dus după el. El, peste gârlă, în picioare, fără lemne. Lângă el pe jos, o cetăţeancă, culcată. Dau să trec apa, să văd cine-i femeia. El îmi iese înainte, repede, pe potecă. îl întreb şi-mi răspunde, nemernicul, că pe jos e nea Cutare. Ajungem acasă. Copilaşul meu plângea. Eu îl bombăneam să-mi spună cu cine fusese. Mă-sa-i ia băiatul din braţe şi el mă loveşte de cad peste-o buturugă. De jos de unde am căzut, i-am zis pentru prima dată un cuvânt rău. I-am zis prostule! Pe urmă nu am mai ştiut de mine. Dacă au văzut că nu-mi revin, şi asta destul de târziu, i-au chemat pe-ai mei, pe mămica şi pe tăticu^, care m-au adus cu salvarea aici. Acum abia aştept să ies, să-l dau în judecată pe bărbatu-meu, şi să ne despartă legea. Că eu nu mai pot, mai ales acum, nenorocită cum sunt şi fără splină, să ţin o casă de trântori. Şi n-o să mai doresc bărbat, decât când mi-o creşte băiatul mare, şi n-o să mai aibă nevoie de mine...
După o zi şi-o noapte sunt mutată în salonul lehuzelor. Cincisprezece femei, toate operate, toate mămici, în refacere, comentând întâmplările din maternitate, fiecare cum a pătimit. Ahurile şi furia laptelui, alegerea numelor pentru copiii lor nou-născuţi. Şi deasupra tuturor, glumele femeii de serviciu, şi ea cu problemele ei de-acasă, cu bărbatul care o cam trişează, dar au împreună două fete... Sugarii îşi văd de programul lor alert de supt-somn, de plânsul foamei lor, hrăniţi până una alta de mame de împrumut. Mai primesc ser glucozat şi vitamine, apă fiartă şi răcită. Şi stau toţi cu guriţele deschise ca puii de pasăre-n cuib...

13 mai
1969
Ultima mea seară în maternitatea Giuleşti. Prin ferestrele deschise aud trecând tramvaie. După o zi de suferinţe, de răcnete şi eforturi disperate de împrospătare a lumii cu nou născuţi, se aeriseşte masiv, se elimină toxinele dulcege ale sacrificiului, şi năvălesc înăuntru valurile de aer proaspăt amestecate cu indiferenţa celor care trec pe lângă aceste ziduri, neştiutori de calvarul dinăuntru. E un moment de respiro şi pentru moaşe şi asistente, care somnolează pe scaunele de pe culoar... Am citit gazete, am tricotat un ciorăpel, şi mă întreb cum îşi va întâmpina Ioana frăţiorul. îşi va revendica locul în braţele mele? Va găsi înţelegere şi duioşie pentru pruncul neputincios? Va fi ea îngerul dulce vorbitor pe care toată lumea l-a înaripat şi l-a deprins cu plutirea pe deasupra capetelor noastre? îi va ceda micuţului parte din ce-i al ei? Buchetul nostru indestructibil de două fiinţe, mamă şi fetiţă, duios şi gingaş, va fi compus de-acum înainte din trei. Va avea ea, instinctiv resimţit, tot plinul de încredere în care să rostească cu glas vibrant: cumpa mama, bita, puiul mama, pú-í-úl...? Somn uşor, sufletul meu!
în cursul zilei am circulat prin tot spitalul. Există în incintă un punct comercial de unde am cumpărat nişte pleduri sărăcăcioase de prsop şi o garnitură minusculă de corp, scutec şi faşă. Recapitulez şi îmi simt memoria simplificând drastic amănuntele de până mai ieri. încep să-l hrănesc la sân. Are fălci şi un fel de freză ţuguiată, frunte bombată cu spaţii largi deasupra tâmplelor, buze duble de sugar, lung şi vânjos, falange fine. în curând va arăta şi el ca un mieluşel. Suge şi doarme. Am belşug de lapte, ţâşnind de la sine, cu boltă, prin toate izvoarele deodată. Sunt în faza în care nu mă jenez să mă laud şi sunt mulţumită de mine. Anca îmi surâde şi jubilez. Chiar dacă surâsul ei este pur profesional, eficienţa lui e garantată. O simt în continuare ca pe un înger păzitor. Ea vindecă, alină, salvează cu sufletul ei, cu seninătatea privirii, cu mâinile ei delicate şi cu tandreţea care o caracterizează...

2 iunie
1969
Ziua de naştere a Ioanei am serbat-o ieri, fiind duminică. Cu tort-arici şi două lumânărele albe, cu musafiri între care şi ADM-ul cu Ileana lui şi fiul lor Tudor, de aceeaşi vârstă cu sărbătorita, care s-a exprimat curgător, gesticulând afectuoasă către micul ei prieten: Ti log fumos, ia buboană!
îi place plimbarea. Nu-i place să o îmbraci/dezbraci. Cel mai bine se simte în pielea goală. îşi studiază cu atenţie buricul. Frăţiorului îi spune firesc căcătosule. Nici noi, ai casei, nu cunoşteam termenul în această formă. Posesivă, dar când el plânge, îmi spune: Du-te! Tot ce i se face celui mic vrea şi ea. îşi reprimă cu splendoare gelozia. Dar când el doarme, îmi cere să-i spun poveşti cu ea, când era bebe. După fiecare poveste zice: încă una! şi mă acaparează: Stai cu mine, uite ti iau di gât, pupă-mă! Cu aceste formule magice scapă şi de pedeapsă. îi speculează pe cei slabi, care i se supun uşor. Celui mic îi zice cu ceremonie: Sălumâna, sărutându-l până la umăr şi îndărăt. Vrea să-l ducă în braţe, îi pipăie tălpile roz, îi desface degetele şi îi netezeşte cu tandreţe părul. La plimbare, se-atârnă de mânile părinteşti, sărind într-un picior, se lasă greu şi cântă: }up, ţup, ca un iepulaş, futulaş. Nu stă la pieptănat, detestă supliciul descâlcelii. Se recomandă Iana Punescu. Ia cu coada furculiţei sare din solniţă şi ţi-o presară-n farfurie, cu intenţia de a-ţi face un serviciu. Bunica a învăţat-o să ne spună matale, ea muzicalizând mantale. îşi adoră sandalele. Nu ne lasă, pe mine şi pe bunica, să ne împrumutăm una alteia rochiile. Vrea să spele, să ajute la gătit, să frământe aluatul. Când se întâlneşte cu alţi copii, îi îmbrăţişează cu lentoare. Ieri însă, când Tudor a încercat s-o sărute, ea a schimbat regulile. L-a îndepărtat cu fermitate, explicându-i: Lasă, nu si poate! Şi băiatul a izbucnit în plâns. Spune poezioare, dar cere să fie asistată...

7 iulie
1969, Bârca
De două zile, cu copiii şi mama la ţară. Adrian şi Paul ne-au condus doar până la ieşirea din bloc. Maşina, tixită de lucruri şi provizii. în maşină zăduf. Andrei a dormit în braţele mele, comoara aurie în braţele bunicii. Pentru ea călătoria a fost plină de surprize. Animale în peisaj! Gârle şi poduri, vaci pe păşuni, măgari şi capre, dar şi biciclişti, lanuri de porumburi şi grâuri. Nori, berze şi gâşte. Vocabular în lărgire. Ioana rămăsese cu guriţa căscată de uimire. Cred că nici nu respira. Ajunşi la destinaţie, am fost primiţi cu masa pusă...

11 şi 12 iulie
Copila ia în primire noutăţile din ogradă, într-o pronunţie delicioasă, cere şi dă explicaţii: Sălacu di el, e mic şi nu tie să vorbească! Steluţa, o fetiţă dintr-a cincea, a fost adusă din sat s-o distreze pe Ioana noastră, să-i cânte, să se joace împreună. îi cântă cu o voce atât de nefiresc înaltă, că Ioana se creponează spre plâns. Până la urmă se împrietenesc ...

Limba mi-e ulcerată, mă doare. Răul se întinde în cerul gurii şi coboară în gât. încetez să alăptez, străfulgerată de o bănuială. Soacra mea Margareta îmi adusese din sat, cu mare entuziasm, o carte, India secretă. Dumneaei n-a citit-o, dar mi-o recomandă cu convingere, insistând să citesc întâi ultimul capitol, care, chipurile, ar fi cel mai interesant. Paginile au un aspect alterat pe la colţuri, ca şi când ar fi fost impregnate cu un lichid tulbure, umezite şi apoi zvântate. Brusc mi-aduc aminte de otrăvările din Regii blestemaţi. Pagini care se lipesc între ele. Ca să le răsfoieşti, moi degetul pe limbă. Otrava e ingurgitată astfel în timpul cititutlui. Doamne, Dumnezeule, ce-o fi? Şoricioaică, sodă caustică. Gâtul meu devine carne vie. Nu fac valuri, dar sunt îngrozită de-a binelea. Nici nu cer control medical şi nu mă plâng la nimeni. împachetez cu grijă India secretă, tot în hârtia de ziar în care mi-a fost adusă, atentă să nu ating porţiunile cu aspect suspect, şi-o trimit pe Margareta s-o ducă înapoi de unde-a adus-o. Nu pot acuza în plin pe absolut nimeni. Aş fi luată de nebună. Mă tem, fac bagajele şi ne întoarcem val-vârtej la Bucureşti, cu o maşină de ocazie...

22 spre 23 iulie
1969, Bucureşti
Starea invocată obsesiv în poemele mele e singurătatea, şi semn că n-o am şi că mi-o doresc. De vreo trei ani încoace scriu altfel şi despre singurătate. Am făcut doi copii cărora mă robesc cu trup şi suflet. Mai mult, mai intens, nicăieri, niciodată! Lângă un soţ din ce în ce mai evaziv, nu-mi pot odihni nici trupul, nici sufletul. La suprafaţă rămân paşnică...

5 august
1969
Viaţă tensionată, enervări absurde urmate de hilare reveniri şi îndioşările lui. Belşug de inspiraţie, haz şi necaz, disperare moştenită, discreţie, izolare, muţenie. Mă uzez. Urât zăcământ s-ar scormoni dacă aş nota la infinit ce mi se întâmplă zilnic, prin ce fiori de frig trece sufletul meu. Energia celuilalt, agitaţia lui fără istov, dar şi absenţele nemotivate, pe mine mă sperie. Inegal, inconstant, consecvent în inconsecvenţă...
Când toţi dorm, când casa redevine leagăn vegheat de îngeri, mă regăsesc, dar nu mă recunosc, atât sunt de obosită. îi privesc pe cei mici, somnul lor e ca o desfătare intransmisibilă. Andrei tresare. Se trezeşte şi rămâne cu picioruşele ridicate în aer. Şi le contempla îndelung, silenţios, răsfirându-şi degetele şi strângându-le la loc. încearcă să şi le apuce, parcă se ceartă cu ele, şi nu reuşeşte decât să-şi tragă pumnişori în stomac. Minute în şir îl apăr aşezându-mi mâinile în calea loviturilor. E un sugar misterios, mult mai liniştit la vreme de noapte decât a fost sora lui, care ziua dormea şi noaptea se activa...
Recitesc notiţele de pe vremea când locuiam în Berceni şi Ioana era bebeluşul care ziua dormea şi noaptea se activa. Care mi-era viaţa, cum se mişca Adrian în peisajul domestic:
îi schimb lenjeria, bea încins câteva pahare cu apă de la robinet, înghite în grabă dejunul, prânzul, cina, în funcţie de ora la care se trezeşte. Stă să plece, se-apucă de scris, dar rămâne cu ochii ca-n zarea unui sfinx tânăr, concentrându-se asupra unui punct din tavan, întins pe canapea cu mâinile sub cap, îndrăgostit cu siguranţă, trecându-mi vizibil pe ultimul plan, sau pe nici un plan fiinţa, dorinţa, ca în ecou, locul şi amprenta trupului. Gândesc şi notez un vers absurd la prima vedere, "A fi a doua, a rămâne prima".
în rugăciunile mele cer linişte şi puterea de a îndura pustiul, uscăciunea, dezgustul şi setea mea, separată, de viaţă. Nu mă pot hrăni în nici un fel, cu rămăşiţe veştede. Un autoabandon, o renunţare zâmbitoare. La casa-n care locuim nu mai adaug nici un vis. în spaţiul pur în care îl gândeam, s-a tăvălit şi l-a distrus. De dragul lui am săvârşit minuni, mi-am sărit peste umbră. Mă supără acum şi că mă iscălesc cu numele lui. Rămân cu fapta mea cea mai frumoasă - acest copil pe care îl iubesc cu o ardoare inflamată de-un plâns interior de neoprit"...
Câteva luni după naşterea Ioanei, stând noi de vorbă, încercam să-l asigur că următorul nostru prunc o să fie băiatul pe care şi-l doreşte. Dar îi scapă o remarcă aiuritoare, că lui i se vor naşte numai fete. Cum aşa?! Fără să-i pese de efect, mi se spovedeşte cu orgoliu că este tată şi la altă casă. Că o nebună îndrăgostită de el i-ar fi născut gemene.
- Eşti convins că sunt ale tale? - îi spun. - Vrei să le vezi? - îmi răspunde. Nu sunt prea sigură că aş vrea să le văd. Coboară să dea un telefon. îmi aranjează o întrevedere cu mama fetiţelor. îmi scrie adresa, şi până-n seară mă tre­zesc ca teleghidată sunând la uşă dintr-un imobil, undeva în zona Amzei. îmi deschide o blondă nisipie şi mă pilotează în tăcere către un pătuţ cu grilaj în care copiliţele îşi zbăteau bucuroase mânuţele şi genunchii, între jucării şi păpuşi în­tr-un aranjament ostentativ şi abundent. Este o femeie măritată. Mai scundă decât mine. Cuprinsă de un tremur uşor. Nu spune mare lucru, instruită, cu siguranţă, de el la telefon. Nu se aşteptase, deduc, să mă vadă atât de calmă. Eram edificată. Casa mirosea a lapte şi a vanilie, ca şi la noi. Fetele - cópii identice ale Ioanei mele. Eu năşteam în iunie, ea în septembrie! Adrian reuşise performanţa de a trăi liniştit, pendulând între două femei, una mai naivă decât alta, nevasta şi amanta, amândouă însărcinate, apoi lehuze, alăptând prunci dolofani. Morala celuilalt prinde iz. Orgoliul mă împiedică să evaluez corect situaţia, penibilul, pericolul, avaria. Rănită, minţită, nu mă văd iertând. Gândesc un vers şi îl notez: "Fii exilatul lumii mele-ntregi". Avusese tupeul să mă facă atentă că femeia suferă de schizofrenie. Cum probabil că şi pe ea o pusese în gardă că aş fi dusă cu pluta. Dar ea nu dă nici un semn de dezechilibru nervos ci afişează o uimire sinceră că nici eu nu simt nici un impuls de a-i scoate ochii...
Să recapitulez. Pe ea n-o condamn. Himerele ei, iluziile ei sunt ca şi fireşti, ca şi ale mele oarecând. Dar pe el nu-l absolv de vinovăţie. Nemaiiubindu-l, instantaneu ameţesc de greaţă. îl integrez în tagma celor ce sacrifică pentru fleacuri sfinţenia celuilalt...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara