Dramaturgului Juan
Mayorga i s-a decernat,
la sfârşitul lunii aprilie,
la Teatrul Naţional
„Marin Sorescu” din
Craiova, cel de-al XIII-lea
Premiu Europa pentru
Noi Realităţi Teatrale, pentru
întreaga activitate şi pentru
caracterul inovator şi original
al creaţiei sale.
Coordonaţi de filologul Emilio
Peral, cercetători, traducători şi
alţi oameni de teatru au vorbit despre
opera lui Mayorga: Claire Spooner,
José Luis García Barrientos, Mabel
Brizuela şi Gabriela Cordone, traducătorul
Pino Tierno şi jurnaliştii Miguel Ayanz,
Alvaro Vicente, Saúl Fernández şi
Juan Ignacio García Garzón.
În calitate de traducătoare a
mai multor piese ale dramaturgului
în limba română – Pacea eternă
(prezentată în cadrul festivalului UTE
la Teatrul Bulandra în 2008), Băiatul
din ultima bancă (jucată o stagiune
la Teatrul Naţional din Bucureşti),
Reykjavik (prezentată anul acesta în
premieră la Craiova), dar şi Arta
interviului şi Iugoslavii – am avut
privilegiul de a-l însoţi pe dramaturg
şi echipa sa la Craiova. Despre
Juan Mayorga, un autor special,
matematician şi filosof, dar şi dramaturg
şi regizor se pot spune multe. Scrierile
lui, incomode, pun multe probleme
de traducere, de interpretare. E un
spirit neliniştit, care ai senzaţia că-şi
pune toate întrebările veacului...
Spicuiesc câteva idei ale vorbitorilor.
Juan Ignacio García Garzón s-a oprit
la Zoologia umanizată a lui Juan
Mayorga. Iată ce spune, printre altele,
Garzón: Răspunzând unei întrebări
legate posibilitatea de a da cuvântul
unui animal, Mayorga afirmă: „e cam
ceea ce se întâmplă cu «Metamorfoza»
lui Kafka. Dacă-i spui unui om că e
o insectă, deja îl transformi într-o
insectă... Cred că nu exagerez dacă
spun că suntem educaţi ca să ne
comportăm ca animalele. Animalul
umanizat reprezintă opusul, cealaltă
faţă a omului animalizat. Puterea
lui politică.” (...) Juan Mayorga a înţeles
că „lăsând animalul să vorbească,
deschide uriaşe posibilităţi unui teatru
al imaginaţiei, oferind o imagine
politico-morală epocii actuale, când
milioane de oameni sunt trataţi ca
animalele, fiind reduşi la tăcere. (...)”
Identitatea umano-animală se
regăseşte în Ultimas palabras de
Copito de Nieve – o piesă despre
gorila albinoasă care a reprezentat
ani de zile atracţia majoră a Barcelonei,
devenind oarecum imaginea oraşului
– când gorila, ajunsă în pragul morţii
se decide să vorbească, renunţând
la muţenie. Maimuţa i-a citit pe
Socrate, Seneca, Kierkegaard, Montaigne
şi Cicero, fiind interesată de părerea
filosofilor despre moarte.
În „Paz perpetua”, Mayorga pune
întrebări incomode, dar foarte actuale:
oare e legitim, într-un stat democratic,
să fie încălcate legile pentru a fi
combătut terorismul? Poate fi admisă
tortura în ipoteza în care, aplicând-o,
ar putea fi salvate vieţi omeneşti?
Siguranţa trebuie să prevaleze libertăţii?
O dezbatere-duel între morală şi
politică. Pacea eternă este titlul unei
cărţi a lui Kant din 1795, iar în spectacol
sunt citate texte din Pascal şi Hobbes,
argumentând într-un fel fabula, fiindcă
în acest caz vorbim despre fabulă:
Mayorga realizând un fel de
antropomorfizare a personajelor
animale. Sunt patru câini, implicaţi
în selecţia pentru o unitate
superspecializată de luptă antitero.
Mayorga punctează: „m-am simţit
incomod când am scris piesa, mai
ales din pricina problemelor morale
pe care le pune aceasta. Dar folosind
câinii, am explorat o anumită tehnică
a limbajului. În câini pulsează violenţa,
motiv pentru care m-am simţit uşurat
atribuindu-le câinilor fraze pe care
cu greu le-aş fi putut pune în gura
oamenilor.”
În poetica personală a lui Juan
Mayorga converg riscul estetic, elanul
filosofic şi dorinţa de precizie. Căci
teatrul – consideră Mayorga – este
„o artă a conflictului, iar coflictul cel
mai puternic se dă între scenă şi
public. Cred că nu trebuie să asculţi
spectatorul, oferindu-i ceea ce caută.
Asta ar însemna să-l tratezi ca pe un
consumator, dar tu vrei să provoci o
discuţie. Cine scrie teatru, descrie
un fapt social. Teatrul devine întâlnire
din clipa în care scrii primul cuvânt.”
Claire Spooner a vorbit despre
limbajul dramatic sau căutarea limitelor
la Juan Mayorga, limbaj bazat pe
dialectica dintre cuvânt şi imagine,
pe cuvântul-acţiune, cuvântul care
ne ţine pe toţi în alertă, în mişcare.
Spooner s-a oprit, în acest sens, la
piesa Reykjavik, unde cele două
personaje, Bailén şi Waterloo imaginează
noi „variante” de viaţă şi joc în cadrul
campionatului mondial de şah dintre
americanul Fischer şi rusul Spasski
în 1972, în plin război rece. Acest
text, afirmă ea, este une mise en
abyme a procesului de lectură,
reprezentare şi interpretare a unui
spectacol. Căci, aşa cum afirmă Claude
Régy: „spectacolul nu are loc pe scenă,
ci în mintea şi imaginaţia spectatorilor
şi a cititorilor, care vor găsi întotdeauna
variante ori sensuri noi.” Cu alte
cuvinte, simţi că-n dramaturgia lui
Juan Mayorga există lucruri care
scapă autorului însuşi.
Spooner revine apoi asupra
termenului „variantă”. „În Reykjavik,
deşi varianta te duce cu gândul la
terminologia şahiştilor, simţi că
aici dramaturgul se joacă cu noţiuni
matematice: repetiţia, tăcerea, elipsa.
Dinamica scriiturii lui Mayorga e
marcată de variante sau variaţii ale
reprezentării istoriilor în Istorie.
Aceste variante-întrebări includ
dileme viitoare, reprezentând Istoria
trecută şi cea care va să vină, fiinţând
pe o scenă ce împrumută din nou un
concept matematic: matricea. Noţiune
care, în cazul de faţă vizează acel spaţiu dispus să primească, să recepteze
noi forme, ceea ce Platon numea
khora. Ei bine, acest spaţiu al multiplelor
posibilităţi reflectă scena în creaţia
lui Juan Mayorga. Aşa cum afirma
Jacques Derrida, khora ia naştere în
„breşa dintre sensibilitate şi inteligenţă,
dintre trup şi suflet.”
Teatrul în sine reprezintă un loc
privilegiat, de unde poate fi observat
cuvântul. Tocmai de acest privilegiu
profită Mayorga, explorând funcţionarea
limbajului în lume, efectul cuvintelor
asupra oamenilor, aşa cum afirmă
un personaj din piesa sa Cartas de
amor a Stalin. Pornind de la această
idee, e interesant de studiat dimensiunea
sociologică a limbajului, forţa simbolică
a cuvintelor, în funcţie de cine vorbeşte
şi de perspectiva din care vorbeşte.
În fine, Spooner afirmă că limbajul
dramatic al lui Mayorga reflectă,
aidoma teatrului său, utopia şi critica.
Jocul scenic întruchipează deopotrivă
puterea magică a cuvântului originar,
performativ – a spune înseamnă a
face – dar şi puterea simbolico-violentă
a limbajului – a spune înseamnă a
face rău. Cu alte cuvinte, examinează
şi demitizează puterea limbajului
şi limbajele puterii.
Miguel Ayanz a făcut câteva reflecţii
interesante asupra filosofiei textului
mayorgian. Pornind de la ideea că
teatrul nu înseamnă nici matematică,
nici filosofie pe scenă, ci o poveste
relatată într-un limbaj viu, popular,
Ayanz aminteşte de replica lui Claudio,
un personaj din El chico de la última
fila: „filosofia mă adoarme”. În piesa
respectivă, autorul abordează mai
multe teme: sistemul educativ, literatura
şi rolul ei şi filosofia însăşi. Un
elev, incitat de profesorul lui, scrie
o compunere în care disecă viaţa unei
familii burgheze.
Spinoza apare într-un alt text,
Himmelweg, când un nazist citează
„Etica”, justificând ordinea care se
iveşte din oroare. Iar în El arte de
la entrevista, jurnalismul e doar un
pretext, autorul făcând de fapt o
pledoarie a adevărului, ca ideal.
„Adevărul e salutar, după Socrate”,
îi spune Cecilia mamei sale, convingând-o
să stea în faţa camerei de filmat şi
să-şi dezvăluie secretele. Dar mama
îi răspunde: „nu la asta se referea
Socrate.... Să presupunem c-ai fi
ziaristă, una adevărată. Iei un interviu
unui nazist şi-ţi dai seama că nazistul
te foloseşte. Înţelegi că nazistul
foloseşte interviul ca să-şi propage
ideile îngrozitoare, care fac rău
oamenilor. Ce faci, difuzezi interviul?”
***
În discuţiile mele cu autorul, am
avut o curiozitate personală, pornind
de la întrebările pe care şi le pune,
ca om şi ca dramaturg. L-am întrebat
dacă are o explicaţie: cum de a fost
posibil să existe Auschwitz, Dachau,
Buchenwald?? Răspunsul mi s-a părut
interesant, de aceea îl reproduc.
Zice Mayorga: în „Viaţa e vis” a
lui Calderón de la Barca, Segismundo
aruncă un om pe geam. Când e întrebat
de ce a făcut-o, răspunde nonşalant:
pentru că pot. Ei bine, această deviză
pentru că pot, inculcată azi foarte
multor oameni e extrem de periculoasă.
Puterea nelimitată. Auschwitz asta
a fost: puterea fără limite. Dorinţa
de a-ţi etala puterea, de a decide
asupra vieţii şi a morţii celorlalţi,
eludând orice limită. De aceea, consideră
Mayorga, limitele trebuie educate
din copilărie. Poate nu ne plac oamenii
din jur, poate nu suntem de acord cu
principiile, cu viaţa lor, dar trebuie
să învăţăm să păstrăm distanţa,
respectându-le opţiunile.
Din păcate, omul deţine uneori o
putere absolută. Este o putere umană,
nu animalică (căci animalul ucide
doar pentru hrană sau pentru apărare)
care e exersată doar de dragul exersării
ei. Ce e în mintea unui lider, de pildă?
Ia să văd cum îmi pot exersa puterea
pentru care-s adulat, stârnind fascinaţia
maselor?
Drumul spre umanizare e lung,
căci e greu să înţelegi limitele dacă
nu ai fost deprins cu ele. Naziştii –
crede Mayorga – au acţionat în numele
puterii cu care au fost investiţi de
oameni. Din nefericire, nici azi nu
suntem foarte departe: felul în care
izolăm ţiganii, homosexualii ş.a.,
faptul că nu vrem să-i mai vedem,
ne dezumanizează.
Este periculos discursul inculcat
tinerilor: Dacă vrei, poţi! Tot ce vrei,
se va îndeplini! Mâine aceşti tineri
or să vrea o femeie, chiar dacă ea nu
vrea, or să vrea un război, or să vrea
să ucidă! Şi de-aici e doar un pas
până la un nou Auschwitz. E chiar
un fenomen metafizic, căci aceşti
oameni se cred investiţi cu o putere
transcendentală. Uită cât sunt de
mărunţi, că nu-s Dumnezei...
***
Vă invit să citiţi şi să vedeţi
spectacolele lui Juan Mayorga, căci
teatrul lui ne face să medităm
mult, înainte de a face ori a spune
ceva...
În discursul de acceptare a premiului,
la Craiova, Mayorga a spus: „Premiile
nu le primeşti pentru ce ai făcut, ci
pentru ceea ce se aşteaptă de la tine.
Fără falsă modestie, eu cred că nu
meritam acest premiu, dar sper să-l
merit prin ceea ce voi face de-acum
înainte. Mă onorează mai ales faptul
că acest premiu include ideea de
Europa, căci Europa reprezintă o
misiune, depăşind cu mult aspectele
economice, iar piesele mele, graţie
traducătorilor mei, ajung să fie înţelese
de cât mai mulţi europeni, cu care
sper să împărtăşim în viitorul apropiat
idealuri comune: pace, sănătate
morală, armonie.”
Luminiţa Voina-Răuţ,
14 iulie 2016
