Juan Mayorga, născut la Madrid în
1965, este licenţiat în Filosofie şi Matematică,
completându-şi studiile la Münster, Berlin
şi Paris. În 1977 îşi susţine doctoratul
în filosofie cu un studiu despre „politică
şi memorie în opera lui Walter Benjamin”.
În prezent predă Dramaturgie, Istoria
gândirii şi Sociologia teatrului la Real
Escuela Superior de Arte Dramático
din Madrid. Juan Mayorga s-a apropiat
de teatru, scriind poezie şi roman. Este
autorul unor texte dramatice remarcabile,
dintre care menţionăm Más cenizas, El
jardín quemado, Himmelweg, Cartas de
amor a Stalin, La paz perpetua, Hamelin,
El chico de la última fila, Los Yugoslavos,
El arte de la entrevista, Reikiavik etc. În
2012, pelicula Dans la maison, semnată
de regizorul francez François Ozon –
având la bază textul piesei lui Mayorga
Băiatul din ultima bancă – a luat Marele
Premiu Scoica de Aur la Festivalul de film
de la San Sebastian.
Piesele lui Juan Mayorga au fost
traduse în peste 10 limbi, iar în 2013 i
s-a conferit cea mai înaltă distincţie
din domeniul teatrului din Spania: Premiul
Naţional de Literatură Dramatică.
În ultimii ani am tradus – încântată
de profunzimea textelor sale dramatice
– cele mai recente creaţii ale lui, Băiatul
din ultima bancă fiind montat cu succes
la Teatrul Naţional din Bucureşti. Vă ofer
un fragment dintr-un alt text deosebit
al autorului – Arta interviului – text care
îşi aşteaptă cu nerăbdare regizorul.
Cecilia e o adolescentă.
Paula e mama ei.
Rosa e bunica ei.
Mauricio e un adult mai tânăr
decât Paula.
Acţiunea se desfăşoară într-o
după-amiază de primăvară, în grădina
casei în care locuiesc Rosa, Paula şi
Cecilia.
Cecilia desface o cutie. Din ea
scoate o cameră video, un trepied cu
picioare telescopice şi un manual de
instrucţiuni. Cu ajutorul manualului,
încearcă să înveţe cum se foloseşte
camera. Montează trepiedul şi instalează
pe el camera, apoi se aşază în faţa
ei, pentru a se filma singură. Fredonează
un cântec vechi. Ia camera, ca să
vadă dacă a filmat bine. Din aparat
se aude vocea ei, dar Cecilia nu vede
nici o imagine. Pune camera pe trepied
şi se aşază în faţa ei. Cântă un alt
cântec vechi când, de la o fereastră
– fără să lase din mână telefonul la
care vorbea – Paula se apleacă să
vadă ce face fiică-sa. Cecilia ia din
nou camera şi verifică dacă de-astă
dată a filmat bine. Acum apare
imaginea, dar nu şi vocea. Paula iese
în grădină, îmbrăcată în haine de
oraş. Cecilia umblă în continuare la
camera video. Paula îi aranjează părul.
Paula: Azi n-aveai de gând să ieşi
în oraş, nu-i aşa?
Cecilia: Ba o să ies, chiar aveam
de gând să plec. Când prind sunetul,
n-are imagine; când prind imaginea...
JuanMayorga
Arta interviului
Paula: Aş vrea să rămâi cu bunica.
Lasă-mă să mă uit.
Ia camera video şi o studiază.
Paula: Ar trebui să cumpărăm una
nouă.
Cecilia: Noi n-avem o cameră
veche. Nu-i a noastră. E a şcolii.
Trebuie s-o dau înapoi mâine, ca s-o
ia altcineva.
Paula ia manualul de instrucţiuni
şi îl răsfoieşte. Arată un buton al
camerei.
Paula: Ai apăsat cumva pe el la
un moment dat?
Cecilia: Am apăsat peste tot, de
mai multe ori.
Paula: S-a ivit ceva neprevăzut şi
trebuie să plec. Neapărat.
Cecilia: Şi eu. Tot neapărat.
Paula: Şi la ce materie vă trebuie
asta?
Cecilia: Proful de filosofie ne-a
adus o tipă să ne ţină o prelegere.
„Arta interviului”. Avea o faţă cunoscută.
Paula pune camera video pe Cecilia.
Paula: Şi unde trebuie să pleci aşa
urgent, că nu poţi să rămâi cu bunică-
ta?
Cecilia începe să fredoneze un
cântec vechi în faţa camerei.
Cecilia: Am o temă de făcut.
Cântă în continuare o vreme. Paula
îi arată camera, care a înregistrat
şi sunetul şi imaginea acum.
Paula: Ai fost atentă? Trebuie
să apeşi aici. Beculeţul ăsta trebuie
să fie roşu.
Îi dă înapoi camera Ceciliei, ca să
încerce şi ea. Cecilia cântă un cântec
vechi şi se filmează singură. Verifică
apoi dacă apar şi sunetul şi imaginea.
Paula: Cine te-a învăţat cântecele
astea vechi, de pe vremea lui Pazvante
Chioru’? Bunică-ta?
Cecilia: Le iau de pe internet.
Există o pagină: cântecedepevremea-
luipazvantechioru.com
Paula: Pe bune?
Cecilia: Fireşte că există.
Paula: Şi nu poţi să faci tema
aia aici?
Cecilia: Du-te, dacă trebuie să
pleci. Nu se întâmplă nimic dacă
rămâne o clipă singură. Am mai
lăsat-o şi altă dată singură.
Paula: N-ai auzit când ţi-am spus
că vine unul nou? Trebuie să fii tu
acasă şi să-l primeşti, ca nu cumva
să se sperie...
Cecilia: Să se sperie? Cine să se
sperie?
Paula: Ştii, ieri bunică-ta s-a
dezorientat şi s-a speriat şi de-asta
a reacţionat în halul ăla...
Cecilia: Păi atunci va trebui să
rămâi acasă.
Paula: Dar tu ce temă ai de făcut,
că nu poţi s-o faci de acasă?
Cecilia: Un interviu. Trebuie să
facem un interviu. Toată clasa.
Paula: Un interviu, între voi toţi?
Cecilia: Nu, fiecare cu interviul
lui. Îl vede toată clasa şi îl comentează.
Iar mie îmi vine rândul mâine.
Paula: Ce drăguţ, ce amuzant! În
loc să-l explicăm pe Socrate, ne jucăm
cu copiii, că e mai distractiv. Până la
şapte mă întorc.
Cecilia: Un interviu nu înseamnă
doar să te postezi în faţa individului
şi să-l întrebi ce-ţi trece prin cap.
Trebuie să mă documentez, să-mi
pregătesc întrebările, să-l editez...
Cum se numea preşedintele ăla
american pe care l-au dat jos, fiindcă
îi spiona pe ceilalţi?
Paula: Nixon. Dar ce-i ăsta? Un
concurs?
Cecilia: Ne-a pus un fragment,
când tipul cedează şi zice: „ Am
dezamăgit poporul american”. Voia
să scape uşor, dar cel care-i punea
întrebările l-a încolţit şi până la urmă
tipul se dă bătut: „Am dezamăgit
poporul american şi va trebui să port
această povară tot restul vieţii mele.”
Ne-a pus mai multe interviuri, ca
să vedem în ce constă editarea, cum
se montează un interviu... Într-unele
se vede persoana care ia interviul,
în altele se aude doar vocea. Uneori
nu-i vocea celui care ia interviul, e
o voce plăcută sau glasul cuiva faimos.
Ce muzică alegi, dacă pui muzică.
Camera nemişcată, camera deplasân-
du-se. Locul: una e să ai un fundal
negru, alta e să ai public în faţa ta
şi altceva e să fii pe o plajă. Ne-a
explicat că nu sunt doar decizii
„estetice”. Ea numeşte asta „Etica
interviului”. Să zicem că-i iei un
interviu unui criminal de război...
Paula: Şi trebuie să duci interviul
ăsta mâine. Nu poţi să-l duci poimâine?
Cecilia: Nu trebuie să-l duc. Îl pun
pe net. Click. Profu’ ne-a deschis o
pagină. Trebuie să-l pun înainte de
miezul nopţii. Ca şi cum ar fi închiderea
ediţiei. Vrea să lucrăm sub presiune,
ca ziariştii. Mâine, în clasă, intrăm
pe calculator şi comentăm interviul.
Paula: La şase sunt aici. Ai toată
seara la dispoziţie. O seară întreagă
pentru un interviu!
Cecilia: Vreau să fie ceva deosebit.
Nu vreau să mă fac de râs. Unii se
dau în spectacol. Într-un interviu
sunt implicate două persoane. O să
şi brusc descoperi că omul
Îi iei interviu unui manechin
care lucrează la metrou.
clenciul interviului.
ies în oraş, ca să caut pe cineva
interesant. O să pun întrebări deosebite
unei persoane interesante.
Paula: În privinţa asta nu-ţi face
griji, că eu ştiu o mulţime de oameni
interesanţi. Tony. Familia Sánchez.
Doctorul Dávila!
Cecilia: Mă gândesc să-i iau un
interviu mătuşii Concha.
Începe să strângă camera şi trepiedul,
ca să plece.
Paula: Mătuşă-ta Concha e tot ce
vrei, dar în nici un caz n-aş zice că-i
o persoană interesantă. Cel puţin nu
intră în accepţiunea mea de „persoană
interesantă”. Doctorul Dávila e o
eminenţă mondială în transplanturi
de...
Cecilia: Ziarista ne-a zis că oricine
poate fi interesant. Că orice om e
interesant, dacă e privit îndeaproape.
Cele două femei n-au observat că
Rosa a ieşit din casă. Are părul ud,
iar în mână are un föhn pe care-l
întinde către cele două femei,
parcă cerându-le să-i usuce părul.
Când o vede în sfârşit pe maică-sa,
Paula se îndreaptă spre ea, ia föhnul,
îl bagă în priză şi începe să-i usuce
părul Rosei. Cecilia trebuie să strige,
ca să i se audă vocea peste zgomotul
făcut de föhn.
Cecilia: Ne-a explicat că interviul...
Ridică vocea.
Cecilia: ...că interviul începe înainte
de prima întrebare. Hainele pe
care le alege cel intervievat, felul
în care salută, toate lucrurile astea
te ajută... Îţi arată cum poţi să începi.
Trebuie să vii bine pregătit, până
în cel mai mic detaliu, dar nu ca să
controlezi tu totul, ci ca să n-ai surprize
dacă lucrurile scapă de sub control.
Când lucrurile scapă de sub control,
se poate produce o fisură. Aşa îi zice
ea: „fisura”. Îi iei interviu unui boxer
şi brusc descoperi că omul colecţionează
crucifixuri. Îi iei interviu unui manechin
şi afli că are o soră geamănă care
lucrează la metrou. Fisura. Şi gata,
ai prins clenciul interviului.
Tăcere întreruptă doar de zgomotul
föhnului.
Paula: Nu te-ai gândit că toată
lumea se aşteaptă să-i iei ei un interviu?
E interviul previzibil.
Cecilia: Toată lumea se aşteaptă
ca să-i iau ei un interviu??
Paula: I s-au luat atâtea interviuri,
că se ştiu deja toate răspunsurile.
Despre domnul Márquez, cel cu garajul,
nu se zice c-ar fi făcut închisoare din
greşeală?
Cecilia: Aşa zice el.
Paula: Dar poate că i-ar face plăcere
dacă îi iei un interviu.
Cecilia: Sau poate că nu. Poate că
nici nu l-au închis din greşeală.
Paula opreşte föhnul şi îi face
un semn Rosei cum că e gata, i s-a
uscat părul. Rosa intră în casă, cu
föhn cu tot.
Cecilia: Aş putea băga nişte fotografii,
din diferite perioade ale vieţii lui.
Poate are şi vreun film de când era
tânăr.
Paula: Are o mulţime, zeci de filme.
Pentru fiecare medalie câştigată există
câte un film.
Cecilia: Cu domnul Márquez. Şi
cu martori. Oameni pe care i-a cunoscut
înainte şi după a ieşit din închisoare.
Paula: Pot să te ajut şi eu. Pot
să-ţi ţin camera, să fac ce vrei tu.
Mi-ar plăcea să văd cum procedezi.
Cecilia: Ai face tot timpul comentarii
şi te-ai strâmba întruna. Ar fi
nemaipomenit să scot ceva de la ea,
un lucru pe care nu l-a mai povestit
nimănui despre experienţa ei olimpică.
Paula: Despre „experienţa ei
olimpică” a povestit până la ultimul
amănunt.
Cecilia: Nu fi invidioasă, mamă.
Paula: Invidioasă pe ce?
Cecilia: Nu toată lumea a avut
asemenea experienţe.
Paula: A ieşit a opta. De ce nu-i
iei bunicii un interviu?
Cecilia: Bunicii Chon?
Paula face un gest, arătând pe
unde a plecat Rosa.
Cecilia: Îţi baţi joc de mine?
Paula: E mult mai greu, fireşte.
Cecilia: De ce să fie greu?
Paula: N-ai putea afla nici măcar
care e filmul ei preferat.
Cecilia: Să-i iau un interviu bunicii
Rosa? Dar dacă e...
Paula: Păi tocmai de-aia. Pune-o
să vorbească, înainte ca totul să
dispară.
Cecilia: Pe cine ar putea interesa
un interviu cu bunica Rosa? În afară
de tine şi de mine.
Paula: Pe nimeni. Bunică-ta şi-a
petrecut viaţa, nefăcând nimic demn
de reţinut.
Cecilia: O să plec de-acasă şi o să
iau interviu cui am eu chef să-i
iau! Iar tu o să stai aici sau chemi pe
cineva sau rogi vreun vecin să rămână
cu ea!
Paula: Ştii foarte bine că nu acceptă
pe nimeni, că se enervează îngrozitor
când rămâne cu necunoscuţi. Pe bietul
băiat era să-l omoare... Şi ce vecin
vrei să chem? Ia gândeşte-te, ar fi
atât de frumos... Să-i dai ocazia să-ţi
spună ce are în cap până nu dispare
totul, în ceaţă... Un interviu în camera
ei, înconjurată de lucrurile alea pe
care le-a păstrat cu sfinţenie, care
pentru noi sunt doar asta, nişte
„lucruri”, dar care pentru ea înseamnă
foarte mult. Fiecare dintre obiecte
alea are îşi are povestea lui. Sticluţa
cu cioburi colorate, pe care a adus-o
din luna de miere, ceasul dăruit de
bunicu-tău...
Cecilia: Dacă ţi-ai găsit un iubit,
ţi-ai ales o zi proastă pentru a doua
întâlnire. Eu-o-să-plec-de-acasă!
Paula: E taică-tu în oraş.
Tăcere.
Paula: Bruce Springteen cântă în
seara asta aici, n-ai văzut afişele?
Le-ai văzut precis.
Cecilia: Bruce şi cu taică-meu sunt
în oraş. Şi, ce-i cu asta?
Paula: M-am gândit: „Probabil că
e şi el pe aici.” L-am sunat ca să-i
propun o cafea şi a acceptat.
Cecilia: Ce zici că i-ai propus?
Paula: Vreau să ştiu dacă a venit
momentul în care să putem sta cinci
minute faţă în faţă, fără să ţipăm unul
la altul. Vreau să vorbesc cu taică-tu
despre tine.
Cecilia: Şi de-asta te-ai făcut
aşa frumoasă?
Paula: M-am făcut prea „frumoasă”?
Cecilia: Nu.
Paula: Vreau să-şi asume, o
dată pentru totdeauna, responsa-
bilităţile care-i revin. Am de gând
să-i cer să-şi asume rolul de tată.
Cecilia: Oare nu eu ar trebui să-i
cer lucrul ăsta, să-şi asume rolul
de tată?
Paula: Tu eşti minoră.
Cecilia: Dar nu de-asta a venit
în oraş. N-a venit ca să vorbească cu
tine despre responsabilităţile lui.
Dacă vrei să ai o conversaţie pe tema
asta, mai bine îl suni pe Bruce Springteen.
Paula: Nu de-asta a venit în oraş,
dar indiferent de ce-a venit – fiindcă
s-a plictisit să hoinărească prin
ţară sau fiindcă i-a mai venit un pic
mintea la cap – treaba e că nu i s-a
părut chiar o idee rea să stăm puţin
de vorbă, noi amândoi.
Cecilia: La restaurantul hotelului
în care stă Bruce? În camera lui?
Paula: La „Jakarta”.
Cecilia: A fost ideea ta, să vă vedeţi
la „Jakarta”?
Paula: Dacă n-o ia la fugă şi mă
lasă să-i explic, o să-i cer lucruri
concrete. În scris.
Cecilia: N-o s-o ia la fugă. Te las
până la şase. O să vorbesc cu domnul
Márquez. La şase fix eu plec, fie c-
ai venit, fie că nu. Vreau să-i propun
un interviu pe motocicletă. Era pe
motocicletă, nu-i aşa, când l-au oprit,
confundându-l cu altul....
Paula îi aranjează părul Ceciliei.
Se pregăteşte să plece.
Paula: Îl primeşti pe tip şi stai
cu el tot timpul. Îţi iei o carte şi citeşti
lângă ei, ca nu cumva să se sperie.
Vrea să iasă pe poarta de la grădină,
dar se întoarce. Îşi deschide geanta,
alege o monedă. Se răzgândeşte şi
alege alta.
O să vină cineva de la croitorie.
E totul plătit, dar trebuie să-i dai
un bacşiş celui care aduce pachetul.
Îi dă moneda Ceciliei. Pleacă.
Se întoarce din drum.
Paula: Sigur nu-s prea aranjată,
nu-i aşa?
Cecilia: Prea aranjată, nu.
Paula pleacă în cele din urmă, nu
prea sigură de felul în care arată.
Cecilia scoate un caiet de şcoală şi
un pix, şi începe să scrie. Gândeşte
cu voce tare, ca şi cum s-ar afla în
faţa cuiva care-i dă un interviu.
Cecilia: Ce vă amintiţi din prima
noapte petrecută în închisoare, domnule
Márquez?
Nemulţumită, încearcă altfel.
Cecilia: În prima noapte petrecută
după gratii aţi închis vreo clipă ochii,
domnule Márquez?
Ceva mai mulţumită de-astă dată,
notează în caiet şi repetă ca pentru
sine, pe diferite tonuri: „În prima
noapte, petrecută după gratii aţi închis
vreo clipă ochii, domnule Márquez?”
Cade pe gânduri. După o clipă, intră
în casă şi iese împreună cu Rosa, care
zâmbeşte. Cecilia îi cere să se
aşeze pe balansoar, fixând apoi camera
şi trepiedul în faţa balansoarului. Dar
Rosa se aşază în altă parte, iar Cecilia
trebuie să mişte camera. Nepoata îşi
priveşte bunica prin aparat, corectează
poziţia bătrânei şi mişcă puţin trepiedul.
Cecilia: Uită-te la cameră, nu la
mine.
Rosa se supune.
Cecilia: O să-ţi vorbesc cu
dumneavoastră, bine?
Rosa: Păi atunci asta e... Ce-i asta?
Ce faci?
Cecilia: Ţi-am mai spus. Pentru
la şcoală.
Rosa: Păi atunci... O să-l vadă
lumea?
Cecilia: Cei din clasa mea. Şi cine
o să mai vrea să-l vadă. Toţi care
or să vrea.
Rosa se ridică şi se întoarce în
casă. Cecilia se resemnează că nu
poate să-i ia un interviu Rosei şi
strânge camera de filmat şi trepiedul.
În timpul ăsta, vorbeşte de una singură:
„În prima noapte petrecută după
gratii aţi închis vreo clipă ochii,
domnule Márquez?”... „Ne-aţi putea
descrie celula dumneavoastră?”...
„V-aţi făcut vreun prieten, domnule
Márquez?”... „V-a fost teamă c-o
să fiţi violat?”... Dar, după puţin timp
Rosa se întoarce. S-a pieptănat şi
s-a rujat, ca să fie cât mai frumoasă
şi e sigură c-a şi reuşit lucrul ăsta.
Se aşază unde stătuse mai înainte.
Cecilia se grăbeşte să monteze trepiedul
şi camera. Şi totuşi, încă şovăie.
Cecilia: Mă gândesc... Şi dacă am
filma în camera ta?
Rosa: În camera mea? Cu patul?
Nu.
Cecilia: În spaţiul tău, acolo unde
îţi petreci tu cea mai mare parte
din timp. Putem să filmăm fără să se
vadă deloc patul. Ai putea vorbi despre
toate lucrurile alea pe care le-ai
păstrat; ce înseamnă ele pentru tine,
fiecare lucru cu povestea lui. Pentru
tine nu sunt „lucruri”. Cioburile de
sticlă pe care le-ai strâns de pe plaja
aceea. Ceasul pe care bunicul...
Rosa: Nu.
Cecilia a terminat de fixat camera.
Îi dă drumul.
Cecilia: Spune-mi ceva.
Rosa: Ce?
Cecilia: Orice. Ca să verific sunetul.
Vocalizând cu grijă, Rosa începe
să cânte unul dintre cântecele pe
care le fredonase Cecilia. Se întrerupe.
Rosa: Dar de ce eu? Sunt oameni
mult mai... Bunica Chon.
Cecilia: Tu eşti foarte interesantă,
bunico. Nu-i nevoie să vorbeşti
aşa, domol. Vorbeşte ca de obicei.
Rosa reia cântecul, fără a mai
vocaliza atât.
Cecilia: Poţi vorbi spre cameră,
dar fără să se vadă că vorbeşti pentru
ea?
Rosa îşi corectează relaţia cu
camera.
Cecilia: Perfect. Mergem acolo?
Rosa: Hai să mergem.
Cecilia: Pe urmă poate nu bag
totul, sau bag, dar în altă ordine.
Rosa: Hai să mergem.
Cecilia: Mă gândesc... Te-aş putea
filma, făcând o pasienţă. Îţi aduc
cărţile de joc şi încercăm aşa, cu o
pasienţă?
Rosa: Nu.
Tăcere.
Cecilia: Vă rugăm să începeţi prin
a ne spune numele, vârsta, unde v-aţi
născut...
Rosa: Asta mai târziu, la sfârşit.
Tăcere.
Cecilia: Cântecul acela pe care-l
cântaţi adineauri, cu fetiţa din pădure,
mi-l puteţi cânta şi mie, vă rog?
Rosa începe să cânte. Dar descoperă
că la un moment dat nu-şi mai aminteşte
ce urmează. Începe cântecul iar, parcă
cu mai mult elan, dar se încurcă în
acelaşi loc, ceea ce o enervează la
culme. Tăcere.
Cecilia: Cine v-a învăţat cântecul
acesta?
Rosa: Bunica mea, Hortensia. Sunt
cântecele bunicii. Fetiţa cea bună se
pierde în pădure şi dă peste fetiţa
cea rea. Sunt amândouă speriate.
Dar cea rea e mult mai speriată.
Cecilia: E adevărat că filmul
dumneavoastră preferat e „Little
Women”?
Rosa: Filmul meu preferat e cel
cu grasul şi slabul. Splendoare în
iarbă, Pe aripile vântului, La răsărit
de Eden... Oricare film cu grasul şi
cu slabul...
Cecilia ia camera de pe trepied şi
se mişcă cu ea, focusând-o pe Rosa.
Cecilia: Strălucire în iarbă. Despre
ce e vorba în filmul ăsta?
Rosa: Nu strălucire, ci splendoare.
Pare un film romantic, dar sfârşitul
nu-i deloc aşa. Little Women e filmul
pe care l-am văzut de cele mai multe
ori, dar nu-i preferatul meu, doar că-
l dau mereu. Cu cine vezi filmul, doar
asta contează. (...)
Prezentare şi traducere de
Luminiţa Voina-Răuţ
