Despre acest haiduc al pampei care a fost gauchoul, primul nume argentinian aureolat cu o faimă mondială (al doilea va fi tangoul) Borges a scris în repetate rânduri pagini memorabile. În poemul cu acest titlu selectat aici (neinclus în antologia românească din 2005) sunt concentrate atributele acestor locuitori neaoși ai țării, țărenii Argentinei de la Conchistă până astăzi, figură vrednică de reprezentativitate universală, expuse pe larg de scriitor într-un text din 1975 (din volumul Prologuri cu un prolog de prologuri, tradus de Irina Dogaru).
În chip de prezentare la poemul Gaucho reproduc din el în continuare câteva fragmente: „Călărețul, omul care vede pământul de pe cal și-l stăpânește, a suscitat în toate epocile o considerație instictivă, al cărei simbol e statuia ecvestră. Roma a aplicat mai demult acest adjectiv unui ordin militar și social; nimeni nu ignoră etimologia analoagă a cuvântului spaniol caballero și a cuvintelor Ritter (baron) și chevalier. În Insulele Britanice, critica a subliniat în poezia lui Yeats ponderea și valoarea cuvântului rider, călăreț. Omul acesta, pe pământul nostru, a fost gauchoul. Pierduse totul, în afară de prestigiul vechi pe care i-l conferiseră asprimea și singurătatea. [...] A fi gaucho a fost un destin. A învățat arta deșertului și a rigorilor sale; dușmanii săi au fost atacul neașteptat al indienilor ce pândeau dincolo de zarea nesigură, setea, animalele sălbatice, seceta, câmpurile incendiate.“ Pe urmă au venit campaniile libertății și ale anarhiei. N-a fost, precum depărtatul său frate din Far West, un aventurier, un căutător de întinse pământuri virgine ori de filoane de aur, dar războaiele l-au purtat foarte departe și și-a dat viața cu stoicism, în regiuni străine ale continentului, pentru abstracții pe care se poate să nu le fi înțeles – libertatea, patria – ori pentru o deviză sau o căpetenie. În răgazurile dintre luptele primejdioase își petrecea timpul de preferință cu chitara, pe care o strunea încetișor, ca acompaniament pentru melodii mai curând spuse decât cântate, cu arșicele, cu rânitul la grajd, în șezătorile cu ceai mate în jurul focului de lemne și cu jocul de truco, pentru ca să-i treacă timpul mai ușor, nu pentru câștig. A fost, fără să bănuiască, faimos. În 1856 Whitman a scris despre el: „Îl văd pe gaucho ce străbate câmpul, / îl văd pe neasemuitul călăreț ce-ntinde lațul, / îl văd gonind prin pampă pentru a-și apărea averea“.


Gaucho

Ivit de pe coclauri de câmpie
fără de capăt și înțelenită,
el funia o ține pregătită
să-nfrunte-a taurului cerbicie.

Cu băștinașii s-a luptat, cu goții
– cum spaniolilor li se spunea.
Ades la joc de cărți se-ncăiera.
Pierit-au pentru patrie, cu hoții

de-a valma, alungați și obidiți.
Doar praful s-a ales din aspra lume
de oameni dîrzi, destoinici. Nici un nume
nu s-a păstrat. Sunt însă pomeniți

cu numele generic, literar.
Au fost văcari, haiduci ori poterași
în munți. Duși în război viteji ostași,
slujind cînd crezul nobil, cînd barbar.

Departe era Domnul. Drept credință,
cuțitul și curajul le-au rămas.
Nicicând nu-i loc de milă la impas.
Cumplita lege-i drum spre neființă.

Au atârnat de-a bătăliei soartă
și de noroc. Nu au cerut nimic;
nici cuvenita faimă de voinic
– o năzuință pentru ei deșartă.

Acest sărman, în șură-adăpostit,
își soarbe-alene ceaiul și visează,
privind de ziuă cum se luminează
peste cîmpie. Chip încremenit.

Nicicînd n-a spus: sunt gaucho.
I-a fost soartea
să nu viseze soartea celorlați.
Neștiutor a fost, ca noi ceilalți,
nu mai puțin pribeag primit-a moartea.