Darurile

Cu nevăzutul har împodobit
al muzicii, ce s-a născut și moare
în timp, cu-nsuflețiri fatale
și cu-al iubirii dor nestins, cumplit,

să afle i-a fost dat că dintre toate
femeile frumoasă-i numai una.
În asfințit descoperit-a luna
și-a celorlalte astre scumpătate.

Aflat-a-nvăluirea trădătoare,
și spadei i-a deprins nelegiurea.
I-a plâns amar Cartaginei pieirea
în grea-ntre-Apus și Răsărit
sfruntare.

Limbajul i-a fost dat, o amăgire.
Și trupul, pulbere și oseminte.
Și scârbele și-un vis fără cuvinte,
iar în oglindă-a celuilalt privire.

Din cărțile ce timpu-a grămădit
niscaiva file numai i-au fost date
și-ntorsuri din Eleea neaflate,
pe care timpul nu le-a risipit.
Aprinsul sânge-al dragostei îngână
mereu (cum spus-a grecul) vechea
sfadă,
iar Cel al cărui nume este spadă
insuflă slova mâinii de țărână.

Avut-a și-alte lucruri și-al lor nume:
cub, sferăși nisipul lunecos,
și piramidă, lemn nestricăcios,
și-un trup spre a străbate-ntreaga
lume.

În harul clipei sârg a dovedit
și vrednicie. Rostul și-a găsit.


Proteu

Rătăcitor pe plaje-nșelătoare,
când un spăimos balaur, când un
zeu,
ce-i amintirea n-a știut Proteu,
n-a auzit de clipa trecătoare.

Alt chin aflat-a năzdrăvan Proteu,
nu mai puțin cumplit decât uitarea:
el vede viitorul și-nfruntarea
cum se sfârșește-ntre troian și-aheu.

De-i încolțit, ia chip neașteptat
de rug ori uragan dezlănțuit.
În tigru se preschimbă aurit,
în val ce peste val s-a revărsat.
La fel ești tu făcut, din schimbătoare
înfățișări. Pesemne, cică, oare ...


Despre variata Andaluzie

Bogat tărâm! Lucan își cizelează
vers prețios, iar celălalt – sentința.
Moscheea, arcurile, iscusința
grădinilor cu șipote-n amiază.

Și taurii. Și-al tobei răpăit.
Și melodia dulce, orientală.
Cartierul evreiesc cu-a lui cabală.
Și bunul obicei de trai tihnit.

Și Rafael reînviind trecutul
petrecerilor. Góngora de aur.
Adus din Indii, fabulos tezaur.
Corăbiile, spadale și scutul.
Le-a izvodit pe toate vitejia,
și-un singur nume poartă:
Andaluzia.


Negură

Pe lume totul fi-va risipit
în neguri. Aste mândre catedrale
de vastă piatră, biblice cristale
în cer suite timpu-a năruit.

Și Odiseea-n care iar surprind
știute lucruri noi. Mereu ne-arată
alt chip oglinda ochiul când o cată,
iar ziua-i îndoielnic labirint.

Suntem cei ce se duc. Metamorfoză
de neguri destrămate-n asfințit.
Icoana noastră e, necontenit,
o roză ce se schimbă-n altă roză.
Ești negură, ești capăt și-nceput.
Ești ce-ai avut și ești ce ai pierdut.