Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Avanpremieră editorială:
Jonathan Franzen - Libertate de ---

Adevărată revelaţie a literaturii americane din ultimii ani, Jonathan Franzen(n. 1959), a primit în 1988 Whiting Writers Award, o bursă Guggenheim în 1996, precum şi Premiul Berlin al Academiei Americane în 2000. De acelaşi autor, la Editura Polirom au apărut: Corecţii (2004) şi Al 27-lea oraş (2007).

Libertate, cel de-al patrulea roman al lui Franzen, aşteptat cu nerăbdare după succesul extraordinar al Corecţiilor, are în centru o nouă familie tipică din Midwest. Patty şi Walter Berglund sunt un cuplu cu o situaţie materială prosperă, tineri, cu convingeri politice solide de stânga, părinţi ai unor copii străluciţi. Şi totuşi, de la un punct încolo, cei doi încep să resimtă din plin insatisfacţia şi dezamăgirea vieţii, din motive diferite. Patty, în trecut sportivă de performanţă cu cariera distrusă de un accident, manifestă ca mamă un spirit de competiţie exagerat, iar Walter, intelectual şi ecologist, se vede forţat să intre în afaceri tocmai cu companiile de energie pe care le detestă, din cauza impactului lor distrugător asupra mediului. Pe măsură ce cresc, copiii îşi afirmă personalitatea, în dezacord cu ambiţiile mamei şi cu viziunile politice ale tatălui, familia devine un front deschis, iar soţii Berglund încearcă zadarnic să-şi depăşească deprimarea tot mai accentuată, chinuindu-se fiecare să răspundă la dificila întrebare „cum trebuie să-ţi trăieşti viaţa“ – şi anume în libertate, condiţia abstractă de care se bucură ca membri privilegiaţi ai unei ţări dezvoltate.
„Prin scriitura sa viscerală, laconică, Jonathan Franzen schiţează destinul unor personaje ce încearcă din răsputeri să navigheze într-o lume marcată de avans tehnologic, de schimbări de la o zi la alta. Destinul lor este acela de a lupta să păstreze echilibrul între speranţe şi realitatea dezamăgitoare, între altruismul idealurilor politice şi decepţia egoismului cotidian.“ (The New York Times)

Din punct de vedere intelectual, Walter era cu siguranţă fratele cel mare, iar Richard, ucenicul său. Şi totuşi, pentru Richard, a fi deştept, precum şi a fi bun, nu era decât o latură a efortului competitiv principal. La asta s-a gândit Walter când a spus că nu avea încredere în prietenul său. Nu putea niciodată să scape de sentimentul că Richard îi ascundea lucruri; că exista o latură întunecată care ieşea întotdeauna la iveală noaptea pentru a duce la îndeplinire lucruri pe care el nu le-ar fi recunoscut; că Richard ar fi fost fericit să fie prieten cu Walter atâta vreme cât era de la sine înţeles că el era mai breaz. Richard devenea şi mai puţin de încredere atunci când apărea vreo fată la orizont, iar Walter le purta pică acestor fete pentru faptul că prezentau, chiar şi pentru moment, mai mult interes decât el. Richard însă n-a văzut niciodată lucrurile în felul acesta, pentru că se plictisea de fete atât de repede şi sfârşea întotdeauna dându-le papucii – întotdeauna se întorcea la Walter, de care nu se plictisea. Dar lui Walter i se părea ceva neloial din partea unui prieten să consume atâta energie în a urmări nişte fiinţe care nici măcar nu-i plăceau. Faptul că era întotdeauna disponibil şi gata să-l primească pe Richard înapoi îl făcea pe Walter să se simtă slab şi neînsemnat. Era ros de bănuiala că el îl iubea pe Richard mai mult decât îl iubea Richard pe el şi că făcea mai mult efort decât Richard pentru ca prietenia lor să funcţioneze.
Prima criză serioasă a intervenit în timpul ultimului an, cu doi ani înainte să-i cunoască Patty, atunci când Walter a picat în mrejele unei studente haine din anul doi, pe nume Nomi. Din cum povestea Richard toată tărăşenia (Patty îl auzise o dată vorbind despre asta), lucrurile păreau clare ca bună ziua: prietenul său, naiv în privinţa chestiunilor sexuale, era exploatat de o femeie de doi bani, care nu ţinea la el, şi, în cele din urmă, el, Richard, îşi asumase sarcina de a-i demonstra nemernicia. După părerea lui, fata nu merita efortul de a te bate pentru ea, nu era decât un ţânţar care urma să fie strivit. Dar Walter vedea altfel lucrurile. S-a supărat atât de tare pe Richard, încât a refuzat să-i mai vorbească timp de câteva săptămâni. Împărţeau un apartament cu două camere, din cele rezervate studenţilor în ultimul an, şi în fiecare seară când Richard trecea prin camera lui Walter, în drum spre propria lui cameră, mai intim dispusă, se oprea ca să iniţieze nişte conversaţii monologice pe care un observator neutru le-ar fi găsit amuzante.
Richard: Tot nu vorbeşti cu mine. E nemaipomenit. Cât o să dureze chestia asta?
Walter: tăcere.
Richard: Dacă nu vrei să iau loc şi să mă uit la tine cum citeşti, spune-mi numai...
Walter: tăcere.
Richard: Interesantă cartea? Nu prea pari să întorci paginile.
Walter: tăcere.
Richard: Ştii cum eşti tu? Te porţi ca o fată. Aşa fac fetele. Asta-i o tâmpenie, Walter. Mă calcă pe nervi.
Walter: tăcere.
Richard: Dacă aştepţi să-mi cer scuze, asta n-o să se întâmple. Ţi-o zic în faţă. Îmi pare rău că suferi, dar conştiinţa mea e curată.
Walter: tăcere.
Richard: Înţelegi, nu-i aşa, că tu eşti singurul motiv pentru care mă mai aflu încă aici. Dacă m-ai fi întrebat, acum patru ani, care sunt şansele să termin eu facultatea, aş fi spus că sunt infime, dacă nu inexistente.
Walter: tăcere.
Richard: Serios, sunt puţin dezamăgit.
Walter: tăcere.
Richard: Ok. Futu-i. Poartă-te ca o fată. Nu-mi pasă.
Walter: tăcere.
Richard: Uite. Dacă aş avea probleme cu drogurile şi tu te-ai apuca să mi le arunci, probabil că m-aş supăra groaznic pe tine, dar aş înţelege că încercai să-mi faci un bine.
Walter: tăcere.
Richard: Să recunoaştem că nu-i o analogie perfectă, pentru că, de fapt, ca s-o spunem pe-a dreaptă, în cazul de faţă eu folosesc drogurile, în loc să le arunc pur şi simplu. Dar dacă ai fi predispus la o dependenţă bolnăvicioasă, în timp ce eu aş face asta doar de distracţie, conform teoriei cum că e păcat să risipeşti droguri bune...
Walter: tăcere.
Richard: Bine, deci e o analogie tâmpită.
Walter: tăcere.
Richard: Asta a fost amuzant. Ar trebui să râzi de chestia asta.
Walter: tăcere.
Cam aşa, în orice caz, îşi imaginează autobiografa întâmplarea, pe baza mărturiilor de mai târziu ale ambelor părţi implicate. Walter şi-a prelungit tăcerea până la vacanţa de Paşti, când s-a dus singur acasă şi Dorothy a reuşit să-i smulgă motivul pentru care nu-l adusese şi pe Richard cu el. „Trebuie să-i iei pe oameni aşa cum sunt”, i-a spus Dorothy. „Richard e un prieten bun, iar tu ar trebui să-i fii loial.” (Dorothy avea un fix cu loialitatea – dădea un sens vieţii ei nu prea plăcute –, iar Patty l-a auzit adesea pe Walter citându-i sfatul; părea să aibă pentru el o semnificaţie sfântă.) A scos în evidenţă faptul că Richard însuşi fusese foarte neloial furându-i o fată la care Walter ţinea, dar Dorothy, care, probabil, căzuse şi ea sub vrăjile katziene, a spus că nu credea că Richard făcuse asta intenţionat ca să-l rănească. „E bine să avem prieteni în viaţă”, a spus ea. „Dacă vrei să ai prieteni, trebuie să-ţi aminteşti că nimeni nu este perfect.“
Un alt motiv de supărare legat de fete era faptul că cele de care se simţea Richard atras erau aproape invariabil mari pasionate de muzică*, şi că Walter, fiind cel mai vechi şi cel mai mare fan al lui Richard, se găsea într-o competiţie acerbă cu ele. Fete care altminteri ar fi putut să se arate prietenoase cu cel mai bun prieten al iubitului lor, sau cel puţin tolerante, găseau de cuviinţă să fie reci cu Walter, pentru că fanii adevăraţi simt întotdeauna nevoia să fie unic conectaţi la obiectul admiraţiei lor; păstrează cu gelozie acele puncte de comuniune, oricât de mici sau imaginare, care le justifică sentimentul de unicitate. Fetele considerau în mod logic că era imposibil să te simţi mai aproape de Richard altfel decât fiind strâns lipite de el într-un coit amoros, cu schimb de fluide. Walter li se părea doar o mică insectă enervantă, nesemnificativă, chiar dacă Walter fusese cel care-l îndreptase pe Richard către Anton von Webern şi Benjamin Britten, Walter era cel care-i oferise lui Richard un cadru politic pentru cele mai furioase cântece timpurii ale sale, Walter era cel pe care Richard îl iubea de fapt, într-un fel care conta cu adevărat. Şi era destul de rău să fii tratat cu atâta răceală consecventă de aceste fete sexy, însă chiar şi mai rea decât atât era suspiciunea lui Walter – pe care i-o mărturisise lui Patty în anii în care nu au mai avut secrete unul faţă de celălalt – că, în esenţă, nici el nu era prea diferit de fetele alea; că şi el era un fel de parazit al lui Richard, încercând să se simtă mai cool şi mai bine în pielea lui prin legătura unică pe care o avea cu el. Şi, cea mai rea dintre toate era bănuiala că Richard ştia toate astea, iar asta îl făcea cu atât mai singur şi cu atât mai reţinut.
Lucrurile au devenit cu atât mai toxice în cazul Elizei, care nu se mulţumea doar să-l ignore pe Walter, ci îşi dădea toată silinţa să-l facă să se simtă prost. Cum oare putea Richard, se întreba Walter, să continue să se culce cu o persoană care se purta intenţionat atât de urât cu prietenul lui cel mai bun? La vremea aceea, Walter era destul de matur cât să nu mai apeleze la tăcerea aceea, dar a încetat să-i mai pregătească mesele lui Richard şi singurul motiv pentru care a continuat să meargă la spectacolele lui Richard era ca să-şi arate nemulţumirea faţă de Eliza şi, mai târziu, ca să încerce să-l facă pe Richard să-i fie ruşine să mai folosească cocaina cu care ea continua să-l aprovizioneze. Bineînţeles că nimic nu-l putea face pe Richard să se ruşineze întratât cât să renunţe la ceva. Nici atunci, nici altcândva.
Detaliile despre discuţiile lor în legătură cu Patty rămân, din păcate, necunoscute, dar autobiografei îi face plăcere să-şi închipuie că acestea nu semănau deloc cu discuţiile purtate despre Nomi sau Eliza. E posibil ca Richard să-l fi îndemnat pe Walter să fie mai hotărât în privinţa ei, iar el să fi răspuns cu vreo prostie, legată de faptul că fusese violată sau că era în cârje, dar există puţine lucruri mai greu de imaginat decât conversaţiile altor oameni despre tine. Ce anume simţea Richard în adâncul sufletului despre Patty i s-a lămurit într-un final – autobiografa va ajunge şi la asta, deşi cu oarecare încetineală. Pentru moment e suficient să spunem că el a migrat spre New York şi a rămas acolo, şi că pentru câţiva ani Walter a fost atât de ocupat să-şi clădească propria viaţă alături de Patty, încât n-a prea părut să-i ducă dorul.
Ceea ce se întâmpla era că Richard devenea tot mai mult Richard, iar Walter, tot mai mult Walter. Richard s-a stabilit în Jersey City, hotărând că, în sfârşit, nu era nici un pericol în a se deda la beţii prin cluburi, apoi, după o perioadă pe care a descris-o la un moment dat ca fiind o „curată degenerare“, a hotărât că nu, dimpotrivă, la urma urmei, exista o doză de pericol. Atâta timp cât locuise cu Walter, evitase alcoolul care-i distrusese tatăl, folosise cocaină doar atunci când alţii plăteau pentru ea şi mersese constant înainte cu muzica lui. Pe cont propriu, a fost varză pentru o bună bucată de timp. Alături de Herrera a avut nevoie de trei ani ca să reconstituie trupa The Traumatics, împreună cu blonda cea drăguţă şi ţăcănită, Molly Tremain, cu care împărţea partiturile de voce, şi să-şi scoată primul LP, Salutări din adâncul puţului de mină, la cea mai neînsemnată casă de discuri. Walter s-a dus să asculte formaţia cântând la Entry, când au ajuns în Minneapolis, dar înainte să se facă zece jumătate seara, se întorsese deja înapoi, acasă la Patty şi bebeluşa Jessica, cu şase cópii ale albumului. Richard îşi luase o slujbă de zi într-o branşă de nişă, în construcţia de platforme pe acoperişurile urbane, pentru genul de aristocraţie din partea cea mai sudică a Manhattanului, ai cărei reprezentanţi erau cool prin faptul că-şi pierdeau timpul cu tot felul de artişti şi muzicieni, cu alte cuvinte, nu le păsa dacă ziua de muncă a constructorului terasei lor începea la ora 2 după- amiaza şi se sfârşea la câteva ore mai târziu şi dacă, prin urmare, acestuia îi lua trei săptămâni să facă o muncă de cinci zile. Al doilea album al trupei, În caz că nu ai observat, n-a atras mai multă atenţie decât primul, însă al treilea, Splendoare reacţionară a fost scos la o casă de discuri ceva mai măricică şi a fost menţionat în mai multe topuri de la sfârşitul anului. De data aceasta, când Richard a trecut prin Minnesota, a telefonat înainte şi a reuşit să-şi petreacă o după- amiază în casa lui Patty şi Walter alături de o Molly politicoasă, însă plictisitoare şi în cea mai mare parte a timpului tăcută, care era sau nu iubita lui.
După-amiaza aceea – în modul surprinzător de vag în care autobiografa şi-o mai aminteşte – a fost deosebit de plăcută pentru Walter. Patty nu-şi vedea capul de treburi din pricina copiilor şi a încercărilor de a o face pe Molly să rostească răspunsuri polisilabice, dar Walter a reuşit să se laude cu toată munca pe care o făcea la casă, şi cu vlăstarul frumos şi energic pe care-l concepuse împreună cu Patty, şi să-i privească pe Richard şi Molly servind cea mai bună masă de pe tot parcursul turneului şi, lucru nu mai puţin important, să strângă date valoroase de la Richard despre scena muzicii alternative, date pe care Walter avea să le valorifice în lunile care urmau, cumpărând albumele fiecărui artist pe care-l menţionase Richard, punându-le să cânte în timp ce el se ocupa cu renovarea, impresionându-şi vecinii şi colegii care se credeau pricepuţi în muzică şi simţind că avea tot ce-şi dorea. Stadiul rivalităţii lor i-a adus satisfacţii în ziua aceea. Richard era sărac, docil şi prea slab, iar femeia lui era ciudată şi nefericită. Walter, fără îndoială acum fratele cel mare, se putea relaxa şi savura succesul lui Richard, de parcă ar fi fost un accesoriu picant care îl făcea pe el însuşi să pară mai interesant în faţa celorlalţi.

Traducere din limba engleză de Daniela Rogobete

Roman în curs de apariţie la Editura Polirom, colecţia „Biblioteca Polirom”, seria „Proză XXI”


*

Lui Patty i-a trecut prin minte, în timpul drumului cu autobuzul de la Chicago la Hibbing, că poate motivul pentru care Richard o ţinea la distanţă era că ea nu se dădea în vânt după muzica lui şi pe el îl deranja chestia asta. Nu că ar fi avut cum să îndrepte cumva lucrurile (n. a.).

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara