Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
John Updike în "holodeck" de Cosana Nicolae


Atunci cînd personajele din Star Trek doresc să-şi ofere variaţii existenţiale intră în holodeck, spaţiul ştiinţifico-fantastic privilegiat unde pot simula imersiunea tridimensională în interiorul a diverse poveşti celebre. Indiferent dacă mediul ales este literatura sau filmul, eroii viitorului îşi pot satisface fanteziile, alegînd liber momentul din care vor să facă un corp comun cu acţiunea respectivă. Fireşte că, de cele mai multe ori involuntar, interferenţa lor cu naraţiunea iniţială cauzează o structură digresivă, metaforic extrapolabilă pentru uzul teoriei ca o nouă "lectură", o nouă interpretare adusă unui text scriptic sau vizual deja cunoscut.
într-o modalitate similară procedează şi John Updike în ultimul său roman, Gertrude şi Claudius (Alfred A. Knopf, New York, 2000), unde construieşte un preludiu pentru Hamlet. Scriitorul american are antecedente în sensul reconstituirii din altă perspectivă a unei poveşti deja cunoscute, dacă ar fi să ne gîndim numai la Roger's Version şi la S, ambele după Litera stacojie de Nathaniel Hawthorne. Pe de altă parte, sîntem în epoca "parazitărilor" literare, unele reuşite, altele nu (ca de exemplu recentul Lo's Diary de Pia Pera după Lolita lui Nabokov).
John Updike este autorul canonic a peste patruzeci de volume de proză, poezie, eseuri şi memorii, cronicar la revista New Yorker şi laureat a numeroase premii naţionale de proză, ultimul luat anul trecut pentru Bech at Bay, în detrimentul rivalului său, Tom Wolfe. Deşi acum se dovedeşte contaminat creativ de Shakespeare, ca şi Tom Stoppard în Rosencrantz şi Guildernstern, Updike foloseşte personajele pentru propriile sale scopuri, într-o istorie anterioară celei din piesă şi care, potrivit comentariului din New York Times seamănă cu poveştile lui obişnuite despre familia suburbană americană, de această dată în costume de epocă. Ca inspiraţie de grad secund, Updike a mărturisit că a fost influenţat de varianta cinematografică a lui Kenneth Branagh din 1996, reprezentarea personajelor fiind marcată de impactul pe care l-au avut asupra sa chipurile şi jocul actorilor. Altă sursă a fost chiar cronica de epocă pe care s-a bazat Shakespeare, Historia Danica de Saxo Grammaticus, textul din secolul al doisprezecelea tipărit la Paris în 1514. Un alt document de care s-a folosit pentru numele diferite (Corambus din prima ediţie în quarto pentru Polonius, Horwendil pentru Hamlet-tatăl şi Feng pentru Claudius) a fost volumul al cincilea din Histoires Tragiques de François de Belleforest, o adaptare liberă după Saxo, apărută în 1576 şi tradusă în engleză în 1608 datorită popularităţii piesei, după cum presupune Updike în nota sa introductivă.
Făcîndu-ne implicit să aşezăm faţă în faţă piesa şi romanul, Updike nu se joacă de-a parodia, ci, în fond, lasă personajele regale de la curtea Danemarcei să alunece spre noi determinaţii şi nuanţe caracterologice. în viaţa publică şi privată, dialogurile dintre acestea au o aromă de epocă şi este evident că lui Updike i-a plăcut dulceaţa replicilor de acest tip.
La început Amleth şi apoi Hamlet, prinţul rămîne singurul căruia nu i se adaugă nuanţe, ci dimpotrivă. El petrece prea mulţi ani departe la studii şi pare rigid, incapabil să înţeleagă jocurile de lumini şi umbre din triunghiul amoros al maturilor, fiind în ultimă instanţă provocatorul întregii tragedii. Deasupra oricărei etici, dar iubitor, Claudius, este un bărbat infinit mai interesant decît regele - a călătorit mult şi poate să o inspire pe Gertrude a cărei viaţă contemplativă a început prea devreme. El este departe în cartea lui Updike de "fiara adulteră şi incestă/ Ce, prin şirete vorbe şi momeli - /O, dar cumplit, în stare de-orice! -/ Mîrşavei sale pofte şi-a supus/Voinţa zis-cinstitei mele doamne!"*) Dacă regina suferă dintr-un motiv cu nume, atunci este vorba despre imensa plictiseală de la curte, pe care romanul o redă şi de care este parcă pe alocuri chiar contaminat în prima parte. Povestea nu pare deloc istorică, pentru că punerea în scenă şi "recuzita" de epocă în prag renascentist sînt vag reprezentate, mai mult sugestiv şi senzorial, de cîteva referinţe-standard la bătălii în ţinuturi nordice obscure, descrieri întunecate, încăperi care creează insomnii şi ziduri umede şi reci.
Mult mai detaliat decît Elsinore apare conacul în care Gertrude şi Claudius îşi trăiesc povestea de dragoste ilicită ("Pe riga puhav lasă-l să te-mbie/Din nou la pat, să-ţi spună "şoricel", /Ciupindu-te iubeţ..."), spaţiu alternativ unde se remarcă somptuozitatea anticipativ barocă a decorului, atît în îmbrăcămintea multicoloră orientală pe care o probează regina, cît şi în descrierea repetat-amănunţită a patului cu baldachin al adulterului. înfăţişîndu-i pe cei doi, Updike îşi dă măsura adevărată a talentului, pentru că naraţiunea se însufleţeşte, deşi mult mai puţin explicit erotic decît de obicei, ca în vremurile cînd a scris Couples, Marry Me, Too Far to Go şi celelalte cărţi focalizate pe viaţa de cuplu. O scenă memorabilă este cea în care Gertrude şi Claudius se întîlnesc cu îngrijitorul de şoimi - păsări domesticite după un ritual barbar ce depăşeşte chiar şi cruzimea vînătorii. Pregătindu-se să plece iar peste mări şi ţări, Claudius îi lasă cadou reginei ca gaj amoros una din păsări. Metonimic, Gertrude nu suportă intensitatea relaţiei cu o fiinţă rapace şi pe care imaginaţia ei o antropomorfizează ca lipsită de scrupule, drept pentru care o eliberează. în plan uman însă, cedează posesivităţii amorale a fratelui soţului ei, într-o redescoperire a propriului eros pus în valoare de vara indiană pe care o trăieşte, deloc "la vîrsta/Cînd sîngele-i domol, s-a cuminţit".
Atent, după ce i s-a reproşat că în Vrăjitoarele din Eastwick nu face altceva decît să creioneze trei caricaturi de femei independente, iar în S o persoană-clişeu ce nu are altceva în minte decît o dorinţă aprigă de răzbunare, Updike nu o redă pe Gertrude ca avînd un caracter pasiv, ci dimpotrivă. După ce a fost acuzat de misoginism de atîtea ori, o face acum pe Gertrude să sune ca într-un parlament paritar euro-nordic. Felul de a a vorbi cu tatăl şi apoi cu soţul ei - pe care îi acuză pe rînd de lipsă de subtilitate şi inflexibilitate - pierde nuanţele lumii patriarhale şi o aduce foarte credibil aproape de zilele noastre.
Agreabil şi convingător, romanul din acest an al lui Updike este o provocare ce nu va trece neobservată, chiar dacă poate nu va mai lua premii, după cum s-a obişnuit autorul său. Printr-o coincidenţă interesantă, tot de curînd a fost lansată o nouă versiune cinematografică a piesei, în care Ethan Hawke îl joacă pe Hamlet într-o variantă high tech localizată în Manhattan-ul de azi. Ambele medii artistice, cartea şi filmul, ne trimit pe filieră americană tot la Shakespeare, deşi în unele zone din sudul paradoxal al Statelor Unite elevii au nevoie de permise speciale ca să aibă voie să-l citească.


___________
*) Citatele în italice sînt reproduse din Hamlet de William Shakespeare, traducere de Leon Leviţchi şi Dan Duţescu, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998. John Updike, Gertrude şi Claudius (Alfred A. Knopf, New York, 2000)