Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

La microscop:
Jocurile şi solidaritatea pe computer de Cristian Teodorescu

Există de vreo doi, trei ani în România un campionat naţional al jocurilor pe computer. Povestea asta s-a născut la noi pornind de la sălile de asemenea jocuri care s-au tot înmulţit în ultimii ani. Vezi în ele de la puşti de 10 ani pînă la adulţi care se apropie de 50. Cunosc nu ştiu căte asemenea săli, aflate în mai toate cartierele Bucureştiului.
           
Dacă vă trece prin cap că aş fi unul dintre aceşti jucători, regret să vă dezamăgesc. Unul dintre băieţii mei participă la acest campionat. E o lume care s-a organizat din aproape în aproape şi în care competitorii corespondează prin Internet. Elevi de gimnaziu, copii care au abandonat şcoala, liceeni, studenţi, tineri care au o meserie şi un serviciu, patroni, şomeri, artişti, pensionari de boală, care ştiu unii de alţii indiferent în ce parte a ţării locuiesc.
          
Am văzut de curînd vreo cîteva reportaje t.v. despre lumea jucătorilor pe computer în care aceştia erau prezentaţi ca nişte căutători de lumi paralele, inşi care vor să fugă astfel de şi din realitatea cotidiană, ceea ce e fals. Scriu asta în oarecare cunoştinţă de cauză. Probabil că acest sport mai aparte va deveni în cîţiva ani unul dintre cele mai populare din lume. Un sport care, cel puţin deocamdată, presupune şi comunicare între competitori, nu numai "confruntare". E un sport fără public şi fără arbitri şi sper că va rămâne aşa.
          
Finala din acest an a campionatului a avut loc la Constanţa. Fără federaţie, fără anunţuri în presă; echipele finaliste şi-au găsit sponsori sau au mers pe banii lor.
          
Neştiind despre ce era vorba, puţin a lipsit să nu văduvesc una dintre echipe de căpitanul ei, după un antrenament de noapte care s-a prelungit peste toate limitele îngăduite. Fiert de incertitudini, căpitanul echipei a ajuns totuşi la Constanţa.
          
S-au întîlnit în faţa computerelor echipe din toată ţara. Premiul cel mare era de 1.000 de dolari. L-a cîştigat o echipă locală. În afară de competiţia propriu-zisă, jucătorii au mai înţeles cîteva lucruri unii despre alţii. Bucureştenii au aflat că în ţară se trăieşte mult mai prost decît în Capitală. Provincialii, la rîndul lor, au descoperit, unii de la alţii că într-un judeţ se trăieşte mai bine, în altul mai prost şi că Bucureştiul nu e nici pe departe oraşul făgăduinţei, cum pare de la distanţă.
          
Nu vreau să exagerez importanţa acestui tip de comunicare, dar ea mă face să cred că în cîţiva ani, odată cu creşterea în progresie geometrică a numărului de jucători pe computer se va schimba şi profilul alegătorului autohton. Pentru X din Bucureşti începe să fie mai important ce crede Y din Baia Mare sau ce îi spune Z din Botoşani, decît ce debitează politicienii.
          
Deocamdată această lume e scutită de politicianism. Şi atîta timp cît politicienii nu vor încerca să-şi bage nasul în ea, ea ar putea fi premisa unei viitoare solidarităţi civice, fără program, dar cu exigenţe electorale unitare. Chiar şi acum în spatele celor 32 de echipe finaliste care s-au întîlnit la Constanţa se află mii de alte echipe care au rămas acasă, echipe alcătuite ca şi finaliste din cetăţeni de toate vîrstele şi de toate îndeletnicirile, dar în cea mai mare parte din tineri.
          
Dacă am înţeles bine, semnalul pe care şi l-au transmis încă de pe acum finaliştii unii altora, dar şi celor care au rămas acasă, e cel al unei solidarităţi exprimate laconic la despărţire: "Păstrăm legătura".

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara