Scriam cu ceva vreme în urmă că între poezia şi proza Norei Iuga este aproape imposibil de fixat o graniţă fermă. Tot scrisul acestei autoare este un soi de mare aluat de unde sunt extrase bucăţi şi coapte în forme de diferite mărimi, numite ulterior, în funcţie de capriciile autoarei, "poezie" sau "roman". Diferenţele nu trebuie căutate în conţinut, în substanţa propriu-zisă a textelor, ci în tăietură, în mărime şi, eventual într-o punere în pagină menită să sugereze un anumit ritm al lecturii. Altminteri, avem de-a face cu acelaşi "dicteu automat", "flux necontrolat al memoriei şi imaginaţiei" în care un detaliu al vieţii cotidiene devine prilej de scufundare într-un trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat, ori deschizător de fantezii dintre cele mai îndrăzneţe. Caracterul aleatoriu, total imprevizibil al asocierilor apropie scrisul Norei Iuga de suprarealism (creierul devine echivalentul unei imense pălării din care sunt extrase întâmplări din vremuri diferite, chipuri care au marcat diversele vârste ale autoarei, obsesii, vise, bucurii şi regrete). În acelaşi timp, poate paradoxal din perspectiva hazardului monturii, textul rămâne pe deplin raţional şi chiar purtător al unor puternice infuzii de sentimentalism pentru că fiecare element din compunerea complicatului colier este bine înfipt în solul unei cât se poate de verificabile realităţi. Persoanele din jurul romancierei/poetei îşi poartă numele reale, episoadele epice la care se face referinţă sunt cunoscute din mass-media, judecăţile de valoare emise sunt în ton cu gândirea mereu surpinzătoare, nonconformistă a Norei Iuga, binecunoscută din toate apariţiile publice ale scriitoarei. La un asemenea nivel de identificare este firesc ca şi sexualitatea intensă (în mod evident, doar în imaginar) să fie trecută în contul septuagenarei autoare ca o obsesie maladivă. Un lucru pare să fie clar: Nora Iuga nu pare să fie unul dintre acei romancieri care, înainte de a se apuca de redactarea propriu-zisă îşi fac o listă de personaje şi un plan teoretic. Pare mai degrabă omul care se pune pe scaun şi scrie tot ce îi trece prin minte, exact aşa cum îi trece prin minte. Fără nicio cenzură interioară sau exterioară. Rezultatul este un amestec de proză-poezie-jurnal-confesiune-critică literară-memorialistică-eseistică de cea mai mare autenticitate. Altfel spus, în pofida aparentului lor caracter discontinuu, uşurinţei de a sări dintr-un plan (temporal, spaţial) în altul, chiar în interiorul aceleiaşi fraze, romanele Norei Iuga sunt, la nivelul conţinutului, mai degrabă realiste. Atâta doar că personajul lor central - mintea umană (în cazul concret, chiar cea a autoarei) funcţionează mult mai puţin liniar decât ne-ar plăcea să o credem.

Hai să furăm pepeni, cel mai recent "roman" al Norei Iuga este cea mai lipsită de poezie carte scrisă de autoare în ultimii ani. Avem din capul locului o certitudine: nimeni nu va putea spune despre acest volum că este o carte de versuri camuflată. De altfel ar fi fost şi dificil de găsit ceva poetic în avortul - intens mediatizat - al unei fetiţe de 11 ani la o clinică din Anglia, rămasă însărcinată în urma unui presupus viol. Cazul, care la vremea respectivă a şocat opinia publică, este privit de prozatoare din cel puţin două perspective. În primul rând autoarea se pune în pielea personajului şi încearcă să retrăiască împreună cu fetiţa senzaţiile pervers-dureroase ale violului, uimirea în faţa celebrităţii media venite peste noapte şi a vieţii foarte confortabile din capitala britanică, trauma avortului şi încercarea de a da totul uitării, pentru a putea reveni la o viaţă normală. Aceasta este partea de ficţiune cea mai solidă a cărţii, cea care justifică cel mai bine eticheta "roman", prozatoarea imaginându-şi trăirile, gândurile, spaimele, şi obsesiile fetiţei, discuţiile dintre cei aflaţi în imediata ei apropiere aşa cum, să spunem, Truman Capote şi-a imaginat gândurile (e drept, în cazul scriitorului american, după multe ore de discuţie cu cei în cauză) celor doi criminali, protagoniştii romanului non-fictiv Cu sânge rece. În paralel, cazul acestei fetei îi oferă autoarei pretextul de a plonja în universul propriei ei existenţe de la vârsta de 11 ani. Chipuri vechi, unele uitate, îi reapar în faţa ochilor, fiorii erotici ai acelei vârste sunt expuşi deschis, fără inhibiţii şi falsă pudibonderie. Acestea sunt, în mare, principalele paliere între care se face balansul epic. Dar nu şi singurele. Pentru că Nora Iuga are capacitatea de a împrumuta şi identitatea altor personaje (inclusiv a fătului avortat, a cărui spaimă în faţa acului menit să îl ucidă este admirabil şi obsesiv descrisă). Nu este absentă din carte nici Nora Iuga, scriitoarea de azi, cu cercul ei de prieteni din lumea scriitoricească şi experienţele ei fericite sau mai puţin fericite din viaţa cotidiană. În plus subiectul permite autoarei scrierea unui eseu sui-generis despre viol, comentarea actualităţii politice şi a conţinutului programelor de televiziune. De real interes sunt reflecţiile pe marginea propriului scris, mană cerească pentru criticii literari care se ocupă de opera acestei autoare greu de clasat. Fluxul amintirilor sau jocurile imaginaţiei sunt deseori întrerupte de "explicaţii" referitoare la propriile abordări epice. Iată un exemplu dintre multele care se pot da: "Nu suport să povestesc lucrurile într-o carte exact aşa cum s-au petrecut, nu redarea întocmai a întîmplărilor mă deranjează, ci limbajul care curge linear ca tramvaiul şi călătorii ştiu dinainte în ce staţie va opri..." (p. 186). Conştientă de serviciile pe care le face criticii prin explicarea propriilor strategii narative şi devoalarea intenţiilor celor mai bine camuflate în text, autoarea le cere ironic drepturi de autor, mai ales că, de cele mai multe ori, aceste dezvăluiri au fost utilizate în defavoarea ei: "În ultima vreme încurc zilele săptămânii, mai ales sâmbăta cred mereu că e vineri, pesemne că timpul meu a început într-adevăr să alerge prea repede cum face uneori şi inima mea, iar comparaţiile astea puerile, scrisul meu chiar că e de cele mai multe ori un jurnal intim garnisit cu abţibilduri... hei, domnule critic, tu ăla de acolo, ar trebui să-mi plăteşti ponturile astea pe care ţi le servesc pe tavă ca să mă desfiinţezi." (p. 195)

Viaţa apare în cărţile Norei Iuga aşa cum este, cu toate feţele ei: frumoasă şi abjectă, inocentă şi perversă, seducătoare şi repugnabilă. Un drum cu multe meandre, pe parcursul căruia întâlneşti oameni de tot felul, trăieşti clipe sublime sau terifiante. Toţi şi toate rămân într-un fel în tine, îţi marchează propria personalitate şi modul în care priveşti lumea. Dincolo de ceea ce se crede îndeobşte, în spatele ridurilor unui om ajuns la vârsta senectuţii se ascund sufletul unui copil şi inima unui adolescent mereu gata să se îmbete de o nouă iubire. Banal spus, drama umană stă în faptul că în vreme ce trupul îmbătrâneşte, sufletul îşi păstrează intactă tinereţea şi pofta de viaţă. Nimeni în literatura română nu a făcut dovada acestui truism mai bine decât Nora Iuga.

Hai să furăm pepeni nu este cel mai bun roman scris de Nora Iuga în ultimii ani. Complet lipsit de poezia cu care ne-a obişnuit proza acestei autoare mi se pare excesiv de sumbru, iar sexualitatea excesivă este mai degrabă grotescă decât erotică. Felul autoarei de a spune exact ceea ce gândeşte, fără fardurile falsei pudibonderii şi fără prea multe precauţii stilistice, foarte gustat de scriitorii din cea mai tânără generaţie dă, pe alocuri, impresia de cinism împins până la limita teribilismului. Nu toată lumea gustă acest gen de literatură, înrudit la nivelul expresivităţii, cu o bună parte din poezia milenaristă. Mult mai interesant este nivelul al doilea. Profunzimea umană a mesajului ce se transmite dincolo de dezinvoltura lingvistică şi combinarea aparent aleatorie a fragmentelor care compun textul.

Admirată de mulţi (cum spuneam, mai ales dintre tinerii care cu greu îşi mărturisesc admiraţia pentru cineva din generaţiile mai vechi), model pentru unii, mereu citată de alţii, Nora Iuga este o autoare imposibil de imitat. Originalitatea indiscutabilă, dexteritatea cu care mânuieşte registre stilistice dintre cele mai diferite, sensibilitatea sa cu totul specială o recomandă ca pe una dintre scriitoarele foarte importante de astăzi. Cu siguranţă, rolul Norei Iuga în istoria literaturii române va trebui reevaluat.