Pe un canal de televiziune am văzut, în urmă cu ceva timp, un documentar despre aventura unei lucrări de artă ce se presupune a fi fost a lui Jackson Polock şi care s-ar fi rătăcit în bucătăria unei gospodine dintr-un obscur orăşel american.
Pe scurt, respectiva gospodină vede la televizor (tot la televizor!) un documentar despre celebrul autor amintit mai înainte. Brusc i se pare că tabloul pe care l-a agăţat cu ani în urmă în bucătărie şi căruia nu i-a dat nici un fel de importanţă până atunci, s-ar putea să facă, aşa pe nepusă masă, câteva milioane bune de dolari, pentru că, îşi aminteşte gospodina, bărbatul său l-a cumpărat, pe câţiva dolari, de la un artist vagabond ce rămăsese în pană de bani tocmai în orăşelul lor şi care, culmea, semăna cu cel pe care îl vede la televizor. Îşi mai aminteşte gospodina acum, după mai bine de o jumătate de secol, când şi bărbatul său dar şi artistul muriseră de mult, că artistul era cam beat, dacă nu cumva şi drogat, iar mâzgălelile sale de pe cartonul cumpărat, sunt ele însele o dovadă că omul nu era zdravăn la cap! Ar fi aruncat, cu siguranţă, pictura la gunoi, dacă soţul său n-ar fi plătit-o. Urmează o lungă peripeţie a lucrării, trecerea ei prin diverse laboratoare de expertiză; cum balanţa înclină de la o secvenţă la alta când pe da, când pe nu, virtuala milionară în dolari se declară, la capătul obositoarei incertitudini, învinsă de tehnologia prin care a trecut pictura ei din bucătărie. Nu-şi pierde încă speranţa, pentru că urmează, ca o ultimă instanţă, să se pronunţe asupra autenticităţii preţioasei lucrări cel mai bun specialist de la Muzeul de Artă Modernă, din New York, în Polock. Verdictul e drastic: specialistul spune că, în aparenţă, Pollock poate fi imitat, că acest lucru s-a întâmplat de nenumărate ori, dar el este unic şi inconfundabil. Procedeul de scurgere, ori de picurare a culorii, direct din pensulă peste pânza întinsă pe podea (după procedeul dripping, bine cunoscut criticii de artă modernă!), deşi pare absolut aleatoriu, urmează un ritm anume, ce ţine de starea artistului, a impulsiunilor trimise temperamentului său de imaginaţie, peste haşuri anume pregătite ca să o primească. Specialistul precizează limpede că lucrările lui Pollock, spre deosebire de cele ale urmaşilor şi ale imitatorilor săi, au o anume strălucire inconfundabilă, indiferent din ce perioadă a vieţii sale vin. Această poveste ar merita o discuţie mai amplă, cu metodă asupra inovaţiei lui Pollock, în primul rând, în artă, unde remarcăm câteva aspecte. După o anume logică, artistul pregăteşte un fundal, o liniatură, o haşurare asupra căruia, pe cât posibil, va evacua impulsiunile unui temperament scăpat de sub cenzură, ori şi în acest stadiu e greu de precizat dacă lucrurile scapă de sub control, la modul total, orice dezlănţuire putând fi cenzurată în definitiv, de automatismele experienţei. Pe de altă parte, revine în prim plan o problemă de etică ce ţine de măsura în care artistul imprimă programului său valoare estetică, ori doar experimentează în limitele inspiraţiei provocate.
Mi-am amintit de acest pasaj al istoriei artei contemporane în timp ce mă lăsam antrenat într-un experiment (pe cont propriu!) propus de grupul autointitulat „Modulab”, din sălile MNAC-ului. Iată ce scrie în documentarul postat de grup pe net, ca să vă faceţi o idee despre cât savantlâc s-a pus în mişcare (cu specialişti de mâna întâi din domeniul utilizării noilor tehnologii media) pentru un efect artistic absolut autonom, despre instalaţiile aflate la lucru în sală: „Protocorda Sapiens este un organism dodecaedric, format dintr- o alăturare de celule neregulate ce se hrănesc cu informaţie, care a evoluat prin acumulare de cunoaştere. Analizează în permanenţă entităţile ce îi calcă teritoriul şi centralizează toate datele despre ele, pe care le transmite către centrul de memorie al instalaţiei. Acolo, informaţia este transformată în lumină, călătorind printr-o reţea neuronală în care sinapsele se formează succesiv, iar pe măsură ce primesc impulsul celei dinainte, creează un butterfly effect generat de factorul disturbant, omul. Imaginile generate de instalaţie se conformează unui cod în Processing, care foloseşte ca imput culorile vizitatorilor şi redă un automat celular, adică un sistem de celule de dimensiuni diferite, definite în raport cu celulele vecine, dispuse într-o grilă. Celulele au definite două stări de existenţă (sunt vii sau moarte). Starea celulei este determinată de setul de celule adiacente (vecine), astfel, înaintând în timp, noi generaţii de celule sunt create, în funcţie de nişte reguli fixe (de obicei, funcţii matematice), care determină starea fiecăreia. (Design: Mădălin Gheorghe, Proiecţii: Ana Cârlan, Fabricaţie: Mădălin Gheorghe şi Victor Popescu; soluţii interactive: Paul Popescu). Cromostamen Terrens este o vietate pulsatorie, animată de interacţiunea cu oamenii şi fenomenele ambientale. A evoluat dintr-o carapace statică, dobândind libertate de mişcare, iar organele îi sunt animate de aer comprimat controlat de forţa generată de fenomenele din mediul apropiat şi prezenţa oamenilor, care-i devin automat simbionţi. Dotat cu flexibilitate şi sensibilitate, Cromostamen Terrens se hrăneşte cu informaţii legate de mişcarea oamenilor din jur, pe care le transpune în picturi pe podeaua galeriei, din pigmenţi ce ţin loc de polen. Pentru că morfologia ei cinetică intră în contrast cu estetica materialelor folosite (materiale reci, glossy, antropice), rezultatul este o structură rece care arată şi se aude artificial, dar care se mişcă şi respiră natural (design structura: Andrei Ivănescu consultat de dr. ing. Dragos Naicu, design organe: Vlad Osiac, fabricaţie: Vlad Osiac, Mădălina Oprica, Livia Zaharia; Interactivitate: Paul Popescu). Colorivoris este o plantă artificială camuflată într-un obiect comun (beanbag) care transformă orice fiinţă care se aşază în simbiont, devorându-i culorile. Fiinţa este imobilizată, iar informaţia este digerată şi regurgitată sub forma unor efecte vizuale pe corpul persoanei, care se scurg spre centrul expoziţiei. Această sevă informaţională ce poartă ADNul culorilor simbiontului este apoi integrată în procesele vizuale ale celorlalte entităţi ale habitatului, hrănind întregul ecosistem; (concept: Virgil Ilian, design: Mădălina Oprica, fabricaţie: Virgil Ilian, Mădălina Oprica, Livia Zaharia; interactivitate: Paul Popescu;) Instalaţii: Mădălin Gheorghe, Paul Popescu, Ana Cârlan, Vlad Osiac, Andrei Ivănescu, Virgil Ilian, Matei Popescu, Andrei Mitişor, Mădălina Oprica, Livia Zaharia)”.
Instalaţiile care produc artă sunt ele însele concepute pe structuri ce s-au clasicizat în mare măsură în tratatele de anatomie. Aşadar, o carcasă anatomică, descărnată întrutotul, adăposteşte un muşchi artificial, cu proprietăţi senzitive, de reacţie la stimuli exteriori, cum ar fi prezenţa umană (obiectuală!), făcând posibilă o călătorie sui generis în lumea interioară, vie de data asta, a unei preistorii ce nu şi-a schimbat funcţionalităţile.
Cealaltă instalaţie, ceva mai complicată, configurează deja un traseu cu finalitate comunicaţională. Să ne imaginăm că suntem într-un centru neuronal (poate chiar al lui Jackson Polock!), unde impulsurile venite de afară trec printr-un proces de selecţie, aprind lămpile unor neuroni, ori le sting pe ale altora, iar corpusul acestor selecţii, culese mai întâi de minusculii ochi ai camerelor de luat vederi, sunt procesate în imagini ce se compun şi se descompun în monitor, ori pur şi simplu pe ecranul de pânză. Nimic nou sub soare, Name June Paik şi-a început aventura artistică, folosind toate instrumentele oferite de noile tehnologii, inclusiv ale roboticii, tocmai pentru a lărgi câmpul de investigare, prin anii ’60 ai secolului trecut. În cazul de faţă, emoţia pare să nu mai aştepte la capătul demersului, ci să te solicite în călătoria iniţiatică, prin labirintul tehnologic, pe hotarul fragil dintre acţiune, aşteptare, cunoaştere.
De altfel, protagoniştii experimentului de la MNAC sunt: artistul trans-media Paul Popescu, Andrei Răducan, specializat în designul digital (ca arhitect!), precum colegul său Andrei Ivănescu, şi Virgil Ilian, specializat în roboţi autonomi, în domeniul artei generative! Începusem acest text cu o poveste care punea problema autenticităţii, pentru că exista obiectul asupra căruia puteam să răsturnăm întrebarea noastră; în cazul de faţă, autentic rămâne doar procesul în sine, produsul e un efemer joc în apele informaţiei!
