Una din primele ziceri învăţate în latineşte, şi care stăruie în minte, ca un refren tocit, cînd toate declinările s-au şters, e Aquila non capit muscas. Înţelesul fabulei într-un vers, care se pierde pe vreme ce lumea noastră ia distanţă de buna măsură a tuturor lucrurilor, este imunitatea zeilor la nimicnicii. Pentru vîrsta care a inventat Olimpul, să-l ştie arbitru, nepăsător la fleacuri, cu toate homericele lui păcate, era, de bună seamă, o consolare. Departe de ea, la vreo douăzeci de secole după Christ, zeii nu mai sînt decît nişte oameni care s-au descurcat mai bine. Iar cursele de şoareci adastă la tot pasul.

Despre vîrsta asta, de catran, e Zeii prind şoareci, jurnalul de încercare al lui Dimitrie Stelaru, din 1968, de la Editura pentru Literatură. "Jurnalul" e un fel de a spune, cît timp faptele şi oamenii sînt doar jetoane colorate, zvîrlite după toanele unei memorii de poet. Contează un singur lucru, în interbelicul ca o commedia dell'arte: libertatea de-a-ţi juca şansa. Cît ar fi, altminteri, de neagră, de calică, de lacomă de onoruri cîştigate greu şi refuzate altora, care stau, famelici, la rînd, lumea asta care se straduieşte să înflorească după război, încrederea în rostul fiecăruia, în stele care ţin, vorba lui Barth, mai mult decît oamenii şi poveştile, o va salva. Mai ales gîndindu-ne la lumea care o să-i urmeze.

Sînt anii '30: "iubeam o blondă (Herta), o stradă de pe vremea lui Paracelsius, ţigara." Şi drumul, la capătul căruia, vezi bine, pîndeşte succesul. Spre el te-mpinge foamea, din el te scoate beţia. Cele două stări cu care, ca un chefliu la parastas, dansează micul roman al lui Stelaru.

Întîi foamea, simţită ca-n poveştile de război, pericol de moarte, sfîrşeală haină şi de nelecuit. "După legea cîinilor flămînzi" fură, cînd omul se răcoreşte la o cişmea, struguri de la un oltean. Şi "ghearele ciorilor din burtă erau acum de vată." În feluri multe, foamea revine în momente de cotitură a poveştii. Foamea de nişte haine omeneşti, plătite cu muncă de hamal, la primele ore ale dimineţii, cînd cărăuşii locului dorm. Cu romanţuri bulevardiere, bune de încîntat damele singure din Basarab. Ce folos, apoi, de haine, în redacţia Universului? "Da, aici vin maeştrii scrisului, eu ce caut? Ce sînt? Nici măcar pantalonii nu seamănă cu ai lor." Cîinii maeştrilor sînt nişte închipuiţi, pe care-i altoieşte, în scris, ironia frustă, de provincie:
" - Domnule, zic, sus e redacţia? - De ce? mă întreabă preţiosul. Aşa de înalt m-a luat, că i-am răspuns: - Vreau să las ceva. - Lasă-te jos mai curînd. Şterge-o! Ce crezi, că aici e Dîmboviţa? Eşti curier? - Nu. - Ieşi afară!" Maeştrii înşişi, rupţi de lume, secaţi de viaţa ei: "acum cine ştie ce legi merge să-nfrunte, să le accepte ori să le dărîme, ca un leu civilizat, tuns, paralitic - labele i s-au uscat de-atîta umblet în maşină."

Încet, însă, succesul se iţeşte. De la Adevărul literar, de la România literară. Din Sărindar, din Brezoianu, din Pasajul Victoria. Beţiilor lui, simple fraternizări între săraci sau familiarităţi cu lumea "mare", ajunsă, li se opune, nelipsită, veşnica foame. Foamea azilului din Palatul Ştirbey, unde pe bani mai mulţi sau mai puţini se doarme singur sau la comun, cu văduve pudice, cînd folosesc oala de noapte, sau cu sărmani de toată mîna, dintre frumoşii beciurilor lui Arghezi. Între ei, o iubire tuberculoasă, o fată din Constanţa, care-şi zice întîi Olivia, pe urmă Maria-Maria. Scurta lor viaţă promisă într-o noapte de unire în contra mizeriei trece între scene comice, precum despăducherea la groapa cu var, şi suferind-distinse, ca nişte cearcăne - poeziile lui Eminescu aşezate la capul fetei, pînă "intrase în ţara viitoare."

Un amestec de opulenţă şi foame face tragedia, atîtă cîtă e, atenuată de poză, a mărturisirilor. Proprietăreasa-cerşetoare, contrabandistă, la colţ de stradă, de ţigări din vremea bună, are, ascunsă, o mică avere: mantouri şi rochii de la balurile de-altădată. Este deja '39, cînd Stelaru îşi înscenează moartea la ziar. Cu banii de parastas trăieşte îndestulat o vreme, blagoslovind rudele care au trimis de-ale gurii "pomană să-mi fie (cînd trăiam nu mi-au trimis un pachet măcar)", fără a mai pune la socoteală avantajele statutului de fantomă. De exemplu, pleci de la frizer fără să plăteşti (de fapt, te razi singur...), iar patronul unui restaurant, nu tocmai larg la pungă, te tratează, pe cheltuiala lui, cu toate bunătăţurile, de frica lumii de apoi. Farsa se dă în vileag, şi ziarele încep iar să toace, pînă uită. Moravuri de presă, vechi şi noi.

Faima se-ncheagă, cu lustrul ei pus peste mizerie. Citeşte la Teatrul Naţional, tras în scenă de Ionel Teodoreanu şi plătit de Rebreanu, la Maria Filotti i se cedează un spectacol: "Mi-e ruşine de lumina artiştilor risipită pentru fărîma de om cu numele meu." Pînă la sfîrşit, un marginal, un intrus, tîrîind în altă lume un rău destin romantic. Oameni şi şoareci se ridică/ Dar vin nenorociri şi strică/ Tot ce clădesc. Concluzia lui, ultimul rînd al unei cărţi fărîmate între ambiţii, servituţi şi fericiri cu miros de verde (nu de Paris, de izmă)? "Trăisem şi eu." Cum trăiesc de bună seamă, "furnicînd pămîntul", cei cu care zeii aleg să se joace. Deopotrivă cu cei care, furnicaţi de talent, aleg să se joace de-a zeii.