Jean Portante (n. 1950), luxemburghez
de origine italiană care i-a marcat viaţa şi
literatura, este poet, romancier, traducător,
conducător de reviste literare, organizator
multă vreme al Festivalului de la Mondorf
la care, între alţi scriitori importanţi ai lumii,
au participat şi Marin Sorescu, Dumitru
Ţepeneag, Mircea Dinescu, Mircea Cărtărescu
ş.a. Ca poet, a obţinut în 2003 premiul
parizian „Mallarmé”. Dintre romanele sale
două (“Memoria balenei”, 1977, Albatros,
şi „Să mori oriunde numai nu la Differdange”,
2005, Universal Dalsi) au apărut, în aceeaşi
traducere, şi în româneşte. Fragmentul de
mai jos face parte din romanul recent
„L’architecture des temps instables” (Editions
Phi, 2015).
1
Ceva, animalul dinăuntru, mi-a
şoptit: Du-te, el o să fie tot aici când
ai să te întorci. Era ca şi cum mi-ar fi
spus că viaţa tatălui meu era legată
cu un fir de plecarea mea şi că dacă
rămâneam acolo, va muri. Nu se înşela
aproape niciodată, ghemuit cum era în
straturile adânci ale conştiinţei mele.
Totuşi, de câteva luni eram mai mult
sedentar decât rătăcitor. O nouă
viaţă începuse, încă una. Nu ştii să închei
lucrurile, îmi spusese cineva. Suferi de
nu se ştie ce. Cineva, era Vivivane.
Eu aş fi spus mai curând că sunt un
colecţionar. Ca şi tatăl meu. El aduna
pietre, timbre, viniete de pe cutiile de
chibrite, inele de pe trabucuri şi monede
în mansarda lui strâmtă de pe Strada
Nordului care-i servea şi ca birou, şi ca
celulă de izolare. Eu colecţionam începuturi.
Şi, logic, plecări. Plecări de acasă, de la
lucru, de la iubită, din ţară, de pe
continent, şi chiar de pe Pământ,
dacă aş fi ştiut unde să mă duc. Docil,
ascultam de animalul dinăuntru. Pentru
că după început e deja sfârşitul, citisem
undeva.
Această furie a plecării mă muncea
la cam doi sau trei ani. În schimb, în
golurile dintre plecări mă înrădăcinam.
Deveneam mai sedentar decât un
chiparos. Picioarele mi se împlântau în
pământ. Prindeam rădăcini. Mă
îndrăgosteam. Urzeam planuri. Viitorul
exista. Puteam să fac drumuri dusîntors
fără să mă pierd. Animalul îmi
spunea: Iată-te în sfârşit ajuns, n-ai
să mai pleci nicicând. Îi ceream
iubitei momentane să vină să stea la
mine. Sau o imploram să mă primească
la ea. În timpul perioadelor sedentare
eram monogam, sincer, fidel. Asta e,
aşază-te, îmi spunea animalul dinăuntru.
Dar când Viviane mi-a spus: Nu pleci
când ai un tată pe moarte, sau aşa ceva,
nu aveam nicio intenţie să-mi fac valizele.
Nimic nu mă îndemna nici spre o plecare,
nici spre un nou început. Abia începusem
o perioadă de înrădăcinare, cu ea.
Dovada: eram gelos. Oare gelozia poate
fi o dovadă a ceva anume? Nu ştiu.
Viviane urma să plece în Normandia,
iar eu voiam cu orice preţ s-o însoţesc.
Era invitată pentru un concert la
Deauville, un duo, vioară şi pian. Ea era
cu pianul, la vioară va fi Camille. Degeaba
îmi spuneam şi îmi repetam că nu
era nimic între ei. Camille tocmai se
logodise cu o matematiciană la antipodul
lui Vivane. Dar poţi să ştii... Tot fiind
împreună, dădeau o şansă dorinţei să
se nască, iar o dorinţă care se naşte are
mari şanse să crească, să înmugurească
şi să dea în floare. Aveau aceeaşi vârstă
ei doi, pe când eu aş fi putut să le fiu
tată. Viviane îmi tot spunea că era tocmai
ce-i plăcea la mine: mustaţa sare şi
piper, labele de gâscă din ce în ce
mai adânci la colţurile ochilor, cele cinci
riduri paralele de pe frunte, pe care
le descifra cât e ziua de lungă. Camille,
în schimb, strălucea de tinereţe şi făcea
să-i apară pe buze, de câte ori se vedeau,
un surâs mai larg decât cornul lunii
culcat pe spate. Aveau amândoi o gură
foarte mare. Aproape prea mare pentru
feţele lor. Două guri făcute una pentru
alta. Bineînţeles, nu i-am mărturisit
Vivianei adevăratul motiv care mă
îndemna s-o însoţesc în Normandia.
I-am spus: Am nevoie de puţină distanţă,
de spaţiu, de vânt, de mare. Şi ca să fiu
ceva mai convingător: cartea mea nu
înaintează. Era mai de crezut. Chiar
şi pentru mine.
Când reintram într-o perioadă
sedentară, o făceam în general pentru
a reîncepe scrisul. Afară de cazul că
legam sedentaritatea regăsită de o
muncă mai mult sau mai puţin stabilă,
cu scopul de a umple punga golită de
rătăciri. O muncă stabilă, e fapt cunoscut,
e un rozător care sapă moralul animalului
sălbatic al creaţiei. Şi, de data asta,
rozătorul luase chipul unui jurnalist.
Nimic nu mă predestina pentru asta,
dacă nu hazardul, puţin noroc şi vanitatea
de a adăuga încă o perlă la şiragul meu
de inceputuri. Ceea ce făcea ca de curând
să mă ocup într-un cotidian de bună
reputaţie, cel puţin printre cei numiţi
poporul de stânga, de un supliment
cultural. Farul. Dacă nu era o chemare
a mării, îi semăna. Mi se ceruse să-l
conduc. Cel care o făcuse înaintea mea
tocmai fusese numit ataşat ministerial,
îmi spusese cineva. Acel cineva era
directorul general al ziarului. Un tip cu
aparenţă jovială căruia nu-i lipsea
nicicând surâsul de pe buze. Îl însoţea
cel mai adesea cu o privire aproape
tristă, iar vorbele lui, parcă de frică să
nu-şi rănească interlocutorii, erau de
o blândeţe dezarmantă, colorată în locuri
strategice cu o ironie aproape imperceptibilă.
Mă revăd în faţa lui, lipsit de apărare
ca un începător, înghiţindu-mi saliva
şi odată cu ea, vorbele lui, aprobând
totul. Ştia cum să te ia. Am înţeles
numaidecât că îndărătul bonomiei lui
se ascundea un caracter de conducător
implacabil care dintr-o trăsătură de
condei îţi ruina viaţa.
M-a făcut să cred că în cratiţa Farului
se coc cariere strălucitoare. Toţi cei care
trecuseră pe acolo urcaseră treptele.
M-a înştiinţat de asemenea că ziarul
nutrea numeroase proiecte pentru mine.
Că acolo aveam viitor. Cele două cuvinte,
viitor şi proiect, ar fi trebuit să mă
înspăimânte. Dar eu tocmai începusem
o perioadă sedentară. Nu mă temeam
decât de trecut. Pe deasupra, se plătea
bine. Am apucat deci stiloul Montblanc
pe care mi-l întindea şi mi-am mâzgălit
semnătura în josul contractului de
angajare. Dar mi-am muşcat degetele
foarte repede. Jurnalul se voia un jurnal
de opinie. De stânga. Social-democrată.
Şi toţi intelectualii de doi bani pe carei
avea acea stângă făceau coadă ca să
fie publicaţi în suplimentul meu. Se
descopereau poeţi, critici, filozofi. Textele
cele mai eteroclite aterizau pe biroul
meu. Mai înainte, autorii lor se duseseră
cu un etaj mai sus să trăncănească cu
directorul. Mai vechi sau mai noi prieteni
de-ai lui. Deci el spunea da. Era o tensiune
permanentă. Mă chema în biroul lui.
Faţa lui jovială nu se schimba nicicând.
Şi chiar dacă nu îndrăznea să clameze
pe faţă ce nu mergea, rozătorul din
mine săpa moralul animalului sălbatic
al creaţiei. Şterge-o de aici, îi spunea.
Să pleci când ai un tată pe moarte nu
se face, spusese Viviane.
2
(...)
Ca să ne apărăm de freig, Ettore
şi cu mine ne înfofoliserăm din cap
până-n picioare într-o pătură de lână
groasă şi închisă la culoare. Cu genunchii
strânşi la piept, semănam mai mult cu
doi saci de cartofi plini ochi decât cu
nişte siluete de oameni gata să răstoarne
cursul istoriei. Numai picioarele şi
degetele ieşeau de sub cutele întunecate,
încotoşmănaţi cum eram. Eu făceam
de gardă, Ettore dormea. Era vremea
aşteptării. Aşteptarea nu se mai termina.
Aşa o şi voiam. Nu doream să se sfârşească
în niciun fel. Nimic altceva decât
acest început, enigmatic şi indescifrabil,
cufundat în bezna iernii. Fără rost, poate,
ca şi cartuşul care zăcea în încărcătorul
armei mele Carcano, salvată dintr-o
mulţime de bătălii anterioare. Cartuş
gata să-şi înceapă călătoria, gata să-şi
întâlnească fratele geamăn care, dincolo
de perdeaua timpului, pornise într-o zi
frumoasă de la sfâşitul războiului din
1918, trimis de o mână inamică să
găurească fruntea tatălui meu. Sunase
în sfârşit ceasul răzbunării. Va suna.
Nu se putea altfel. Nu era ceea ce fusese
prevăzut, dar trebuia să fie aşa. De
acum, imprevizibilul trebuia să-şi impună
legea. Hazardul trebuia să fie chemat
în ajutor. Degetul care, la celălalt capăt
al istoriei, apăsase pe trăgaci o impunea.
Glonţul pornise cu atâţi ani în urmă
şi astăzi îşi va atinge ţinta. Era soarta
mea. Era soarta. Nimeni nu putea să
se interpună între soarta mea şi soartă.
Ar fi fost o uzurpare dacă altcineva
mi s-ar fi substituit. Dacă ar fi existat
un alt deget pe un alt trăgaci.
Iată la ce mă gândeam în timp ce
Ettore dormea. Ultimul foc îl trăsesem
cu câteva săptămâni mai înainte, pe
insula dalmată Curzola unde regimentul
nostru, din divizia 93 Messina, fusese
surprins de armistiţiul din 8 septembrie.
Încă nu mă ascundeam. Eram soldat
al armatei italiene. În debandadă, dar
ordonată. Luptam ziua. În căldura
molcomă a toamnei şi soarele care trăda
inamicul făcând să sclipească tot ce
strălucea. Pe ultimul îl înfruntasem faţă
în faţă. Trimiţându-i glonţ după glonţ
în corp. Soldat ales de hazardul întâlnirii.
Nu mă numeam încă Amilcar, ci Alessandro
Fontana. Aşa cum Ettore nu avea
încă pseudonimul Toni. Toni Rossi.
Tragerea la sorţi îl desemnase pe
el. Eram patru. El, Aldo şi cu mine
faţă cu comandantul Virgilio. Ce era în
mintea celor doi camarazi în clipa în
care s-a tras paiul din mâna comandantului
nu ştiu. Foarte puţină ezitare răzbătea
din privirile lor strălucitoare, chiar şi
când mâinile li se opriseră un moment
deasupra paielor înainte de a trage unul.
Nu ştiam cu certitudine, atunci, ce rost
avea o asemenea punere în scenă. Ni
s-a părut totuşi evident că ceva important
se pregătea. O ciudată solemnitate
plutea în aer. Să ne reunim toţi patru,
în plin Cardabello, în vechea noastră
tâmplărie, era riscant. Naziştii erau la
pândă, cămăşile negre vegheau. Nici
Toni nici noi nu ne prezentaserăm la
chemarea lansată de ocupantul german
după 18 septembrie. Puteam să fim
arestaţi în orice moment şi trimişi pe
front, la închisoare sau într-un lagăr de
muncă în Germania.
În mine care înfruntasem cel dintâi
hazardul, răsuna plăcutul val al răzbunării,
repede dezamăgit când am văzut că
paiul pe care-l trăsesem era lung. Cât
despre Toni, n-a avut niciun efort de
făcut. Nu mai rămăsese decât un singur
pai între degetele comandantului.
Cel scurt. Soarta îl alesese pe nepregătite.
Înghiţi în sec. Grumazul i se umflă. Dar
îşi reveni îndată, străduindu-se să
zâmbească. O seninătate şi prefăcută,
şi sinceră îi lumina ochii. Soarta îl
desemnase. Avea s-o sfideze. Nu-mi
era ciudă pe el. Mi-am spus că între
soarta lui şi a mea exista o marjă. Că
multe se puteau strecura în acea marjă.
Dar paiul meu fusese lung. Iar al lui
Toni scurt.
Traducere de
Constanţa Ciocârlie
