Romancier de primă importanţă şi
eseist remarcabil, Jean d’Ormesson
a scris acest articol în 1962,
publicându-l în revista „Arts“ şi
incluzându-l după decenii în volumul
Saveur du temps (2009). Dacă îl
traducem după atâta vreme, este
pentru că de atunci încoace
problemele literaturii franceze
analizate de autor au rămas aceleaşi,
dar şi pentru că orice literatură,
inclusiv a noastră, îşi are, chiar dacă
nu sunt aceleaşi, neajunsurile ei.
(C.C.)
Criza literaturii şi îndeosebi a
romanului, despre care se
vorbeşte astăzi cu insistenţă
dar vag, provine fără îndoială
mai întâi din absenţa marilor
scriitori. Această absenţă
contrastează frapant cu bogăţia
şi strălucirea anilor 1920 şi 1930.
Într-un dicţionar al autorilor dintre
cele două războaie, numai litera M –
privilegiată, admit – îi dădea pe
Mauriac, Maurois, Montherlant,
Maurras, Malraux şi Martin du
Gard – fără a mai vorbi despre cei ca
Charles Morgan şi Somerset Maugham.
Câţiva dintre ei trebuie să vină până
în zilele noastre în ajutorul lui Michel
Mort, pe care-l preţuiesc mult, şi care
i-a dat Academiei Franceze o bună
ocazie de discernământ şi justeţe,
însă reprezentanţii celor cu M nu
sunt prea numeroşi, chiar dacă-l
punem la socoteală şi pe Moravia.
Tare mi-e teamă că întreg alfabetul
duce la aceleaşi concluzii. Ne putem
opri aici, constatând că talentul este
totuşi o marfă destul de rară. Dar
poate că este util să mergem ceva
mai departe şi să schiţăm în mare
trăsăturile unui fel de sociologie
elementară a literaturii.
Prima constatare este atât de
banală încât e important s-o facem:
literatura este ameninţată în primul
rând de două mişcări corelative şi
opuse, la fel de catastrofale prin
sărăcie şi supraabundenţă. Dacă –
în termeni oarecum electorali –
nu mai examinăm doar cantitatea
absolută a reuşitelor, dar şi proporţia
lor în raport cu totalitatea scrierilor,
decepţia se transformă în oroare.
Numărul cărţilor bune este foarte
mic faţă de câte cărţi se tipăresc,
iar numărul cărţilor tipărite este
infim faţă de numărul manuscriselor
refuzate. Toate astea sunt dezolante
şi îţi cam vine ameţeala faţă de atâta
cerneală inutilă şi atâta hârtie insipidă.
Inventarea tiparului nu este, în
privinţa aceasta, o dată importantă
din istoria culturii şi a spiritului
uman. Abandonul oricărei forme de
memorie, punerea pe acelaşi plan
a ceea ce este excelent şi ce este cu
totul mediocru, şi mai ales invazia,
năvala materiei tipărite ar trebui să
ne facă să pronunţăm cu multă
rezervă numele lui Gutenberg.
Valul practic neîntrerupt de lucrări
tipărite, înteţit într-un fel stupid în
anotimpul premiilor, ca şi metroul
în orele de vârf, derutează, înnebuneşte
şi dezgustă nu numai marele public
rătăcit, dar şi pe criticii epuizaţi şi
sătui.
Faţă de această avalanşă de titluri
în care aproape nimic nu e bun,
publicul nu poate decât să se încreadă
orbeşte într-un mic număr de
administratori delegaţi cărora li se
încredinţează corvoada de a răsfoi
dosarele: aceşti mici funcţionari
zdrobiţi de sarcina lor – e vorba de
critici –, aceşti nefericiţi fac ce pot,
adesea cu bună-credinţă şi uneori
chiar cu oarecare talent. E pe deplin
evident că, chiar lăsând la o parte
geniul şi talentul, critica de astăzi nu
are în comun decât numele cu ce
putea să fie în strălucirea secolului
al XIX-lea, de la Sainte-Beuve la
Lemaître, apoi la Faguet şi Doumic,
apoi la alde Kemp şi Henriot şi Thiébaut.
Nu se mai pune problema de a se
studia o operă, tendinţe, o epocă; nu
mai poate fi vorba decât de a ridica
un dig împotriva talazurilor care
izbesc şi de a agita o şubredă sită nu
atât în speranţa de a descoperi o
nestemată cât pentru a îndepărta
cioburile prea grosolane şi cele
mai vâscoase aluviuni.
Critica, menită la început să pună
în valoare ce e mai bun, sfârşeşte
prin a deveni la rândul ei un fel de
specie literară de rangul al doilea,
cu acelaşi ritm când frenetic, când
moleşit, cu aceeaşi monotonie pe
care o străpunge uneori aroganţa
şi strălucirea tinerilor insolenţi, grăbiţi
slavă Domnului să se impună.
Un cititor al revistei Arts tocmai
a scris: „Un lucru uimeşte astăzi: e
numărul celor foarte tineri care se
instalează în critică – această artă
dificilă, făcută mai ales din sânge
rece şi cunoaştere a vieţii – şi perorează
ca nişte papagali bătrâni pe crengile
de sus.” Dar ce om serios, învăţat,
echitabil, s-ar apuca să înghită acest
moloz de speriat făcut din ceea ce
ne-am obişnuit să numim „producţia
la zi” şi care se târâie lamentabil.
Îţi trebuie sănătate şi o straşnică doză
de entuziasm. Cine s-ar înhăma la o
muncă onorabilă asupra acestei materii
inconsistente? Tinerii critici de astăzi
sunt ca şi tinerii care scriu despre
cinema înaintea de a fi făcut primul
lor film: îşi învaţă meseria dispreţuind.
Critica nu mai este decât măsura
insolentă a neputinţei celorlalţi,
preludiu al contribuţiei personale la
valul de temut al producţiei universale.
Şi atunci, faţă de inflaţia literară
şi de neputinţa criticii, ţâşnesc ultimele
arme şi ideile supreme: Goncourt,
Femina, Renaudot, Interalliée, şi
altele, cum ar fi Médicis. În fiecare
an, ţi se spune: „Ce an nenorocit!
Aproape nimic nu e bun.” Şi apoi, cu
câteva zile înainte de palmares, aflăm,
fericiţi, că şase sau opt cărţi se ridică
deasupra celorlalte şi că meritele lor
sunt comparabile. Şi pe urmă, în
sfârşit, Goncourt-ul se vinde în 200.000
de exemplare şi niciunul din celelalte
nu depăşeşte 10 sau 12000. E ceva
scandalos în reunirea acestor două
fapte: cu câteva zile înaintea premierilor,
nicio carte nu se detaşează; la câteva
secunde după premiu, vânzarea
laureatului este automat stabilită,
după legi statistice care nu corespund,
desigur, niciunui criteriu – să zicem
democratic – al literaturii, nici gustului
personal al cititorilor care par cu
evidenţă să nu fi atins vârsta necesară
opţiunii romaneşti.
Argumentul potrivit căruia epoca
noastră propagandistică cere imperios
un fel de sărbătoare naţională a literaturii
şi o distribuire a premiilor care să
readucă pe prima pagină a ziarelor
literatura altfel menţinută la pagina 8
sau 12 este fără îndoială destul de
puternic. Dar el se situează în mod
vădit pe planul sociologic publicitar şi
nu pe al literaturii. N-aş spune neapărat
că alegerea premiului Goncourt nu e
justă; aş spune mai curând că supunerea
oarbă a cititorilor nu este, nici pentru
literatură nici pentru ei înşişi, un semn
apăsat de sănătate, de interes adevărat
şi de curiozitate personală.
Toate astea fac ca literatura să
oscileze astăzi între inflaţia rahitică
a unei supraproducţii mediocre şi
alegerea mai mult sau mai puţin
arbitrară, exclusivă şi practic oarbă,
a unui foarte mic număr de superproducţii
destinate automat unui succes de tip
publicitar provocat de o manifestare
sociologică mai curând decât de
evenimentul literar. Supraproducţie
şi superproducţie: literatura nu face
excepţie de la regulile generale ale
epocii care sunt înainte de toate
înghesuiala şi cultul vedetei, acesta
fiind în aparenţă contrariul, dar în
realitate consecinţa celeilalte. De
altfel, a denunţa răul nu serveşte
la mare lucru, dacă nu la a contribui
fără rost la creşterea în volum a
literaturii denunţate. Este mai bine,
pentru sănătatea mintală şi echilibrul
moral, să-ţi spui că excesul va sfârşi
prin a se suprima el însuşi, că revelaţiile
de astăzi vor fi foarte repede vechiturile
de mâine şi că nu există zile frumoase
decât pentru talentul adevărat.
Prezentare
şi traducere de
Constanţa Ciocârlie
