Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Je est un autre? de Tudorel Urian

Mulţi dintre cei care îl cunosc pe Cristian Bădiliţă doar din polemicile din presă în care s-a avântat berbeceşte sau din calificativele cu care nu obosesc să-l gratuleze unii şi alţii, vor fi probabil crunt dezamăgiţi după lectura jurnalului său, publicat cu titlul Singurătatea păsării migratoare. Din capul locului trebuie spus că, judecat din perspectiva gândurilor sale celor mai intime (ce altceva este un jurnal dacă nu o oglindă a sufletului), Cristian Bădiliţă se arată mai puţin spartan decât în sângeroasele dueluri intelectuale care i-au adus o insolită reputaţie sau în poveştile puse pe seama sa în spaţiul literar dâmboviţean.
În mod normal jurnalul intim prelungeşte şi clarifică ideile, frustrările, iubirile, resentimentele, speranţele, fobiile manifestate de un om în spaţiul public. Din jurnalul unui mare iubitor de femei, ceea ce interesează în cel mai înalt grad sunt tehnicile de cucerire şi/sau, eventual, numele victimelor sale. Când e vorba de un politician, tentaţia cititorului este de a descifra logica luării deciziilor, argumentele secrete care au dictat o anumită soluţie, negocierile purtate în culise. La un mare savant e de urmărit momentul declicului, clipa când s-a decis înscrierea decisivă a vieţii respectivului pe un anumit făgaş şi revelarea unui mod de viaţă (lecturi, întâlniri esenţiale, zone de cercetare) care a făcut posibil succesul. În fine, jurnalul unui înţelept ar trebui să fie un manual de înţelepciune practică, un ghid menit să îl ajute pe cititor să înţeleagă viaţa şi să o abordeze dintr-o perspectivă care să-i permită savurarea fiecărei secunde. În mod normal, cititorul de jurnale, dacă nu urmăreşte factualul pur şi simplu, speră să afle răspunsuri la întrebările pe care şi le-a pus după lecturarea operei autorului în cauză sau după reacţiile acestuia în spaţiul public.
Cristian Bădiliţă are reputaţia unui savant încă foarte tânăr (este coordonatorul traducerii în limba română a Septuagintei, unul dintre cele mai ambiţioase proiecte culturale româneşti de după cel de-al doilea război mondial), eseist strălucit (Văzutele şi nevăzutele este un mic manual de înţelepciune pe linia stoicilor, dar şi de analiză aplicată, nu degeaba a fost una dintre cărţile preferate ale lui Alexandru Paleologu), poet de talent, dar şi polemist agitat, degrabă vărsătoriu de sânge (ne)vinovat, gata în orice moment să scoadă spada la cine trebuie şi la cine nu trebuie. Mulţi sunt cei care, cu plăcere sau crispat, se văd obligaţi să-i recunoască tânărului teolog calităţile pe care nu i le pot nega decât cu riscul de a se face ei înşişi de râs. Şi mai mulţi au căzut însă de acord că, în pofida calităţilor sale indiscutabile, omul este nefrecventabil şi se grăbesc să explice în termeni clinici impetuozitatea sa jurnalistică. Aceste poziţii nu sunt de mirare, câtă vreme sub ghilotina acestui Robespierre în pantaloni scurţi s-au prăvălit multe capete aureolate în cei şaptesprezece ani de după căderea comunismului. Pe unele dintre ele Bădiliţă însuşi le regretă sincer şi a încercat stângaci să le lipească la loc (articolul nefericit la adresa lui Gheorghe Ursu, omorât în bătaie în temniţele ceauşiste). Aşa cum am spus şi cu alt prilej, Cristian Bădiliţă judecă fiecare idee din spaţiul public şi spune cu voce tare ceea ce gândeşte, indiferent de numele şi numărul celor care susţin contrariul. În gândirea sa nu există zone tabu, iar prietenia nu asigură protecţia în cazul adoptării unor atitudini presupus greşite. De aceea, puţini dintre prietenii săi au scăpat, de-a lungul timpului, de reacţiile sale intempestive. Revistele la care a colaborat în timp s-au văzut puse uneori în situaţii dificile pentru că articolele vitriolante ale polemistului nu i-au ocolit pe conducătorii şi colaboratorii respectivelor publicaţii. Eu însumi pe vremea în care conduceam revista "Cuvântul" m-am văzut pus în situaţia ingrată de a arbitra în paginile publicaţiei o polemică nelipsită de accente ireverenţioase între Cristian Bădiliţă şi regretatul Adrian Marino.
În mod surprinzător, jurnalul lui Cristian Bădiliţă este un pas în spate în raport cu opera scriitorului. El nu amplifică, ci estompează sensul şi, mai ales, stilistica marilor polemici, trece în revistă fără a aprofunda ideile eseistului, dezvoltă o factualitate importantă pentru autor, dar mai puţin tentantă pentru un cititor care nu cunoaşte toate personajele implicate, pune în valoare unele revelaţii estetice, devenite sevă a poeziei. Paradoxal, în intimitate, Cristian Bădiliţă este mai moderat decât în viaţa publică. Rimbaldiana afirmaţie "Je est un autre" se încarcă, în cazul lui, cu un suprinzător semn de întrebare. Jurnalul devine o miniatură la scară - variantă soft - a existenţei lui Cristian Bădiliţă în spaţiul public. Plină de semnificaţii este reflectarea în jurnal a polemicilor în care a fost angrenat autorul. Lipsite de adrenalina duelului, însemnările se nuanţează, ici colo îşi fac locul mici semne de regret. În momentul în care Adrian Marino este supus unui atac nu foarte principal al lui Gabriel Liiceanu, Cristian Bădiliţă face o surprinzătoare jumătate de pas în spate în raport cu propria sa dispută cu acelaşi autor. Scrie Cristian Bădiliţă despre atacul lui Gabriel Liiceanu din "Dilema": "Citind textul resimt totuşi un soi de tristeţe: prostul merita din plin această cravaşă peste faţă; bătrânul însă trebuia menajat. În fond, a făcut ani grei de puşcărie, n-a Ťrezistatť dadaist Ťprin culturăť" (p. 68).
Remarcabilă este lipsa de complexe cu care autorul îşi asumă opţiunile, aflate adesea în răspăr cu opinia generalizată. Filmul lui Mel Gibson, Patimile lui Hristos, desfiinţat de o bună parte din formatorii de opinie de la noi, inclusiv de mai mulţi critici de film i se pare, din perspectivă creştină, o capodoperă, este şocat de uşurătatea cu care se discută despre o carte precum Codul lui da Vinci, inclusiv de către oameni care afirmă senini că nu au citit-o, găseşte profunde semnificaţii religioase într-un film precum Harry Potter şi camera secretelor şi face praf piesa de teatru Evangheliştii semnată de Alina Mungiu Pippidi. Îl omagiază, pe bună dreptate, pe Paul Goma, dar îi ciupeşte, mai în glumă, mai în serios, pe toţi oamenii "de bine", inclusiv pe prietenii săi foarte apropiaţi (Toader Paleologu, H.-R. Patapievici, Andrei Pleşu). Elocvent pentru stilul paradoxal-hiperrealist al lui Cristian Bădiliţă este pasajul despre Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca: "Acum doi ani când i-am cunoscut (...) am fost teribil de decepţionat. Ea mi s-a părut o preţioasă obsedată exclusiv de propria-i familie şi posteritate, iar el pur şi simplu un constipat. Nu emitea decât fum pe gură şi din când în când câte o banalitate cu ifose. Acum parcă totul s-a umanizat în ei. I-am găsit mai calzi, mai umani, lecuiţi de viciile celebrităţii, plini de umor... (...) Oamenii ăştia doi încarnează într-o asemenea măsură ideea de exil, de Ťexil perfect şi totalť, încât dacă mâine şi-ar lua catrafusele şi s-ar instala în România, aş înceta să-i mai stimez". (pp. 22-23)
O adevărată obsesie a diaristului Cristian Bădiliţă este comparaţia civilizaţiei româneşti cu cele ale ţărilor occidentale. Fireşte, de cele mai multe ori, comportamentele şi moravurile româneşti nu sunt o sursă de mândrie, şi prima tentaţie a "patrioţilor neaoşi" este să-l înjure cu năduf pe autor şi să arunce cartea cât colo. Ceea ce nu înseamnă însă că observaţiile lui Cristian Bădiliţă sunt greşite. De altfel, spiritul său critic nu face nici un fel de discriminare. El nu idealizează Occidentul. Fiecare naţie are trăsăturile sale specifice, iar succinta schemă desenată de autor ar arăta cam aşa: "Trăsătura specific-negativă a românului e delăsarea (care poate lua diferite forme, de la aristocratica silă şi oblomovista lehamite până la fatalismul mioritic); trăsătura specific-negativă a italianului e vorbăria (fără vorbărie totul ar deveni fad în Peninsulă); a spaniolului e grandomania (mai mult sau mai puţin antipatică); a francezului însă e cea mai urâtă: meschinăria.Totul miroase a meschinărie la ei, de la ură până la caritate, de la felul de a merge până la modulaţiile vocii" (pp. 115-116).
Spirit incomod, uneori irascibil peste măsură, mereu în răspăr cu locurile comune ale vremii noastre, Cristian Bădiliţă nu se înclină în faţa "senatorilor de drept" ai vieţii culturale şi nu admite ideile de-a gata. Până când nu îi simţi pe propriul gât lama rece a spadei nu se poate să nu îl admiri şi să nu îi recunoşti partea sa de dreptate. Mai ales că, spre deosebire de alţi polemişti, Cristian Bădiliţă crede sincer în ideile pe care le susţine.
Fără a fi cea mai bună carte a sa, Singurătatea păsării migratoare oferă celor cu mintea deschisă destule prilejuri de meditaţie. Or, acesta nu e lucru puţin.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara