Deşi abia trecut în cel de-al doilea secol de existenţă, jazzul şi-a făurit istoria nu doar în plan muzical, ci şi prin continue interferenţe cu celelalte domenii artistice. Raporturile sale cu literatura au deja notabile tradiţii în diverse culturi şi suscită interesul mediilor academice. Ca atare, am primit cu interes propunerea de a participa cu o lucrare la Conferinţa Jazz in Word, organizată de Societatea de Neogermanistică sub egida Universităţii din Viena, în prag de vară 2014. Sesiunile, eficient preparate de către Marc-Oliver Schuster şi Kirsten Krick-Aigner, s-au ţinut la Amerika Haus, amplasată în imediata vecinătate a impozantei Primării a capitalei austriece.
Participanţi din diverse ţări au abordat teme dintre cele mai incitante, într-o tonalitate predominant ştiinţifică, dar – în consonanţă cu spiritul jazzului – cu deplină libertate de manifestare a propriilor personalităţi. Limbile de lucru ale Conferinţei au fost engleza şi germana.
Densitatea ideatică a comunicărilor prezentate face dificilă rezumarea conţinutului lor. De aceea mă voi limita la câteva repere, sper, semnificative. Tony Whyton, director al Salford Music Research Centre şi profesor la Universitatea Salford/Anglia, şi-a ales ca temă Re-citirea jazzului: ştergerea frontierei dintre ficţiune şi non-ficţiune. Cercetătorul britanic consideră că discursul jazzistic e influenţat de cuvânt la toate nivelurile, de la dezbaterile referitoare la definiţiile şi originea termenului jazz, până la proliferarea anecdotelor, sau de la strategiile retorice care îi transformă pe jazzmeni în deschizători de drumuri, până la jazz-poetry şi slang. Cu referiri la propriul său volum Jazz Icons: Heroes, Myths and the Jazz Tradition (Cambridge University Press, 2010), Whyton explorează căile prin care relatările non-ficţionale despre jazz pot fi interpretate drept fictive, jucând un rol esenţial în edificarea fanteziilor şi a miturilor problematice. Pe de altă parte, el examinează potenţialul naraţiunilor ficţionale de a deveni comentariu critic, cum se întâmplă în cărţile unor Michael Ondatjee, Geoff Dyer şi Roddy Doyle.
Tot de la un volum propriu a pornit şi jazzologul olandezo-belgian Matthijs De Ridder: Ritmuri rebele (Rebelse ritmes) – o istorie culturală „swingată” a secolului 20. Epoca analizată este cea consecutivă primei conflagraţii mondiale, dar nu pe sol american, unde scriitorul F.Scott Fitzgerald impusese conceptul Jazz Age, ci în Europa. Mai mult decât ca expresie muzicală, jazzul a funcţionat atunci ca o măsură a „modernităţii”, sau doar a noutăţii. În timp ce ţările Antantei celebrau victoria, ex-membrii Puterilor Centrale îşi lingeau rănile. Pentru unii scriitori danezi sau olandezi (ţări ce rămăseseră neutre pe timpul războiului) jazzul era o sursă discutabilă de haos şi violenţă; pentru naţiunile nou formate, precum Polonia sau Cehoslovacia, jazzul reprezenta adesea o forţă a speranţei şi reînnoirii, iar în cercurile naţionaliste flamande, jazzul aducea promisiunea revoluţiei. Europa era profund mişcată de nebunia jazzului, însă nu într-o singură direcţie. Cercetătorul de la Universitatea din Antwerp ne-a propus, de asemenea, un revelator tur de orizont al modurilor de percepere a jazzului de către diverşi scriitori europeni – Jean Cocteau (el însuşi un notabil baterist!), F. T. Marinetti, Hermann Hesse, Paul van Ostaijen, dar şi mai puţin cunoscuţii Karel Fiala (Cehoslovacia), Robert Storm Peterson (Danemarca), Felix Dörmann (Austria).
La rândul său, Nicholas Gebhardt, de la Birmingham City University, a abordat relaţia dintre improvizaţia jazzistică şi filosofia „limbajului obişnuit” a lui J.L. Austin, Ludwig Wittgenstein şi Stanley Cavell. În răspăr cu cei trei filosofi, Gebhardt argumentează că improvizaţia jazzistică poate fi înţeleasă cel mai bine ca făcând parte dintre activităţile banale, trăite spontan, prin care oamenii se orientează în lume şi devin astfel conştienţi de ei înşişi prin discuţii şi socializare. Ca material ilustrativ s-au utilizat două versiuni conferite de Miles Davis arhicunoscutei piese-standard My Funny Valentine (compusă de Rodgers & Hart în 1937), cu valoare paradigmatică pentru înţelegerea improvizaţiei ca artă imperfectă. Această condiţie a imperfecţiunii exemplifică procesul definit de Cavell drept „reîntoarcerea la firesc”.
Sebastian Kluge, de la Freie Universität Berlin, a analizat povestirea Unordnung und frühes Leid (Dezordine şi suferinţă timpurie), scrisă de Thomas Mann în 1925, prin prisma influenţei exercitate în epocă de discurile de ebonită conţinând muzica de dans la modă. Sobrul literator german avea în colecţia sa personală şi discuri de jazz, a căror audiere pare a fi influenţat textul în speţă. Acesta din urmă etalează o scriitură mult mai puţin formalizată decât a prozelor ce-l consacraseră pe autor. O asemenea dezordine narativă, de sorginte jazzistică, i-a oferit lui Mann libertatea de a descrie istoria şi actualitatea într-un mod mai direct decât în Muntele vrăjit.
Pascale Cohen-Avenel, profesoară la Université Paris Ouest, ne-a prezentat o documentată cercetare despre Primele scrieri de popularizare ştiinţifică referitoare la jazz, în Germania anilor 1921-1925. Cărţile respective voiau să demonstreze că jazzul reprezenta o autentică schimbare de paradigmă, o trecere spre o lume în care omul putea fi mai liber. Autorii acelui timp considerau că jazzul şi jazz-dansul aveau capacitatea de a-i lecui pe germani de militarism. Concluzia autoarei: „De la bun început, jazzul a însemnat mai mult decât o simplă muzică: era purtătorul de stindard al unei Germanii ce se cuvenea a fi reînnoită, dacă nu chiar al realizării unei omeniri mai fericite.”
În studiul Jazzul american în poesia germană de după 1945, Gregory Divers de la Washington University din St. Louis şi-a fructificat dubla specializare (în literatură germană contemporană şi jazz), precum şi un stagiu ca bursier la Freie Universität Berlin prin anii 1980. Analizând texte de Ernst Jandl, Jens Gerlach, Volker Braun şi Yaak Karsunke, universitarul american şia propus să demonstreze modul cum formele libere şi structurile improvizatorice ale jazzului american au contribuit la modelarea liricii gemane postbelice. Nu puteau lipsi raportările la rolul jazzului american în dezbaterile ideologice din perioada războiului rece, cu referiri speciale la poeţii din Germania de Est. Avui plăcuta surpriză de a recunoaşte printre textele selectate de Divers şi pe unele incluse de mine în capitolul Jazz poetic/poesie jazzificată, din volumul Cutia de rezonanţă/Eseuri despre jazz din perspectiva culturii actuale, pe care îl publicasem în 1985 la editura Albatros.
Alte titluri (şi lucrări) interesante şi, pe alocuri, provocatoare: Devalorizare monetară şi sincopare: ritmul literaturii austriece din perioada interbelică de Veronika Hofeneder (Universitatea Viena); Jazz, gen şi scriitură în romanele lui Thomas Meinecke de Andrew W. Hurley (Universitatea din Sidney/Australia); De la cakewalk la foxtrott, între dans şi propagandă: sunetul primului război mondial de Wolfgang Lamprecht (expert cultural, Viena); Rag-time lingvistic de Luigia Tessitore (Universitatea L’Orientale din Napoli); Jazz&Poetry la Beat Generation şi în Austria de Thomas Antonic (Universitatea Viena). Criticul berlinez Thomas Wörtche a vorbit despre conexiunile dintre jazz, comics şi romanul poliţist, în timp ce Stephan Richter, profesor la Neue Jazzschule din München şi-a prezentat propria experienţă ca instrumentist (clarinet şi ghitară) în diverse contexte jazz-poetry.
M-a bucurat mult reîntâlnirea cu criticul german Harald Justin, cofondator al uneia dintre cele mai solide publicaţii de jazz din lume – Jazzthetik, editată la Münster. El şi-a ales sintagma celebrului jazzolog Joachim-Ernst Berendt „Jazzul este o chestiune sexuală”, ca inspiraţie pentru o Întâlnire imaginară între Ernest Bornemann şi Franz Kafka. Jazzul şi erotismul – parametri unificatori pentru doi reprezentanţi fenotipici ai generaţiilor din care făceau parte: scriitorul Kafka (1883-1924) şi criticul de jazz & sexologul Bornemann (1915-1995). Pe parcursul elaborării, studiul lui Justin a luat amploare, ajungând la peste 100 de pagini, ceea ce depăşea zdrobitor timpul permis pentru expunerea de la Amerika Haus.
Şi eu am întâmpinat dificultăţi similare. Tema aleasă – Global &local, cuvinte & jazz în lumea de azi – mi-a dat aripi, aşa încât am depăşit 50 de pagini (cu speranţa că vor putea fi incluse, totuşi, în volumul alcătuit de organizatorii Conferinţei). Incomensurabila producţie jazzistico-poetică exprimată în alte limbi decât engleza (începând de la apariţia bossa novei braziliene, la finele anilor 1950, şi până azi) e quasi-imposibil de sistematizat. Totuşi, am încercat să ofer o clasificare orientativă, pe trei categorii: 1. Expresie jazzistică de tip consacrat, însă articulată poetic conform ethos-ului diverselor limbi (e.g. Predrag Pavlovic Quartet în sârbo-croată, Ewa Bem în polonă, Aura Urziceanu în română, Eliza Mustafazade în azeră, Datevik Hovanesian în armeană, Henri Salvador şi Claude Nougaro în franceză, Yildiz Ibrahimova în turcă şi bulgară, Tamara Obrovac în dialectul croat din Istria etc.); 2. Distorsiuni influenţate de scat (plus „aura vocală”, vocabule inventate, pattern-uri verbale, sunete din natură sau industriale etc.) ale jazzului şi muzicii improvizate în diverse contexte lingvistice: brazilienii Hermeto Pascoal, João Bosco, Tom Ze, Gilberto Gil ş.a., grupulShin/Georgia, Maria João/Portugalia, Grzegorz Karnas/Polonia, Valentina Ponomareva/Rusia, Anca Parghel, Maria Răducanu/ România, Huong Thanh/ Vietnam, Yma Sumac/ Peru, Youn Sun Nah/ Coreea de Sud, Sevara Nazarkhan/ Uzbekistan ş.a.m.d.; 3. Poesie rostită în diverse idiomuri, combinată cu îndrăzneţe experimente improvizatorice – doar câteva exemple: poetul austriac Ernst Jandl şi cel germano-transilvan Oskar Pastior; albumele realizate de trupa avangardistului moscovit Alexey Kruglov pe poeme de Esenin, Mayakovsky, Tsvetaeva, Blok; transfigurările jazz-poetry ale textelor poetei expresioniste Else Lasker-Schüler de către trio-ul german Heinz Becker, Isabel Zeumer, Karl-Heinz Stegmann.
Un moment cu totul special l-a reprezentat aşa-numita Keynote Address, datorată scriitorului/profesorului/jazzofilului american Sascha Feinstein, sub titlul Jazz as a Liberator of Language (Jazzul ca eliberator al limbajului). Dincolo de multitudinea consideraţiunilor erudite pe care le poate suscita genul în discuţie, vorbitorul a ţinut să evidenţieze preeminenţa factorului afectiv în definirea artei muzical-improvizatorice. Chintesenţa jazzului rezidă în umanismul său funciar. Să recunoaştem că, din perspectiva unei lumi tot mai aliena(n)te, un asemenea atú poate fi decisiv – şi s-a manifestat ca atare – întru salvgardarea muzicii de sorginte afro-americană (aflată, actualmente, în plină expansiune periplanetară). Pe lângă talentul oratoric, Sascha Feinstein ne-a încântat cu marea sa reuşită editorială: aceea de a publica timp de aproape 20 de ani revista semestrială de jazz şi literatură Brilliant Corners (titulatură preluată de la una dintre capodoperele pianistului şi compozitorului Thelonious Monk). Ocazie de a-i reaminti că, în urmă cu câţiva ani, îmi publicase acolo versuri de coloratură jazzistică în traducerea lui Adam J. Sorkin. Mi-am îmbogăţit astfel sufletul cu încă o experienţă profund umană, facilitată de muzicatuturor- posibilităţilor numită jazz.
