Ediţia a patra a Festivalului
de Jazz din incinta
Castelului Bran a confirmat
şi consolidat succesul
celor precedente. Pe
lângă ambianţa unică şi
selecţia de înaltă clasă
a muzicienilor invitaţi, evenimentul
a excelat la toate capitolele:
acustica ireproşabilă, scena
adaptată curţii medievale, lightdesign-
ul pe cât de discret pe
atât de sugestiv, acordajul
pianului, înregistrările video
(proiectate simultan, spre
beneficiul spectatorilor poziţionaţi
mai precar), afişul, programul
de sală etc.
Cel din urmă se deschide cu o
confesiune, edificatoare pentru istoria
jazzului la noi, semnată de Sergiu Doru,
iniţiatorul şi directorul artistic al acestui
act de cultură: „De-a lungul anilor,
participând la Festivalul de jazz de
la Poiana Lupului, am cunoscut apetitul
şi aspiraţia unei părţi a publicului
prezent acolo de a se regăsi, în linişte,
în lumea aceluiaşi jazz, dincolo de
incinta largă, agitată, eterogenă a
Gărânei, poate în locuri cu mai
multă intimitate, cu alte coordonate
afective. Nu în ultimul rând, a existat
o anume provocare pentru artiştii de
jazz de a se exprima într-un castel din
secolul XIV, în liniştea unor nopţi de
vară târzie, atenţia lor fiind capacitată,
de îndată, de potenţialitatea proiectului.
(...) De la geniul unor interpreţi tineri,
la maturitatea interpretativă deplină
a unora dintre fondatorii ECM, fiecare
ediţie a festivalului a strâns laolaltă
muzicieni adevăraţi, părtaşi ai unei
simple şi uriaşe bucurii de a se exprima
în cel mai desăvârşit mod, fără sofisticare,
pretenţii sonore elitiste sau efuziuni
mediocre.”
Într-adevăr: care jazzofil român
din anii totalitarismului şi-ar fi imaginat
că va avea şansa de a vedea pe viu
fromidabilul tandem ritmic al „cvartetului
scandinav”, cu care Keith Jarrett făcea
furori prin anii 1970? Şi totuşi, iată-i
acum la Bran pe contrabasistul suedez
Palle Danielsson şi pe bateristul norvegian
Jon Christensen, într-un trio stelar
alături de complicele lor din Stockholm
Bobo Stenson! Recitalul lor s-a transformat
într-un act de magie colectivă, cu
raportări la o întreagă tradiţie a aşanumitului
nou jazz european de filieră
ECM. Inevitabil, totul s-a desfăşurat
în lumina ambiguă a melancoliei. Dar
dacă – în pofida independenţei de
gândire asumate ca mod de lucru –
Stenson şi Danielsson nu uitau să se
preocupe de coerenţa formală a pieselor,
Jon Christensen părea s-o ignore. De-a
lungul întregului recital, bateristul a
susţinut un solo neîntrerupt, ca şi cum
senectutea i-ar fi acordat dreptul de
a se elibera de sâcâitoarele constrângeri
de tip groove. Aparent, atitudinea sa
nonşalantă implica şi un protest faţă
de simplismul ritmic agresiv, uniformizant,
promovat de subcultura globalizării.
Tot în formulă de piano trio au
evoluat apoi două grupuri din generaţii
mai recente. Pianistul italian Giovanni
Guidi (n. 1985) are deja la activ
benedicţiunea lui Enrico Rava – părintele
spiritual al junilor jazzmeni din Peninsulă.
În compania contrabasistului american
Thomas Morgan şi a bateristului
portughez Joao Lobo, Guidi creează
poeme maximaliste, pe suprafeţe
ample, din care nu lipsesc secvenţele
de interogare a tăcerii, sau finalurile
deschise. Asemenea abordare mă
ducea cu gândul la demersul individualist/
intelectualist, instituit de către
Paul Bley în jazzul ultimelor decenii.
Cum pianistul canadian (n. 1932 în
Montreal, cu conexiuni familiale în
România) a murit chiar la început de
2016, îmi place să cred că Giovanni
Guidi Trio i-a adus un omagiu, în
ambianţa de reculegere a Branului.
Oricum, e de admirat sunetul atât
de plastic realizat de cei trei tineri,
în spiritul unui neo-impresionism
integrat jazzului. Croşetările în dozaje
infinitesimale practicate de Lobo pe
toate faţetele bateriei îl fac demn de
a fi inclus într-o eventuală reeditare
a cărţii mele Jazz Connections in
Portugal (apărută la început de
secol, pe când el abia plecase la studii
în Olanda).
Trio-ul anglo-scandinav Phronesis
şi-a luat numele de la un concept elin
ce reuneşte noţiunile de înţelepciune
şi inteligenţă (conform autoprezentării:
o capacitate „de a discerne cum şi
de ce să acţionezi moral într-o anume
situaţie, să încurajezi moralitatea şi
caracterul celor din jur”). Asta se
traduce, în plan muzical, printr-o vivace
comunicare între pianistul englez Ivo
Neame (n. 1981), contrabasistul danez
Jasper Hoiby (n. 1977) şi bateristul
norvegian Anton Eger (n. 1980). O
conjuncţie fericită de raţionalism nordic
şi neaşteptate explozii temperamentale,
lăsând finalmente impresia de haos
bine controlat. În centrul acţiunii se
află Hoiby, asemenea unui zeu al
contrabasului, reuşind să concilieze
invenţiunile infatigabile ale colegilor
săi pe claviatură şi pe tobe. Neame se
manifestă ca unul dintre cei mai versatili
pianişti ai noii şcoli britanice, în
timp ce Eger e un percuţionist incendiar,
propulsându-şi companionii într-o
permanentă cavalcadă ritmică (în care
nu se sfieşte, la un moment dat, să
înlocuiască beţele cu o pereche de
cuţite!). Caracteristice sunt şi voluptuoasele
sale break-uri, amplificând tensiunea
şi rezolvând-o prin soluţii fulgerătoare.
Prospeţimea viziunii lui Anton Eger îl
face un candidat ideal pentru nominalizările
pe care le voi propune pentru proximul
DownBeat Jazz Critics Poll, la categoria
Rising Star Drummer. De notat şi
atitudinea respectuoasă a lui Jasper
Hoiby, care nu a uitat să-şi elogieze
antecesorii – Stenson, Danielsson,
Christensen –, tocmai aplaudaţi în
acelaşi festival.
Helge Lien Trio pare a fi un pendant
norvegian al faimosului E.S.T. suedez
(dispărut, din păcate, odată cu liderul
său Esbjorn Svensson). În ambele
cazuri muzica este edificată într-o
manieră quasi-epică, în structuri ample,
ferm conturate, culminând în crescendouri
domoale, dizolvate apoi în oaze de
linişte. Aceeaşi căutare a unui ideal
de frumuseţe apolinică, însă cu lejere
diferenţe specifice: ceea ce, la suedezi,
suna mai colţuros este abordat de către
norvegienii Helge Lien/pian, Frode
Berg/contrabas & Per Oddvar
Johansen/baterie într-o manieră
mai delicată, pe alocuri aproape
edulcorată. Recunoaştem aci mai curând
raportarea echilibrată, netulburată la
frumuseţea naturii în descendenţa lui
Grieg, decât strigătul dezesperatexpresionist
al lui Munch. Frumos
gestul talentaţilor muzicieni de a ne
oferi la Bran, integralmente, muzica
proximului lor album, ce rima atât
de bine cu ambianţa montană dimprejur.
Binevenită mi se pare programarea
sistematică la Bran a unor reprezentanţi
de frunte ai puternicei şcoli de jazz
italiene (acţiune ce culminase deja
la precedenta ediţie prin invitarea
fenomenalului Stefano Bollani). De
data aceasta publicul nostru a întâlnit
alt influent pianist – Stefano Battaglia
(n. 1965 – pe care, graţie jazzologului
Francesco Martinelli, avusesem ocazia
de a-l cunoaşte şi în calitatea sa de
coordonator al Laboratorului Permanent
de Cercetare Muzicală de sub egida
Academiei Naţionale de Jazz de la
Siena). Artist complex, Battaglia îmbină
creaţia premeditată cu cea spontană,
manifestând un fler deosebit în selectarea
partenerilor scenici. În curtea castelului,
el a apărut în două recitaluri. Întâi,
împreună cu doi prodigioşi compatrioţi:
contrabasistul Salvatore Maiore şi
bateristul Roberto Dani, iar apoi în
duet cu germanul Ulrich Drechsler,
investigator al minunăţiilor timbrale
ce pot fi extrase din clarinetul-bas. În
ambele ipostaze, pianistul a orientat
actul interpretativ spre zonele unde
jazzul şi muzica erudită contemporană
îşi depăşesc limitările dogmatice,
revărsându-se în noi frumuseţi sonore.
O similară intimitate creativă a
caracterizat şi recitalul duo-ului Giovanni
Ceccarelli/pian &Daniele Di Bonaventura/
bandoneon. Subtili şi sensibili,
ambii interpreţi îşi învăluie ascultătorii
într-o atmosferă hipnotică. Ostinatourile
şi variaţiunile de intensitate se
succed cu o ciclicitate asemănătoare
valurilor mării. La un moment dat,
Ceccarelli anunţă o piesă dedicată
colinelor din Marche – regiunea natală
a celor doi muzicieni. Tabloul acustic
pare (pentru o ureche educată în spiritul
latinităţii orientale) o transpunere în
muzică a filosofiei blagiene despre
legătura dintre sensibilitatea artistică
şi locul naşterii. De remarcat şi vibraţiile
subliminale ce-i leagă pe cei doi italieni
de cultura muzicală latino-americană
– în speţă, cea braziliană la Ceccarelli,
şi cea argentiniană la Di Bonaventura.
Neobosit căutător de formule inedite,
acesta din urmă a evoluat în continuare
împreună cu cvartetul său – Band’Union
– într-o variantă de exprimare mai
extrovertită, contând pe un duet ritmic
de încredere – Felice Del Gaudio/bas,
Alfredo Laviano/percuţie – şi pe ingeniosul
mânuitor al ghitarei cu 10 coarde,
Marcello Peghin.
Jakob Young Trio dezvăluie încă o
faţetă a caleisoscopicei scene norvegiene
de jazz, îndeosebi datorită combinaţiei
dintre liderul-ghitarist (discipol, la
propriu, al unor maeştri precum Jim
Hall şi John Abercrombie) şi saxofonistul
Bendik Hofseth, un continuator al
tradiţiei instituite de compatriotul său
Jan Garbarek. Sonoritatea specifică
muzicienilor afliaţi casei de discuri
ECM e întregită de fundalul percusiv
– pe cât de discret, pe atât de captivant
– creat de către italianul naturalizat
norvegian Paolo Vinaccia (devenit şi
un fel de mascotă a Festivalului de
la Bran, unde a debutat anul acesta şi
ca prezentator).
Finalmente, în micul spaţiu scenic
amenajat la castel a apărut grupul
Quadrivium, condus de Markus
Stockhausen. Reprezentant de marcă
al amintitei fuziuni muzică-nouă/jazz,
muzicianul este fiul lui Karlheinz
Stockhausen, unul dintre corifeii
componisticii din a doua jumătate a
secolului XX şi promotor al conceptului
de muzică intuitivă. Pe lângă lider, din
grup fac parte alţi doi germani –
violoncelistul Jorg Brinkmann şi
percuţionistul Christian Thome –
precum şi pianistul italian Angelo
Comisso. Dimensiunea quasi-orchestrală
a pieselor se datorează îndeosebi
modului cum Stockhausen ştie să alieze
tonului originar al flugelhornului (şi
trompetei) posibilităţile de multiplicare,
armonizare şi modulare datorate
adjuvantelor electronice. În fapt, toţi
cei patru companioni se disting prin
versatilitate stilistică. Asta implică,
totodată, flexibilitate în procesul
interpretării. Ilustrativ în acest sens e
Brinkmann, care aplică violoncelului
o multitudine de proceduri – con arco,
pizzicato, substitut de bas sau de
percuţie – asigurând o particulară
mobilitate fundalului ritmic, în complicitate
cu expansivul baterist Thome. Intervenţiile
lui Comisso pe pianul acustic conferă
perspective ... mediteraneene imaginilor
sonore, girate de luciditatea componistică
a lui Markus Stockhausen. De altfel,
acelaşi grup (minus percuţionistul) a
susţinut (deja tradiţionalul) concert
gratuit diurn, programat în incinta
Bisericii Evanghelice din Râşnov.
Nu pot încheia fără un elogiu special
pentru Eugen Oprina, coordonatorul
filmărilor efectuate pe parcursul celor
patru ediţii ale Festivalului. Documentarele
sale ar merita să fie valorificate prin
achiziţionarea şi difuzarea de către
canale TV de calitate (Mezzo sau, de
ce nu?, TVR 2) a veritabilului tezaur
concertistic acumulat în acest ambient
privilegiat.
