Pentru al treilea an consecutiv,
emblematicul
Castel Bran a adăpostit
un festival cu totul special:
pe scena amenajată
în curtea edificiului medieval
au evoluat reprezentanţ
i de elită ai jazzului
european (concept susţinut cu
tenacitate de case de discuri
precum ECM sau ACT), spre
deliciul unui public conştient
că trăieşte moment privilegiate.
Meritul selecţiei revine Fundaţiei
Jazz Festivals &Events, sub conducerea
domnului Sergiu Doru, avându-l ca
maestru de ceremonii pe imparabilul
Paul Tutungiu.
Recitalul inaugural a aparţinut
tânărului Trio Acustico, alcătuit din
Luca Aquino la flugelhorn &trompetă,
Carmine Ioanna/acordeon şi Marco
Bardoscia/contrabas. Cei trei realizează
o muzică atractivă, nutrită din exaltările
şi febleţile caracterului mediteranean,
chiar dacă anumite teme sunt preluate
de aiurea – de exemplu, fredonarea
liniei melodice din Nature Boy (compoziţia
lui eden abhez, care îi adusese celebritatea
lui Nat King Cole la finele anilor 1940),
distanţarea ironică conferită de un
citat din Carmen de Bizet, sau unisoane
acordeon/voce amintind de sanfoniştii
din nord-estul Braziliei... Interferenţele
dintre elementul popular şi cel
funambulesc decurg aici, la fel ca în
mare parte din jazzul italian, din
asimilarea spiritului rotarian (adjectivul
se referă la muzica lui Nino Rota, nu
la clubul caritabil).
Jörg Brinkmann Trio revigorează
formula-standard de „piano trio”,
pe baza abordării originale a fiecărui
element component: basul convenţional
e înlocuit prin violoncel, mânuit de
către liderul grupului cu o flexibilitate
ieşită din comun. Însăşi cadenţa
introductivă – deşi nefiltrată electronic
– avea elasticitatea unui solo de
Jaco Pastorius. Violoncelul îşi multiplică
funcţiunile, acţionând atât în plan
melodic şi ritmic, cât şi armonic
(Brinkmann nu se sfieşte să recurgă
la tehnici specifice ghitarei). La rândul
său, Oliver Maas cântă simultan cu
o mâna pe pianul clasic, iar cu cealaltă
pe cel electric, în timp ce bateristul
Dirk-Peter Kölsch îşi pigmentează
comentariile ritmice cu intervenţii de
coloratură pe glockenspiel sau diverse
obiecte percutabile. Din interacţiunea
– ludică, dar şi premeditată – a acestor
interpreţi/co-autori se naşte un univers
sonor sesizant. Demnă de elogiat e
diversitatea expresiei: nu lipsesc
detaliile neoclasice, pe muchia de cuţit
a persiflajului, nici invenţia melodică,
înclinaţia spre lirism, alternanţele
ritmice, sau inserturile groteşti. O
creaţie colectivă, cu efecte tonifiante
asupra ascultătorilor.
Tradiţia concertului oferit dimineaţa
la biserica din Râşnov i-a avut ca
protagonişti, la această ediţie, pe
trompetistul danez Palle Mikkelborg
şi pe organistul norvegian Stale
Storlokken. Ceea ce au cântat ei s-ar
putea defini drept muzică sacră
improvizată, în consonanţă cu cea
promovată la festivalul bucureştean
Jazz in Church, coordonat de Cristian
Moraru. Ajuns la etatea de aproape
75 de ani, legendarul trompetist/
flugelhornist/ compozitor/aranjor îşi
menţine aura de discipol (fie şi vrăjitor)
al lui Miles Davis. În atmosfera toridspiritualizată
a finalului de vară,
Mikkelborg şi-a început demersul
printr-o parafrază după binecunoscuta
mişcare a doua (Adagio) din Concierto
de Aranjuez de Joaquin Rodrigo.
Flugelhornul i-a conferit acesteia o
sonoritate inedită – pufoasă, şoptită,
cu ecouri controlate electronic – în
contrast cu ghitara clasică din partitura
originală, dar nu mai puţin emoţionantă.
Storlokken a enunţat apoi şiruri de
motive ascendente, repetitive, îmbogăţite
ulterior cu efecte percusive, asortate
sunetului de trompetă cu surdină.
Paleta timbrală fu întregită de trompeta
naturală, care părea să-şi reia rolul
de trâmbiţă biblică, atunci când
instrumentistul îşi proiecta invenţiile
sonore fie spre bolta bisericii, fie spre
auditorii aflaţi în nava acesteia. Simultan,
orga contura decoruri de fundal din
melisme, triluri, arabescuri, sau
prin utilizarea pedalelor în registrul
grav sugerând monodii bizantine.
Pasajele solistice de orgă corespundeau
pe deplin caracterul meditativ, impregnat
de nostalgii scandinave, adecvat unei
asemenea ambianţe, dar – spre deosebire
de litania monocordă propusă anul
trecut de tandemul Seim/Utnem – de
data asta nu au absentat accentele
mai telurice. Cu alte cuvinte, duo-ul
Mikkelborg/Storlokken a ştiut să dea
recitalului un caracter imnic, fără să-l
absolutizeze. Palle Mikkelborg a rostit
chiar un fel de rugăciune sugrumată
în muştiucul flugelhornului, iar maniera
sa ezitantă de a emite note conferea
umanitate atmosferei de serenă
reculegere, în acord cu sinele nostru
perisabil.
În aceeaşi seară, cei doi muzicieni
au evoluat şi ca membri ai cvartetului
Legacy, al faimosului ghitarist norvegian
Terje Rypdal. Acesta şi-a etalat
muzicalitatea mai curând ca partener
de interplay decât ca solist. Din păcate,
în ipostaza de protagonist, Rypdal
îşi adumbreşte propriul renume
prin manierisme scăpat de sub control.
Momentele de substanţă ale lungilor
piese (preponderent improvizate!) au
survenit în dialogurile dintre bateristul
Paolo Vinaccia şi organistul Stale
Storlokken, dar mai ales în intervenţiile
suverane ale lui Palle Mikkelborg.
Atitudinea sa pacifist-interiorizată
reuşea să redea coerenţă ansamblului,
uneori parcă rătăcit pe traseele ca de
sirenă de alarmă ale ghitarei
ultraamplificate. Pe alocuri, pendulările
lui Mikkelborg între notele prelungi,
spaţiate, şi savuroase frazări jazzistice
par a transpune muzicalmente dilemele
filosofice ale compatriotului său Søren
Kierkegaard. Momente de calm şi
tensiune reţinută, mult mai elocvente
decât cine ştie ce defulări asurzitoare.
Punctul culminant al ediţiei 2015
l-a reprezentat recitalul lui Stefano
Bollani (n. 1972, la Milano). A-l aduce
în România pe unul dintre cei mai
străluciţi jazzmeni ai începutului de
secol 21 este o performanţă în sine.
Dintre nenumăratele faţete ale
pianistului/compozitorului/showmanului
italian, devenit (chiar dacă pare
de necrezut în condiţiile actuale) vedetă
a mediilor audiovizuale din patria sa,
organizatorii de la Bran au optat pentru
aşa-numitul Trio Danez. În cadrul
acestuia, excelentul tandem ritmic
Jesper Bodilsen/contrabas – Morten
Lund/baterie dispune de competenţa
şi empatia necesare spre a pune în
valoare expansivitatea caracteristică
a protagonistului. Într-o branşă artistică
polimorfă, Stefano Bollani este un
campion al versatilităţii. E capabil
să abordeze, cu uluitoare dexteritate,
toate stilurile pianistice, reunindu-le
în buchete ameţitor colorate. Există
la el o permanentă densitate ideatică,
dar pe care ştie să o livreze limpede,
cu un tuşeu mângâietor, păstrând
în rezervă stocuri de energie ce abia
aşteaptă să explodeze. Într-o epocă a
virtuozităţii asumate, Bollani o etalează
pe a sa proprie nu ca scop în sine, ci
ca modalitate de a investiga infinitatea
emoţiilor umane. Nu sunt de neglijat
nici componenta histrionică, definitorie
pentru artisticitatea bollaniană, reacţiile
mimicii sale, adevăratul teatru instrumental
pe care îl joacă pe parcursul interpretării...
Cât priveşte reluarea din unghi inedit
a unor teme, felul în care a interpretat
Retrato em Branco e Preto (Portret în
alb şi negru) de Antonio Carlos Jobim
e de neuitat. Bollani are capacitatea
de a aborda/remodela, din miriade de
perspective armonice, arhicunoscute
teme muzicale. Uneori trama armonică
e abia schiţată, alteori explorată în
plenitudinea ei. Spectatorul e fascinat
de această permanentă metamorfozare
a conţinuturilor muzicale, sub semnul
deplinei spontaneităţi şi al libertăţii
creatoare. Pe bună dreptate, una dintre
compoziţiile sale aplaudate entuziast
la Bran se intitula Gioia nonostante
tutto (cum ar veni, „Bucurie în pofida
a toate”). În fond, muzica lui Stefano
Bollani semnifică recuperarea chintesenţei
jazzului ca expresie a fericirii.
Ultima gală s-a deschis cu recitalul
duo-ului Kjetil Bjornstad/pian – Svante
Henryson/violoncel. Născut în 1952
la Oslo, Bjornstad are la activ o
vastă carieră, nu doar ca muzician, ci
şi ca scriitor (20 de volume de poeme,
romane, eseuri, traduse în numeroase
ţări). Muzica sa învederează un pronunţat
caracter cameral, concretizat în
arhitecturi sonore echilibrate. E vorba
de o estetică funciarmente apolinică,
în contrast cu dionisiaca prezenţă
scenică a lui Stefano Bollani. Elementul
de spontaneitate e quasi-absent, în
timp ce partiturii îi revine un rol major
– tendinţă iniţial respinsă de
fundamentaliştii „jazzului autentic”,
însă tot mai prezentă pe scena mondială,
odată cu recunoaşterea impactului
exercitat de şcolile europene ale genului.
La urma urmelor, Bjornstad poate fi
apreciat drept un „Bollani întors pe
dos”. Predomină tempo-urile moderate,
o dinamică bine temperată, recuperarea
noţiunii de muzică pură şi purificatoare.
Imperturbabila atmosferă de tip zen
învăluie conlucrarea celor două
instrumente, în piese care încep bucolic,
se dezvoltă pe orizontală, dar pot stârni
şi învolburări. A existat chiar un
moment de tumultoasă improvizaţie
de pian solo, sau o dramatică rupere
de ritm, de felul celor practicate de
regretatul Esbjorn Svensson. Iar
sensibilul companion Henryson şi-a
demonstrat abilităţile solistice şi
compoziţionale în piesa proprie, intitulată
Green – poem instrumental interpretat
pe un violoncel, cu design insolit pentru
epoca sa, conceput în 1818 de Francois
Chanot, ex-inginer naval al flotei lui
Napoleon. Recitalul Bjornstad/Henryson,
axat pe reevaluarea – prin filtrele
sensibilităţii postmoderne – a curentelor
clasicizate, s-a încheiat semnificativ
printr-o piesă dedicată lui Schubert.
Finalul a aparţinut proiectului
Nomad, format din contrabasistul Arild
Andersen (Norvegia), ghitaristul Ferenc
Snetberger (născut în Ungaria, stabilit
în Germania) şi bateristul/percuţionistul
Paolo Vinaccia (născut în Italia, stabilit
în Norvegia). Alcătuind un triunghi
echidistant, cei trei muzicieni îşi asumă
responsabilităţi egale în procesul de
creaţie colectivă. A rezultat, astfel, un
program matur, atractiv şi echilibrat,
cu înclinaţie pentru tonalităţile baladeşti.
De pe strunele ghitarei acusticamplificate
a lui Snetberger răzbăteau
reminiscenţe din stilistica lui Gabor
Szabo (unul dintre primii ghitarişti
est-europeni care reuşiseră să-şi facă
un nume peste Ocean, prin anii 1960).
La rândul său, Vinaccia îşi desfăşura
acţiunea specifică de revelare a
discursurilor partenerilor săi. Întregul
se desăvârşea graţie mătăsoaselor
sonuri obţinute din alambicul contrabasului
de către magistralul Arild Andersen.
La Castelul Bran, frumuseţea muzicii
se contopeşte în mod mirific cu aceea
a ambientului...
