Jay Parini s-a născut în 1948, în Pittston, Pennsylvania. După studii de filologie şi un doctorat obţinut în 1975 la University of St. Andrews din Scoţia, devine profesor de limba engleză la Darmouth College. Din 1982 se mută la Middlebury College din Vermont, unde predă şi în prezent. Parini este poet, printre volumele sale de versuri numărându-se The Art of Subtraction: New and Selected Poems (2005), eseist, abordând diferite subiecte: Some Necessary Angels (1997), Why Poetry Matters (2008), Promised Land: Thirteen Books that Changed America (2008), dar şi biograf al lui John Steinbeck (1995), Robert Frost (1999) şi William Faulkner (2004). Este şi editor deopotrivă, sub coordonarea sa văzând lumina tiparului TheColumbia History of American Poetry (1994), The Norton Book of American Autobiography (1998), The Oxford Encyclopedia of American Literature (2004). A publicat şapte romane, dintre care amintim Ultima gară (The Last Station, 1990; Humanitas Fiction, 2009), despre ultimii ani din viaţa lui Lev Tolstoi, ecranizat de regizorul Michael Hoffman, cu Helen Mirren şi Christopher Plummer în rolurile principale, Benjamin’s Crossing (1996), The Apprentice Lover (2002) şi Rătăcirile lui Herman Melville (The Passages of H.M., 2010), o splendidă reconstrucţie ficţională a vieţii autorului lui Moby Dick (din care publicăm un fragment). Cărţile lui Jay Parini sunt traduse în peste treizeci de limbi. Locuieşte în Vermont, împreună cu soţia sa, Devon Jersild, fiind colaborator permanent al mai multor publicaţii, precum The Guardian şi The Chronicle of Higher Education. În prezent, autorul are în lucru un nou roman: Galliano’s Ghost.

Viaţa pe mare înseamnă poveşti. Asta a fost prima lecţie pe care a învăţat-o Herman Melville navigând spre Liverpool. Şi a avut grijă să noteze aceste poveşti, îndată ce a putut, în jurnalul pe care i-l dăduse Gansevoort – cu paginile lui albe precum neaua fără urme de paşi. Stătea sprijinit într-un cot în patul lui îngust, în lucirea caldă a unui felinar cu seu de balenă, făcând observaţii, încercând să-şi amintească ce văzuse şi auzise. Includea frânturi de poveşti, în speranţa că aceste frânturi aveau să-i ajute memoria în anii de mai târziu.
„În cea mai mare parte a timpului trăiam un vis”, a scris el într-o noapte. „Şi când puteam uita de corabie şi de atmosfera ei apăsă- toare, aproape credeam că mă aflam într-o lume fermecată şi parcă mă aşteptam să mă aud chemat din seninul cerului sau din adâncurile mării. Dar nu aveam mult timp ca să mă răsfăţ cu asemenea gânduri, căci oamenii se pregăteau să înalţe bonetele, vântul devenind tot mai blând; şi aceste bonete sunt niş- te pânze uşoare care se întind în astfel de momente la capetele vergilor, atârnate desupra apei întinse, precum aripile unei păsări uriaşe.” A recitit acest pasaj, dând aprobator din cap şi mormăind de satisfacţie. E bine, şi-a zis. Excelent, chiar!
Poveştile celor mai bătrâni îl fascinau: ei vorbeau despre porturi din Gibraltar, Bombay, Rio, Valparaíso. Vorbeau despre insulele bântuite ale Mărilor Sudului, unde tinere femei graţioase cu pielea de culoarea alunei invadau corăbiile îndată ce acestea aruncau ancora. Urcau la bord, oferindu-şi pline de zel trupurile marinarilor înfometaţi care nu mai văzuseră o femeie de luni sau chiar ani de zile. Graniţele convenţionale erau spulberate în astfel de împrejurări. Nu se mai aplica nici una din regulile obişnuite ale contactului social.
Herman simţea o atracţie bizară, dar agreabilă între el şi Billy Hamilton. Îi lega un fir invizibil, ca de pildă într-o noapte de veghe, când conversaţia lor a cârmit brusc într-o direcţie intimă şi surprinzătoare.
– Ai făcut vreodată dragoste cu o fată? a întrebat Billy.
Tonul întrebării părea absolut inocent, şi totuşi era o întrebare şocantă în condiţiile unei relaţii atât de noi, chiar şi la bordul unei corăbii pline de bărbaţi.
Herman şi-a cumpănit cu grijă răspunsul. Prietenia lui cu Billy se baza pe sinceritate, şi nu avea de gând s-o sacrifice.
– N-am prea avut prilejul unor relaţii de felul ăsta, a spus el. Aşa că răspunsul ar fi nu. Încă nu mi s-a ivit această ocazie.
– Sora mea avea o colegă la şcoală, o fată încântătoare, cu ochii negri, a zis Billy, adresându-se mai mult sieşi decât lui Herman. O chema Susan. O numeam Susan a mea cu ochii negri.
– E un nume frumos Susan, a răspuns Herman, uşurat să simtă că nu mai era în centrul atenţiei. Şi te-ai bucurat de relaţii fizice cu această tânără floare?
– Nu, a zis Billy. M-am gândit mult la asta la un moment dat. Încă mă gândesc la ea. Ocazia, cum spui tu, s-a ivit, dar a pierit la fel de repede. Mă mir şi eu de ezitarea mea.
Şi astfel a început prietenia, cu destăinuiri şi discuţii sincere, în spiritul întrebărilor. Herman şi-a dat seama că un prieten ca Billy făcea viaţa pe mare infinit mai acceptabilă: nu te mai simţeai atât de singur. Căuta compania lui Billy Hamilton în fiecare zi, şi prezenţa acestuia făcea totul mai uşor. Aveau paturi aproape lipite în teugă şi uneori se trezea devreme ca să-şi privească noul prieten dormind, cu buzele lui palide strânse într-un mod ciudat şi cu pleoapele zvâcnind.
Un alt newyorkez de la bordul lui St. Lawrence era Robert Jackson, un bărbat de treizeci şi unu de ani, cu faţa ciupită de vărsat şi ochi verzi-gălbui. Era măcinat de febra unei vieţi irosite pe meleaguri străine, şi fusese peste tot: în insule îndepărtate din estul Indiei, pe coasta africană şi în porturile promiscue ale Americii de Sud. Lăuda depravarea cruntă din bordelurile Orientului Îndepărtat, unde femeile nu aveau, după spusele lui, „nici un fel de reţineri“. Erau, povestea el, „un teren deschis“. Suferea de afecţiuni fizice provocate de comportamentul său, ori cel puţin aşa părea. Petice mari de piele i se desprinseseră de pe spate şi de pe ceafă. Avea herpesuri pe mâini şi picioare. Tuşea toată noaptea, adesea scuipând sânge într-o batistă care ajunsese pătată permanent, o bucată de pânză dezgustătoare care zăcea pe podea lângă patul lui şi duhnea.
Jackson îşi petrecuse pe mare cea mai mare parte a vieţii lui adulte, făcând înconjurul globului de nenumărate ori, dar cu toate acestea profunzimea experienţei nu adusese după ea şi o profunzime a înţelepciunii. Era grosolan, violent şi meschin. Ori de câte ori şi oriunde putea, îşi făcea subalternii să se simtă stânjeniţi, deşi în compania unui ofiţer rămânea politicos, ba chiar servil. Şi căpitanul îl privea cu ochi buni. „Jackson, vino în cabina mea să schimbăm două vorbe”, spunea el.
Ce fel de vorbe puteau fi acelea?
Căpitanul corabiei rareori invita pe altcineva în afară de ofiţeri în cabina sa. Cina singur în majoritatea serilor, servit de Moses Walker, un steward negru înalt (care nu vorbea cu nimeni de pe vas, ci plutea dintr- o umbră în alta). Din când în când, căpitanul lua cina cu secundul, domnul Shaw, un omuleţ mărunt ai cărui ochi pătrunzători şi chip crispat înspăimântau echipajul, care nu avea simţul umorului şi nu agrea băutura la bord, deşi nu făcea nimic să-i împiedice pe oameni în această privinţă. Herman îl vedea stând singur pe punte şi citind Biblia în timp ce buzele i se mişcau.
– Citiţi Evanghelia după Ioan, domnule, a spus Herman într-o zi, riscând o interacţiune de un fel rar pe un vas comercial.
Ofiţerul a ridicat privirea, surprins.
– Ştii câte ceva despre Marea Carte, fiule?
– Am citit Evangheliile.
– Şi pe care o preferi?
– A Sfântului Matei, domnule. Se vorbeşte mai mult despre Isus printre oamenii lui în acele pagini. E mai blând decât Sfântul Marcu sau, evident, Sfântul Ioan.
S-a pornit o conversaţie şi câţiva dintre membrii echipajului priveau cu uimire cum un novice angajase un ofiţer într-o discuţie savantă. S-au răspândit zvonuri despre acestă conversaţie şi în scurtă vreme acestea au creat o distanţă ce nu mai putea fi anulată uşor între Herman şi aproape toată lumea de pe corabie. Se spunea, în mod eronat, că H.M. era „fiu de preot”.
Billy a auzit despre discuţie şi i-a pus întrebări lui Herman.
– Ţie nu ţi-e frică de ofiţerii ăştia, a remarcat el. E neobişnuit.
– Am şi eu ofiţeri în familie.
Billy i-a explicat că el era timid în prezenţa ofiţerilor. Se temea de multe lucruri, i-a spus el, inclusiv de Robert Jackson – care îl chinuia, încercând şi să-l sărute pe ureche într-o noapte când stăteau singuri de cart la babord. Îl numise pe Billy „o fetiţă dulce şi drăguţă”, spunându- i să se întâlnească altă dată cu el într-un loc secret „unde nu avea să-i găsească nimeni”. Ochii lui Jackson se rostogoleau ca nişte mici luni, marmorate cu vene, înotând într-o mucoasă groasă, translucidă. Avea dinţi negri tot atâţia câţi albi, şi multe goluri între ei. Trupul îi duhnea a catran de pin, din acela care se amesteca cu cânepă veche pentru a se face câlţi.
Fireşte, Billy refuzase această întâlnire.
– Miroase a moarte, a zis el. Cunosc mirosul ăsta.
– Nu trebuie să-l bagi în seamă, a spus Herman.
Faptul că Billy se simţea terorizat în prezenţa lui Robert Jackson l-a surprins foarte tare pe Herman, şi el a decis să-şi ocrotească prietenul. H.M. nu era slab, nici lipsit de forţă, şi nici prea timid. Se bătuse cu pumnii şi ştia să se apere.
Odată, lângă vergă, îl provoca în joacă pe Billy, în speranţa de a-l învăţa pe prietenul său câteva mişcări de apărare. Şi-a strâns pumnul şi l-a lovit pe băiat în bărbie, julindu-i maxilarul. Când Billy s-a ferit, Herman a hotărât să înceteze, dar i-a sugerat tovarăşului său că ar fi înţelept să înveţe un croşeu.
– Pocneşte-l pe Jackson direct în falcă, i-a spus el. Prinde-l o dată descoperit, şi n-o să-ţi mai facă necazuri. De fapt, e un laş.
N-a fost bine să-i spună asta cuiva atât de credul ca Billy Hamilton. În noaptea următoare, în timpul celui de-al doilea cart, Jackson s-a furişat în spatele lui, apropiinduse de băiat, care stătea la parâme sub luna plină ce deschidea o cărare scânteietoare pe mare. Corabia mergea în direcţia vântului, plutind pe spuma valurilor mici.
– Eşti o fetiţă drăguţă, a şoptit Jackson pe un ton obscen, apropiindu- se inconfortabil de mult.
O mână lipicioasă de la câlţi s-a aşezat pe umărul lui Billy.
Băiatul s-a încordat, livid. Pumnul i s-a strâns într-o ghiulea distrugă- toare şi – surprins el însuşi la fel de mult ca şi cei care au aflat mai târziu povestea – l-a pocnit pe Jackson direct în osul nasului. Jackson s-a prăbuşit de parcă ar fi fost făcut din cărţi de joc, zvârcolindu- se şi chircindu-se de durere pe punte. Sângele i-a ţâşnit din nări şi a gemut: un sunet surd, animalic, care a atras vreo cinci- şase spectatori, între care şi Herman. Billy stătea deasupra bărbatului căzut, uluit de propria-i ferocitate. Nu ştiuse că are atâta forţă şi era ciudat de mulţumit de realizarea lui, deşi această mulţumire era puternic concurată de groază. Câteva mâini s-au întins spre Jackson, ajutându-l să se ridice în capul oaselor.
– Nenorocitul ăsta, a răcnit Jackson săgetându-l cu privirea pe Billy. O să te văd în lanţuri. N-ai nici un drept!
Căpitanul a auzit de incident şi l-a certat aspru pe Billy în cabina sa. Herman n-a reuşit să-şi convingă prietenul să-i dezvăluie ce i-a spus căpitanul, dar era evident că Billy fusese distrus de acea conversaţ ie, căci părea foarte abătut. Herman presupunea că prietenul său nu îndrăznise să-i explice căpitanului de ce anume se repezise cu atâta furie la Jackson, cu toate că nu era câtuşi de puţin neobişnuit ca oamenii de pe o corabie să se bată între ei.
Herman a hotărât să se ducă el însuşi la căpitan într-o după- amiază, când ar fi trebuit să doarmă în teugă, după lunga veghe de dimineaţă.
– Ce doreşti, Hermia? a întrebat căpitanul Brown, întredeschizând uşa cabinei şi aplecându-se în faţă. Chipul îi era nemişcat, lipsit de expresie. Un fir de lumină îi aprindea barba într-o nuanţă roşiatică.
– Aş vrea să vă spun o vorbă despre Billy Hamilton, domnule… dacă-mi permiteţi.
Căpitanul i-a deschis larg uşa şi l-a ascultat pe Herman, care s-a lansat într-o explicaţie de genul „Jackson îl tortura pe tânărul Billy”. A mărturisit că el însuşi îl îndemnase pe Billy să-l pocnească pe individ dacă se apropia de el într-un mod nepotrivit. Herman era în toiul discursului când, cu o forţă teribilă, căpitanul l-a apucat de gât cu o mână aspră, înfigându-şi unghiile în pielea lui.
– Mie să nu-mi vorbeşti aşa! a zis el. Cum îndrăzneşti, băiete, să vii în cabina mea şi să-mi spui aşa ceva?
Herman s-a trezit în faţa cabinei, cu uşa trântită şi zăvorâtă în urma lui. Tremura şi îşi simţea gâtul arzând. Oare căpitanul nu înţelesese că el era fiul unui gentleman? Nu exista un nivel minim de camaraderie între membrii unei anumite clase din America, cei care conduc motoarele comerţului şi ale guvernării, care comandă armata, care supraveghează munca naţiunii? Se pare că acest căpitan de umilă corabie de poştă – suedez de origine, sub acoperirea unui nume englezesc – nu învăţase această lecţie importantă.
Altfel, a fost o călătorie plăcută pentru Herman, căci nu avea cine ştie ce aşteptări. Totul era nou şi proaspăt, atrăgător. De fapt, i s-a părut că au ajuns la Liverpool într-o clipă, ceea ce a redus cu mult munca marinarilor. Sarcina de a descărca baloturile de bumbac din cală era a altora, lăsând puţine de făcut la bord. Când s-a luminat de ziuă, tot echipajul a apărut pe punte, pe care a frecat-o cu nădejde. Au măturat porumbul mucegăit şi murdăria din coteţele de păsări, au curăţat cocinile, au cârpit pânzele sau au lucrat la parâme. Au mutat butoaiele de câlţi care fuseseră folosiţi la călăfătuit. Ritmul şocant de încet îi plăcea lui Herman, care în cele mai multe zile a muncit alături de Billy. Ofiţerii au rămas nişte figuri discrete, care apăreau şi dispăreau, dar nu spuneau aproape nimic. La ora stabilită, majoritatea marinarilor s-au revărsat pe mal, un val uriaş de oameni cu câţiva bănuţi în buzunar pentru a- şi cumpăra o masă ieftină, o priză de tutun, poate o târfă. Herman îi auzise şuşotind despre gangurile întunecoase de pe Booble Alley, unde câte o târfă îţi arăta sânul în vreun prag umbrit sau te chema de la o fereastră de sus.