Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Jan Kott despre animale de Olga Zaicik


Destinul cimpanzeilor


Casca îi era - se vede - prea mare, fiindcă îi tot aluneca pe frunte. Dar pe această fotografie veche de treizeci de ani, care acum apărea pentru prima oară în ziarele americane, i se vedeau clar ochii înspăimântaţi. Poate mai speriaţi decât ochii celor doi cimpanzei mici despre care am scris cam cu un an în urmă. Fugiseră de incendiile din junglele din Borneo sau Sumatra îndreptându-se spre aşezările umane. Uneori erau ucişi, alteori trimişi la grădini zoologice sau dresaţi să devină animale domestice. O mică parte şi-a găsit adăpost, ca nişte copii abandonaţi, la societăţi de protecţie, adăposturi care aminteau adesea de casele de corecţie.
Dar existau şi alte destine. Cel cu casca prea mare căzându-i pe frunte zăcea într-un soi de coşciug din lemn. Avea o singură lăbuţă liberă ca să poată apăsa trei butoane de alarmă. În acest scop fusese dresat în laboratoarele militare secrete.
Micuţul despre care scriu fusese dresat să devină cosmonaut. Şi a fost singurul "pasager viu" al primelor rachete trimise în cosmos, mai înainte ca omul să pună piciorul pe Lună. Acest cimpanzeu din jungla africană, nu ştim numele, poate o femelă, a fost primul cosmonaut.
Nu ştim ce alte experienţe s-au făcut cu cimpanzei. Până nu de mult totul era secret de stat. Ştim doar că în aceste idei năstruşnice erau implicaţi şi delfini. Pare-se pentru a descoperi submarine sau mine. Dar delfinii nu s-au lăsat folosiţi pentru aceste manipulări strategice. Săreau veseli la suprafaţă din apele mării spre disperarea profesorilor de zoologie militară.
Au trecut anii. Primii cimpanzei cosmonauţi au murit de mult, dar nepoţii şi strănepoţii lor au rămas în continuare în acele "laboratoare" suspecte. Până la urmă i-au găsit cei de la asociaţiile de protecţie a animalelor. Şi, evident, gazetarii marilor ziare. Cimpanzeii erau morţi de foame, trăiau în încăperi mizere, neaerisite. Condiţiile în care vieţuiau urmaşii primului cosmonaut au fost denumite "slumsuri" pentru "homeleşi".
Şi acum s-a întâmplat ceva neprevăzut, în aparenţă foarte curios, dar poate tocmai de aceea foarte american. Despre soarta acestor cimpanzei a aflat asociaţia cosmonauţilor americani, nu ştiu cum îi spune, cei care zburaseră mai de mult şi cei care se antrenau pentru expediţii viitoare. Şi au cotizat ca să-i ajute pe cimpanzei, îmbunătăţindu-le condiţiile de viaţă. Au strâns o sumă destul de bună. Mai mult, s-au adresat cu un memoriu la Social Security, cerând o rentă viageră pentru veterani.
Nu cunosc efectele apelului. Dar de soarta cimpanzeilor s-a ocupat Grădina zoologică din Los Angeles. Cu sprijinul mai multor fundaţii şi cu preţul a sute de mii de dolari, li s-a dat o rezervaţie de dimensiunea a două terenuri de baseball. Au pus iarbă pe care cimpanzeii se puteau zbengui în voie. În grădini închise, unde adulţii aveau acces doar "sub protecţia" copiilor, au fost instalate leagăne, tobogane şi stâlpi pe care să se caţere.
Cimpanzeii primeau, cică, o dietă alimentară de lux alcătuită, pe lângă mere şi prune autohtone, şi din fructe exotice. În "sufragerie" li se serveau coceni de porumb stropiţi cu miere. Dar dacă e adevărat, nu ştiu.
Acest loc rezervat pentru cimpanzei era împrejmuit cu sticlă transparentă. Prin îngrăditura din sticlă, cimpanzeii şi vizitatorii se puteau privi reciproc.
În "Los Angeles Times" ilustrat, numărul de duminică, era fotografiată o fetiţă de vreo opt ani, încercând să întindă mâna spre cimpanzei. Un cimpanzeu încerca şi el zadarnic să-i întindă lăbuţa prin sticla transparentă. Poate că acest cimpanzeu tânăr, curios să cunoască lumea, este în linie dreaptă urmaşul acelui prim-cosmonaut.



(Articol apărut în "Zeszyty Literarckie" nr. 65,
iarna 1999)




Numele balenelor


În Facerea, încă înainte de a-i lua lui Adam una din coaste pentru a crea din ea femeia, Domnul Dumnezeu a adus în faţa lui "toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului, ca să vadă cum le va numi; şi orice nume pe care-l dădea omul fiecărei vieţuitoare, acela îi era numele. Şi Adam a pus nume tuturor..."
Fireşte, nu ştiu ce au scris despre acest lucru bibliştii, dar mi se pare că lingviştii n-au acordat nici o atenţie acestui prim act de a denumi natura. Pentru că, dacă nu s-ar fi dat denumiri felurite animalelor şi tuturor celor ce umblă, înoată sau aleargă, am fi deosebit foarte greu un elefant de un cangur şi sistematizarea ulterioară ar fi apărut cu mare dificultate. S-ar mai putea spune, nu foarte exact, dar convingător, că de-abia după denumirea sa natura a pătruns în lumea umană, mai exact în limbaj. Abia după ce-i dăm un nume câinelui, el începe să aparţină casei. Mai rău stăm cu pisicile, trăiesc pe lângă noi de mii de ani, dar s-ar părea că nu ţin neapărat să aibă nume individuale. Dar balenele? Aud, se pare, doar propriile lor voci. Şi sunt cele mai vechi pe pământ. Abia recent au coborât în apă.
Domnişoara Keiko - după câte mi s-a spus, în japoneză kei înseamnă o femeie ageră - a fost ghidul meu prin teatrele din Bunrak. Dar nu despre această keiko au scris în primele săptămâni ale lui septembrie aproape toate ziarele americane, ba i-am văzut poza în săptămânalele de pe tarabe. Keiko este o balenă, o orcă - o specie de culoare cenuşie, dintre cele mai mici ca dimensiuni. A fost prinsă în apele Islandei cu aproape douăzeci de ani în urmă şi adusă într-un bazin de la ţărmul Californiei. Este faimoasa eroină a filmului Eliberaţi orca. A fost eliberată după douăzeci de ani şi dusă cu un avion militar de transport în apele reci ale Islandei. A fost întâmpinată de 200 de gazetari şi de o mulţime de oameni, locuitori ai insulei.
Dar domnişoarei Keiko i-a fost frig în Islanda şi n-a vrut cu nici un preţ să ducă o existenţă independentă, în ciuda tuturor îndemnurilor. Specialiştii susţin că reaclimatizarea poate dura câţiva ani. E tristă soarta domnişoarei Keiko; după ani de triumf la Hollywood, e învăţată să se hrănească, în apele reci din nordul Atlanticului, cu moluşte.
Tribul indienilor Maka trăieşte într-o mică rezervaţie, pe o peninsulă pietroasă care pătrunde în ocean la nordul Statelor Unite, aproape de Canada. La jumătatea secolului XIX, rezervaţia fusese mai mare, dar indienii Maka au vândut trei sferturi din teritoriul peninsulei americanilor, în schimbul dreptului de a vâna balene. E un trib care a trăit întotdeauna din pescuit, mai ales din pescuit de balene; carnea lor reprezenta hrana de bază iar grăsimea topită le asigura căldura şi lumina. Oasele numite balene nu erau utilizate pentru corsete, pentru că, evident, femeile indiene nu foloseau aşa ceva, în schimb făceau din ele împletituri. Dar totul a luat sfârşit atunci când, în ultimul deceniu, a survenit interdicţia generală privitoare la vânarea balenelor. Tribul a decăzut, număra doar o mie cinci sute de suflete, bărbaţi şi femei. I-au doborât beţia, bolile şi mizeria, dar mai presus de orice - pierderea raţiunii lor de a exista. Nici cei mai bătrâni dintre Maka nu mai cunoşteau gustul balenelor, şi balenele nu însemnau pentru ei doar carne şi grăsime. Membrii tribului aveau ceremonii, ritualuri şi datini, cântece şi legende. După interdicţia privind vânătoarea, toate acestea au început să dispară.
La sfârşitul anului trecut, Maka au redobândit dreptul de a vâna balene cenuşii, câte una pe an, timp de cinci ani. Fireşte, cu harponul, ca în Moby Dick al lui Melville. Pe ţărmurile pietroase ale micuţei peninsule şi-au regăsit pirogile puse în mişcare de vâsle, ca nişte caiace, şi tinerii Maka porneau în zori, învăţând să arunce harponul pe care nu-l văzuseră niciodată până atunci. Cei rămaşi pe ţărm dansau şi cântau.
Între timp, s-au mobilizat diverse comitete internaţionale de prieteni ai balenelor şi de prezervare a speciilor ameninţate de dispariţie. De curând au fost luate sub ocrotire până şi broaştele născute fără labele din faţă.
Pe ţărmurile americane şi norvegiene, numeroşi tineri apărători ai balenelor s-au vopsit în gri cu dungi roşii şi au pornit cu trei vapoare şi instrumente muzicale speciale menite să îndepărteze spre larg balenele gata să se rătăcească pe ţărmurile primejdioase.
Când n-au mai fost vânate, balenele s-au dovedit prietenoase. Ca şi cum un simţ obscur le-ar fi dat de ştire că era în joc soarta lor. Înotau până în preajma vapoarelor venite să le salveze, săltau vesele în jurul lor, se jucau aşa cum fac uneori delfinii. Mai ales o orcă nu prea mare, de vreo patru tone, un mascul, nu se dezlipea de vaporul cu prietenii balenelor, vopsiţi în dungi gri şi roşii. Se vede că era foarte curios să cunoască făpturile omeneşti.
Se numea, adică i s-a spus, pentru că el nu avea cum s-o ştie, Buddy. După cum scrie Montaigne: "Dificultatea comunicării noastre cu balenele ţine poate şi de noi şi de ele. Aşadar s-ar cuveni definit motivul pentru care nu ne putem înţelege reciproc: fiindcă nu le înţelegem mai bine decât ele pe noi şi din acelaşi motiv ne pot considera şi ele nişte animale, aşa cum gândim noi despre balene". Nu sunt sigur că Montaigne a avut dreptate, pentru că acest mascul micuţ şi cenuşiu, când i s-a spus Buddy, a fost introdus în lumea noastră, a devenit aproape unul dintre noi, un coleg mai tânăr, sau mai degrabă un coleg mai bătrân.
Nu sunt în stare să rezolv dilema dintre indienii din rezervaţia cea mică, pentru care vânatul balenelor era o parte din omenescul lor şi introducerea în omenesc în general, a orcăi cenuşii având greutatea medie de câteva tone.
Saga balenei nu se încheie în anul 1998. Pe la mijlocul lui octombrie citesc în "The New York Times" despre moartea subită a unei balene tinere în "Mystic Aquarium" din Connecticut. Denumirea "Acvariu mistic", aşa cum se întâmplă deseori în America, e mai mult decât înseamnă de fapt. Nu e decât, pur şi simplu, un acvariu mare. Acolo a fost dus masculul cântărind peste o jumătate de tonă şi având patru metri lungime, ca să ţină tovărăşie la trei tinere balene, cu speranţa că le va face mame. Speranţă ce s-a dovedit deşartă. Balenele în captivitate copulează foarte rar şi cu dezgust, asemeni acelor panda aduşi în acest scop din China.
Tânărul-balenă a murit subit, probabil de un infarct. Aşa mor adesea bărbaţii tineri... Se numea Winston, iar cele ce n-au ajuns să-i devină partenere: Aurora, Naku şi Kela. Adam nu le-a dat nume balenelor, poate că pe atunci exista una singură, cea care avea să-l înghită pe Iona. Dar tocmai faptul de a le da un nume descendenţilor cimpanzeilor şi balenelor face să pară că s-ar înrudi cu copiii oamenilor.
Dumnezeu, fireşte, nu i-a poruncit lui Adam să denumească planetele, probabil pentru că nu putea zări decât câteva cu ochiul liber, dar atunci când au fost descoperite, li s-au dat nume mitologice ca Venus, Marte şi Jupiter. Au pătruns nu numai în limbajul nostru dar parcă şi în universul nostru cultural. Recent celui mai mic satelit al lui Saturn i s-a dat numele de Ariel. Ceea ce Shakespeare, fireşte, a prevăzut: "Aceasta-i ultima însărcinare, Ariel, - iar după aceea să fii printre elemente liber şi fericit!".


(Din "Zeszyty Literackie" nr. 66,
primăvara 1999)