Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
IUNIE de Gabriela Ursachi


Exact acum zece ani, în 1991, în zile de mijloc de iunie, Mircea Cărtărescu insera în recent apărutul său Jurnal rînduri despre anotimp, căldură şi dezamăgită inactivitate: "Am intrat bine în vară, în timpul unde nu se întîmplă nimic" şi un răspuns cu tentă metafiziă la întrebarea implicită, deloc simplă şi nicidecum retorică: de ce nu se întîmplă nimic? "Pentru că a venit anotimpul mort, cînd nu mai vin ştiri decît de la morţi". Acestea le scria autorul Levantului cînd de-abia împlinise 30 de ani şi vremurile nu erau tocmai limpezi: "Nişte ticăloşi au luat locul altor ticăloşi (ce lapalisadă...)". Dorinţa lui de evadare "Aş vrea să plec undeva şi să las totul în urmă" se regăseşte la alţi doi nativi ai lunii: AL. Odobescu, născut la 23 iunie 1834 şi N. Iorga, de la a cărui venire pe lume s-au împlinit, în 5 iunie, 130 de ani. Despre acesta din urmă este interesant de ştiut că, tot la aceeaşi vîrstă, căutînd linişte pentru scris şi aer curat necesar sănătăţii fiicei lui mai mari, începe refacerea "adăpostului de la Vălenii de munte", unde se va retrage şi din motive pecuniare: "Chiria crescută pentru căsuţa din str. Buzeşti unde mă pîrjoleam în caldele nopţi de vară, ajunsese cu mult peste mijloacele mele". În paranteză fie spus, de "jene financiare" n-au dus lipsă nici Odobescu, în vremea lui, nici Cărtărescu al zilelor noastre, după cum singur se lamentează, uneori, în Jurnal. Şi Odobescu va fi fericit să plece, în 1880, pentru şase ani la Paris, "loin d'ici", departe de un Bucureşti pe care îl va avea "în oroare", ca şi Hasdeu, pînă la moarte. Este bucuros că va găsi, în sfîrşit, răgazul de a-şi desăvîrşi obsedantul Trésor de Pétrossa şi că va sta cu Saşa - de care se cam răcise, în ciuda cordialităţii nedisimulate - şi cu Ioana, fiica lor: "nous deux, ma bonne amie, occupés ensamble a préparer la bonheur de notre fillette".
Odobescu, Iorga şi... Cărtărescu. Trei generaţii, trei "eşantioane" de imaginaţie supusă unor rigori creatoare total diferite. Şi totuşi scriitura, anumite canale subterane ale simţirii de tip meridional conduc spre un trunchi comun: Bolintineanu. Odobescu în Pseudokynegetikos, Iorga - prin multele şi prea puţin cunoscutele sale piese de teatru - şi Cărtărescu, "auctorele" Levantului, fac necesarele piruete stilistice de recuperare a melosului poetic pre-eminescian. O intuiţie în acest sens a exprimat-o I. Negoiţescu în articolul Bolintineanu şi sonurile poeziei moderne (postmoderne?). Se poate deduce de aici că suavităţile romantice din Florile Bosforului, vigoarea îndulcită de aritmii naive a poemului Conrad, precum şi primul model autentic al anatemei în literatura română, Mihnea şi Baba, au impus cheia în care vor fi compuse muzicile viitoare ale poeziei: Eminescu, Macedonski, Ion Pillat, Arghezi, I. Barbu şi chiar Blaga. I. Negoiţescu face o argumentare "în oglindă", vers lîngă vers, timpul şi spaţiul fiind abolite în favoarea unor viziuni epurate, "cînd arborescenţele fanteziei se topesc şi cînd formele graţioase şi fragile îngăduie substanţei poetice să transpară". Epicul este, nu o dată, remodelat prin divagaţii lirice, estetice ori morale, după cum îşi clădeşte fiecare Utopia.
Într-un interviu din "România literară", M. Cărtărescu defineşte Levantul punctual: este o încercare de recuperare a unei specii literare aparent moarte, "epopeea"; a ieşit o construcţie complexă capabilă să funcţioneze pe multiple planuri; l-a atras propensiunea spre complicat şi polivalent. Dar, crede autorul, "reuşita lui adevărată, cîtă e, trebuie căutată la nivelul împerecherilor de cuvinte din fiecare vers" şi adaugă: "Mi-a făcut o imensă plăcere să scriu cartea asta, să mă descriu cu exactitate şi să fac, în acelaşi timp, un portret-robot al poeziei româneşti". Despre bizareriile formale s-a făcut vorbire şi în cazul celorlalţi doi autori. Pseudokynegetikos a fost catalogat drept "mozaic", "simfonie", "un precipitat tipic odobescian" în care se regăsesc "toate preocupările omului de cultură şi toate graţiile literatului" (Perpessicius). E greu să treacă neobservată voluptatea incursiunilor etimologice şi, în ciuda tematicii cinegetice impuse de manualul lui C. Cornescu (pretext, dar nu accident), eşafodajul cultural rezistă oricărui test de erudiţie. Dacă s-ar alege, "precum stafidele din cozonac", citatele lui Sihleanu, Heliade, Alecsandri, Bolliac (tratat cu ironie) ori Văcăreştii veneraţi pentru "verdeaţa vîrtoasă şi nemăiestrita cruzime a limbii naţionale" s-ar putea conchide că şi Falsul tratat de vînătoare schiţează un "portret-robot" al poeziei româneşti în strălucirile-i "matutine". Şi în, pe nedrept, ignorata dramaturgie a lui Iorga apar, fulgurant, vorbiri înflorite: "În capul tău cel tînăr aud privighetori" (Împăratul Mihail despre frumosul său curtean, Teofob) ori meditaţii (ca, de pildă, a marelui preot iudeu) ce se remarcă prin concepţia poetică: "S-or duce toţi în ţărna din care au răsărit/ S-or cufunda-n noroiul ruinelor plouate" sau prin rezumări gnomice: "Nu te grăbi cu vorba, cînd fapta nu-i aproape".
Diverse, dense, cu bogate irizaţii arhaice, populare şi neologice - mixturi lexicale meşteşugite - cele trei tipuri de scriere amintite stau sub pecetea tainei unor personalităţi artistice înrudite, dacă nu în ordinea istoriei literare, cel puţin în aceea a expresivităţii ca fenomen cultural peren.