Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
IULIE de Gabriela Ursachi


Alexandru Ivasiuc a părut întotdeauna, celor care l-au cunoscut sau cel puţin l-au citit, un om invadat de idei. Născut la 12 iulie 1933, la Sighetul Marmaţiei, îşi pune firesc hazardul ereditar într-o ecuaţie a valorilor stabile: mama, "ardeleancă, coborînd dintr-o veche familie de intelectuali maramureşeni care a dat ţării luptători naţionali (...), cărturari propriu-zişi", şi tatăl, "bucovinean de la Suceava, profesor-geolog, un om care combina o asprime poate exagerată cu o mare imaginaţie". O dată stabilite, însuşirile celor două "linii" genetice sînt pe de-a-ntregul asumate: "Maramureşenii erau solizi, bucovinenii din care mă trag erau imaginativi şi puţin ciudaţi". Ieşind, cu fiorul ultimei afirmaţii, din cleştele termenilor exacţi, Ivasiuc îşi îngăduie o uşoară deviere sentimentală de la parcursul iniţial: "Bunicul meu patern construia viori. Meseria pe care o fac se datorează probabil lui, de la ai mamei moştenind, dar, capacitatea de efort fără de care proza nu se poate face". Şi aici particularul cu ecou emotiv îşi impune fragilitatea într-o reţea teoretică bine articulată, cu reglaj strîns. Acesta pare modul general de a gîndi al unui prozator care a fost, înainte de toate, eseist. Despre un asemenea "cîmp de încrucişare" s-a vorbit mult. Dar există în observaţia menţionată, devenită truism, un paradox dramatic: unii au elogiat tocmai forţa cu care Ivasiuc pledează, prin mijloace abstracte, pentru concret, alţii s-au simţit derutaţi de formele geometrice ale prozei sale, cu desene cerebrale foarte strînse, care sufocă "realul". Al. Ivasiuc îşi inversează rolurile şi transformă eseistica în "jurnal de gîndire", cîştigînd în numele "gîndirii însăşi" o mai mare flexibilitate. Defineşte singur "radicalitatea" drept "rădăcină" (inteligent joc al dubletelor etimologice!), "iar la rădăcină întîlneşti contradicţia generatoare de viaţă".
Pentru un analist care nu are decît "rareori darul formulei plastice" (Gh. Grigurcu), Ivasiuc suplineşte eficient eleganţa metaforică a simbolurilor sale printr-o "minte limpede, dar lacomă, ce se îneacă înghiţind". Eseistul apare, în viziunea (atît de plastică!) a lui Paul Georgescu, ca "un reporter al luptei de idei ce transmite în direct, de pe cîmpul de bătălie, care e conştiinţa sa, dar şi un om cultivat, care iubeşte claritatea". E uimitor cum un scriitor cu anumite rigidităţi de tonalitate (recunoaşte onest decalajul "între ceea ce ştiu că se poate şi ceea ce totuşi forţez") a reuşit să detoneze în limbajul criticilor săi adevărate depozite de muniţie imagistică.
Obsesiile, dilemele unui scriitor încarnat în propria-i conştiinţă impresionează. Dacă ar fi să judecăm doar prin prisma statisticii pure, stabilite aleatoriu, şi tot nu am putea rămîne indiferenţi. În Addenda volumului "Alexandru Ivasiuc interpretat de:"(1980), la capitolul "Referinţe critice (selective)" apar nu mai puţin de 105 nume. "Recordul" îl deţine N. Manolescu, cu douăsprezece articole citate şi o prefaţă la Păsările (ediţia a IV-a din 1977).
Sub aspectul "solid" de ardelean netemător într-ale vieţii, "autoportretul" lui Ivasiuc trădează o sumă de imponderabile, care revelează, în paralel, fragilitatea omului chinuit de un inimaginabil efort al cunoaşterii de sine.
De ce a scris? În primul rînd, din plăcere. O euforie a clipei care se poate transfigura la infinit. "Da - răspunde el cu Dostoievski - intensitatea clipei poate să ţină loc de eternitate". Apoi a scris nu atît ca să se confeseze, cît pentru a se justifica: "E vorba la mine, de un fel de autoanaliză şi nu atît de o autoanaliză a trăirilor, cît de una a valorilor, ideilor şi a justificărilor mele". Aici tonul lui devine tăios, încrîncenat: "Îmi justific biografia, îmi justific existenţa, îmi justific ideile, nu fac decît să mă justific". Frămîntarea sinelui hărţuit de sine răzbate şi din sincerităţi agresiv orgolioase: "Toate personajele care mă reprezintă şi pe care eu le detest puţin, din toate cărţile, sînt reci, calculate, abstracte. Şi aşa sînt articolele mele, asta ca să ascundă faţă de mine însumi, faţă de alţii, o fire pătimaşă şi extremistă care trece cu mare uşurinţă de pe o poziţie pe alta, de la o limită la alta". A început să scrie brusc, la 30 de ani, sub imboldul unor lecturi din Faulkner şi numai un cataclism, în cel mai adevărat şi tragic sens al cuvîntului, l-a putut opri. Încă nu împlinise 44 de ani! S-ar potrivi, în completarea destinului său, o lecţie-parabolă: "De unde mă cunoaşteţi?" - i-ar fi întrebat Apollonius din Tyana pe înţelepţii tibetani care, deşi nu l-au întîlnit niciodată, par să-l ştie. "Ne cunoaştem pe noi înşine şi de aceea cunoaştem lumea întreagă" - răspund aceştia. Viaţa lui Al. Ivasiuc se dovedeşte a fi fost - atîta cîtă a fost - un exerciţiu de răbdare.