Ani în şir am trecut prin diverse galerii de artă şi muzee din ţară şi din străinătate, abandonându- mă în fluxul de hoarde care le cutreieră neîntrerupt, de multe ori ajungând la o stare de inhibiţie a receptării, pe care, mai în glumă mai în serios, am numit-o indigestie cerebrală.
Şi asta numai pentru că lăcomia de a surprinde totul îl păgubeşte pe oricare se încumetă să înghită tot ce cuprind galeriile dintr-un muzeu. Mai apoi, am învăţat să urmăresc sistematic subiecte, lucrări, autori, ignorând de multe ori altele, pe care le-am amânat, trimiţându- le într-o agendă secretă. Cu această stare am intrat în Expoziţia” Ars Amandi” de la Muzeul Naţional de Artă al României, receptând din prima o frustrare de om sărac, citind etichetele zecilor de lucrări cu autori anonimi. Ce mare leapşă şi necugetată pornire! Nu ştiu cum se va fi descurcat în faţa lucrărilor cineva care pur şi simplu se lasă ademenit de perspectiva subiectelor, rămânând sub semnul exclamaţiei şi atât, pentru că, oricât de ample ar părea explicaţiile afişate pe fiecare secţiune în parte, povestea fiecărei lucrări este dincolo de orice intuiţie. Aşadar, iată-mă cumpărând catalogul editat de muzeu, în care o echipă de experţi, coordonată de Cosmin Ungureanu, te ia de mână printr-o bibliografie de-a dreptul impresionantă, astfel încât nu-ţi rămâne altceva de făcut decât să te întorci încă o dată în muzeu şi să reiei poveste cu poveste, ore în şir, pentru a deconspira toate amănuntele pe care nu le-ai văzut la început. Presupun că ideea acestei expoziţii este veche, deoarece în spatele ei stă o muncă de documentare uriaşă, în paralel cu una, la fel de migăloasă, de restaurare a unor lucrări scoase din colecţiile Muzeului Naţional, de la Biblioteca Academiei Române şi de la Muzeul Brukenthal. Toate temele sau, mă rog, mare parte dintre ele, urmează, aşa cum au fost inspiraţi la vremea lor artiştii, trasee din Metamorfozele lui Ovidiu, dar şi replicări ale unor alegorii, când e vorba de Renaştere mai ales, cu conţinut biblic şi mitologic. Aşadar, expoziţia ar trebui însoţită de ghid sau povestea ei ar trebui să fie transmisă prin căşti, cum se întâmplă în marile muzee ale lumii, pentru că, altfel, călătoria de aici nu ar avea mari sorţi de izbândă să te introducă în miezul fascinant al temelor propuse. Cosmin Ungureanu explică, pe parcursul cuvântului introductiv, reevaluarea, din perspectivă istorică, a statutului pe care îl au copiile în epocă, în aşa mult disputata, de-a lungul istoriei artei, a originalităţii acestora. Şi în amplul studiu Faimosul carton cu Venus goală care îl sărută pe Amor, Patricia Bădulescu urmăreşte traseul unor lucrări care au pornit de la un carton al lui Michelangelo, trecut după Pontormo, prin mai multe mâini, redus uneori la scară, cum este cel de la Bucureşti, fiind în fiecare variantă a sa acoperit de originalitatea celui care l-a interpretat. Reluarea unor teme de la un artist la altul, aduce copia la standardele unei unicităţi valoroase prin ea însăşi, chiar dacă interpretul rămâne de multe ori anonim, cum se întâmplă cu atât de multe lucrări de aici. Cât de valoroasă este cea despre care vorbeşte Patricia Bădulescu, consultând toate interpretă- rile dintr-o bibliografie uriaşă, nu rămâne la mâna nici unei suspiciuni, fiind a doua lucrare, după cea interpretată într-una similară, la Londra. În orice caz, catalogul surprinde mecanisme ale constituirii tabloului, dispute şi polemici, cum se întâmplă în cazul celor două alegorii, semnate de Giovani Francesca Maineri, pictor renascentist din Parma (1460-1506?). Cele două lucrări, în orice caz, absolut remarcabile, au făcut parte din colecţia Casei Regale a României, iar cercetătorii, de-a lungul timpului, s-au străduit să le găsească traseul, dar şi autorul. Nu reluăm aici întreaga demonstraţie a Ioanei Măgureanu, dar ne-a plăcut eleganta polemică pe care o face cu un text mai vechi al lui Victor Ieronim Stoichiţă. Aflăm, deci, că reputatul istoric consemnează, în studiul său despre una dintre alegorii, că ar fi vorba despre un ritual de circumcizie, dar analiza Ioanei Măgureanu este atât de precisă şi de logică, încât demonstraţia lui Victor Ieronim Stoichiţă pare o forţată îndeletnicire intelectuală şi atât. Toate gesturile personajelor, evaluarea lor în cadru, conduc către ideea unei naşteri, iar dacă luăm în calcul şi concluziile la care au ajuns şi ceilalţi cercetători, că lucrările ar fi fost pregătite pentru un spaţiu marital, atunci avem şi legătura cu cealaltă lucrare, în care un grup de personaje se dezlănţuie într-un dans, aproape ritualic, de invocare a fertilităţii. Cele două lucrări au, însă, o inocenţă, ca să nu-i spunem naivitate, a impostării personajelor în plan, ce transmit senzaţia unei modernităţi iminente, cum se va întâmpla la începutul secolului trecut. Impresia este personală şi o consemnez ca atare. Catalogul în sine este un manual de interpretare a artei pe tema enunţată la început, între secolele 16 şi 19, pentru că toate studiile sunt adevărate incursiuni, cu paşi mereu laterali în luxuriantele epopei ale evoluţiei artei.
Îşi mai aduce aminte cineva cum se încheie romanul Fructele mâniei al lui John Steinbeck? Micii fermieri, alungaţi în anii Marii Crize de sărăcie, spre California, la cules de portocale, au de traversat momente încărcate de o simbolistică biblică, iar la capătul eliberării lor, Roza Sharn, tânăra femeie a grupului, îşi va alăpta bunicul înfometat, când se dezlănţuie o ploaie apocaliptică, anunţând sfârşitul secetei şi al rătăcirii. Ei bine, lucrarea Cimon întemniţat, alăptat de fiica sa Pera, o copie după Johann Carl Loth, reia tocmai o astfel de temă, aflată în fondul mitologiei romane. Alexandru Sonoc, cel care dă detalii despre această lucrare, spune: „Cimon, condamnat la moarte prin înfometare, este reprezentat ca un om vârstnic, nud şi înlănţuit, pe care îl alăptează fiica sa Pera. Figura lui pare, însă, adaptată după aceea a unui tânăr. Povestea, care a inspirat mulţi pictori europeni, din secolele 17, 18, este relatată la începutul secolului 1 d. C., de Valeriu Maximus (factorum ac dictorum memorabilium, V, 5. 4. 7) ca un act de pietate filială şi onoare romană, dar şi de caritate, de unde şi numele sub care este cunoscută această scena (caritas romana). Istoricul antic spune că, aflând cele întâmplate de la temnicerul care a surprins-o pe Pera, magistraţii impresionaţi au hotărât graţierea lui Cimon”. Lucrarea a ajuns în colecţia baronului Samuel von Brukenthal şi se află în colecţia muzeului cu acelaşi nume. Desigur că fiecare lucrare în parte are propria istorie şi, aşa cum spuneam la începutul acestui text, cercetătorii de la Muzeul Naţional de Artă nu se zgârcesc să le caute subtilităţile, să reconstituie contextul în care au fost elaborate şi, acolo unde este posibil, să refacă traseul pe care l-au urmat până la colecţiile muzeelor din România.
Adusă la tema expoziţiei, de exemplu, o gravură a lui Albrecht Dürer, Hercule la răscruce (efectele geloziei), aflată în prestigioasa colecţie de autor a Academiei Române (pe care am văzut-o integral la Muzeul de Artă din Timişoara în urmă cu câţiva ani), n-ar putea fi înţeleasă, după cum ne avertizează Cosmin Ungureanu, fără o minimă exegeză, pe care o şi aplică spre finalul admirabilului catalog. Povestea, aşa cum este spusă de istoric, pare foarte simplă, pentru că el a citit înaintea noastră istoria ei în diverşi autori, printre care îl citează şi pe Panofski. Subiectul lucrării va fi recepţionat de Dürer în prima sa incursiune în Italia şi îl transportă pe privitor în lumea mitologiei antice. Un satir şi o nimfă, scrie Cosmin Ungureanu, sunt surprinşi într-o situaţie vulnerabilă şi aparent lipsiţi de apărare, sunt atacaţi de o femeie furibundă, înarmată rudimentar. Conflictul pare de o atrocitate înspăimântătoare şi este oprit de un bărbat nud, cu un coif fantezist, cum spune acelaşi autor. Corelaţiile pe care le face apoi cu tema şi autorii, care o pun în dezbatere, traversează o seamă de texte şi lucrări, care conţin fragmentar personaje aflate în altă situaţie, de la Sebastian Brant, la Andrea Mantegna şi Antonio Pollaiuolo. Ne-am oprit asupra acestor exemple, simplificând la maximum bogatul material pe care îl cuprinde catalogul. Expoziţia va fi deschisă însă până la sfârşitul lunii martie şi este, în orice caz, una dintre cele mai bune oferte pe care le-a făcut în ultimul timp Muzeul Naţional de Artă, comparabilă cu orice expoziţie de prin muzeele mari ale lumii. Ar fi trebuit, desigur, să consemnez lunga listă de consultanţi ştiinţifici, profesori de la prestigioase universităţi de artă, dar şi specialişti din mari muzee ale lumii, dar vă las plăcerea de a-i găsi singuri în catalogul Ars Amandi!