Apărut în limba germană în 2006, Aprilie în Paris este al patrulea roman al actorului şi scenaristului austriac Michael Wallner. Deşi în mare spune o clasică poveste a unei iubiri imposibile în vreme de război, cartea a devenit bestseller internaţional şi beneficiază şi de o ecranizare pentru televiziune, pe deplin justificată de stilul cinematografic (dar de film bun) în care e scrisă.
1943, Parisul ocupat de forţele naziste. Pentru că vorbeşte perfect franceza, Michael Roth, tânăr caporal neamţ de 21 de ani, este însărcinat cu funcţia de traducător în cadrul interogatoriilor din birourile Gestapo. Luându-şi ca pretext atracţia faţă de „un chip de o frumuseţe atipică” zărit în faţa unui anticariat, Roth se hotărăşte să refuze să-şi asume condiţia de străin, încercând, în afara orelor de serviciu, să treacă pe străzile Parisului drept un vrai parisien, monsieur Antoine: drumul lui de la hotel la biroul din Rue des Saussaies (ca traducător) se complică întâi cu un ocol într-o casă părăsită unde în fiecare după-amiază îşi schimbă „costumaţia”, apoi cu ocoluri la anticariat (Chantal, chipul de o frumuseţe atipică, este fiica anticarului), la „salonul de coiffure” (şi totodată spaţiu de întâlnire al unui mic grup de Rezistenţă antinazistă) în care Chantal lucrează ziua, la cafeneaua de vizavi, la clubul cu nume polonez unde Chantal lucrează noaptea (şi pe care, pentru că e frecventat de ofiţeri germani, tot ea îl aruncă în aer cu o bombă), în apartamentul liber pentru dragoste al unui coleg, înapoi în biroul din Rue des Saussaies (ca inculpat acuzat de colaborare, interogat şi mutilat) şi, în fine, pe malul mării, undeva în Normandia, unde Roth n-o mai găseşte pe Chantal, moartă sub steagurile Rezistenţei, ci numai pe bătrânul Joffe, tatăl ei, şi pe mica Antoinette, propria lui fiică.
„Wallner surprinde cu măiestrie esenţa unei lumi zbuciumate şi descrie dilema unui soldat apolitic prins între datoria de a se supune şi propriile lui sentimente”, citim într-un mic text de prezentare preluat pe coperta ediţiei româneşti din Frankfurter Neue Presse. Dar, aş adăuga, şi un roman al condiţiei străinului sau a măştii: eroul este însoţit permanent în... dubla sa misiune pariziană de două „obiecte” echivalente pentru noi, cititorii, cu două posibile chei de lectură: o ediţie veche şi valoroasă din Fabulele lui La Fontaine şi un cântec al lui Maurice Chevalier, Avril prochain je reviens (care m-a dus cu gândul la Ciuleandra din romanul lui Liviu Rebreanu). Michael Roth trăieşte în pielea lui monsieur Antoine, fără ca Chantal să ştie asta (până târziu), Chantal membră a Rezistenţei trăieşte în pielea frumoasei Chantal de care (fără să-i cunoască adevărata identitate) se îndrăgosteşte Roth, din părtaş la tortură Roth devine torturat, astfel că nu se mai ştie cine e vulpe şi cine e vânător sau cine e vulpea şi cine îndrăgostitul (atenţie, fabula aceasta apare încă de la început în carte).
Antoine şi Chantal scapă la un moment dat de o patrulă Gestapo jucând rolul unei perechi de îndrăgostiţi care rătăceşte pe străzile Parisului sub ocupaţie sărutându-se şi hohotind dintr-un motiv inexistent. Deşi gestul de a scrie o asemenea carte poate sugera mai degrabă o încercare de revanşă, de reabilitare, mi s-a părut că tonul acestei poveşti-fabule deloc de aruncat are ceva special tocmai pentru că sună exact aşa, ca un râs amar, isteric, dar întrucâtva salvator în faţa unei mari glume a Istoriei.