Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Eseu:
Isus şi Tito de Constanţa Ciocârlie

Velibor Colic, scriitor bosniac, născut în 1964, trăieşte din 1992 în Franţa. Înrolat în armata bosniacă, dezertează în mai 1992, este făcut prizonier, fuge în Franţa unde începe să publice romane traduse: Les Bosniaques (1994), La vie fantasmagoriquement brève et étrange d’Amedeo Modigliani (1995), La Chronique des Oubliés (1996), Mother funker (2001), Perdida Chez Alberto (2006). Începând cu Archanges (2008), scrie în franceză.

Titlul lui Velibor Colić, Isus et Tito (Gaïa Editions, 2010), şocant dar şi fără echivoc, anunţă tema romanului: contradicţia, fisura, ba chiar schizofrenia regimului comunist din Iugoslavia anilor 1970-1985.
Să ne amintim. Când, în 1949, Stalin exclude Iugoslavia din Komintern, Tito concepe şi aplică un alt tip de socialism, à la yougoslave, cu deschidere economică spre Occident şi libera circulaţie a forţei de muncă. Mareşalul va deveni numaidecât, pentru întregul lagăr socialist, „călăul Tito”. Pentru români, îndeosebi cei din sudul Banatului şi Olteniei, Iugoslavia va fi tărâmul făgăduinţei, dar şi al pierzaniei. Noaptea, târâş pe sub sârma ghimpată, în Dunăre cu barca sau înot, ei, nu puţini, vor încerca să treacă „dincolo”, „la sârbi”. Dintre temerari, norocoşii vor ajunge în Occident pe când ghinioniştii vor avea o soartă dramatică: împuşcaţi şi duşi de ape sau prinşi la frontieră ori returnaţi de vecini, schilodiţi în bătăi, judecaţi sumar ca „frontierişti” şi aruncaţi în închisori. Suspectă fiind toată populaţia din zonă, bună parte din ea va fi trimisă de regimul Dej, în 1952, pentru ani buni, în Bărăgan.
După moartea lui Stalin, Hruşciov reia relaţiile cu Tito, călăul îşi pierde barda, ne devine prieten, străbate Bucureştiul într-o limuzină decapotabilă, însoţit de frumoasa, excentrica, năbădăioasa Jovanka. Mai târziu, asceticul Ceauşescu înghite, stoic dar schimonosit de suferinţă, fumul trabucului enorm pe care Tito i-l pufăie în nas. Acum, de această deschidere profită locuitorii de la frontieră, din ambele părţi. În loc de arătură şi sârmă ghimpată, au parte de liberă trecere pentru mic trafic. Românii duc sticlărie, porţelanuri, nuci şi, înainte de toate, miraculosul gerovital; se întorc cu electrocasnice, covoare sintetice, „fâşuri”, cămăşi de nylon şi, negreşit, Vegeta şi ţigări Vikend. Cum criza de alimente încă nu s-a năpustit, sârbii duc de la noi roţi de caşcaval, rude – cum zic bănăţenii – de salam, găleţi cu ouă. Localnicii români atâta se uită la televiziunea iugoslavă, la programele ei de bună ţinută, la filmele apusene şi ştirile de Euronews, încât mulţi sfârşesc prin a învăţa limba, ba şi alfabetul cirilic când, la câţiva ani după moartea lui Tito, îl impune Miloşevici, exclusiv. În compensaţie, bulgarii le livrează bucureştenilor numai surogat. Dar, orişicum…
În romanul lui Colic regăsim câte ceva din toate astea, dar mai ales găsim ce ştiam mai puţin. Autorul îl numeşte „roman inventar”, unul „pierdut şi regăsit, trăit şi imaginat în imposibilul spaţiu dintre nu mint şi îmi amintesc”. Este perioada în care socialismul de tip iugoslav, după ce păruse veşnic, începe să nu mai pară trainic. Măcinată de complexitatea problemelor interne, basculând între „socialismul biruitor” şi „capitalismul crepuscular”, Iugoslavia străbate ultimii ani ai perioadei Tito şi, fără să ajungă până acolo pe parcursul naraţiunii, se îndreaptă spre perioada Miloşevici.
Romanul navighează între Istoria mare – aluziv, ironic invocată - şi „nimicurile” vieţii zilnice înregistrate ori imaginate de autorul-narator, în succesiunea rolurilor sale de copil, adolescent, apoi soldat. Într-o selecţie aparent aleatorie, faptele sunt relatate cu falsă inocenţă, falsă detaşare, până la cinism, cu mult haz, nu fără accente, din ce în ce mai acute, de tristeţe – tristeţea dezmeticirii dintr-un vis colectiv factice şi a alunecării în sentimentul unei, deocamdată incurabile, singurătăţi. În peste o sută de tablete se perindă peisajul, satul, casa şi familia, tovarăşii de joacă, de şcoală, din armată, mozaicul etnic (sârbi, croaţi, sloveni, bosnieci, muntenegreni, albanezi, câţiva evrei), coexistenţa a trei religii (ortodoxă, catolică, musulmană). Problemele identitare, doar virtual conflictuale, mai acute în familiile mixte, cum e aceea a naratorului, nu lipsesc. Ce tradiţii să respecte, ce limbă să vorbească, cu ce alfabet să scrie, la ce biserică să meargă, toate întrebările astea sunt survolate cu graţie şi umor, într-un limbaj familiar, colorat, pe alocuri deocheat, cuprinse într-un vioi allegretto, gravitatea ascunzându-se sub un ton mult timp dezinvolt. Tonul se modifică abia spre sfârşit, când romanul evocă o experienţă traumatizantă.
Copilăria evocată este aceea a mai tuturor copiilor lumii, cu năzdrăvănii, cruzimi, descoperiri şi, pasiune unanimă, fotbal. De altfel, micul bosniac îşi propune să devină, cât mai curând, un mare fotbalist „negru şi de preferinţă brazilian”, aidoma idolului Pele. Până atunci, la şcoală are parte de o îndoctrinare masivă pe care o suportă fără frământări. Ba, mai degrabă, cu entuziasm. Poartă cu mândrie cravata de pionier, desenează cu iscusinţă steaua roşie, cu cele şase colţuri ale ei, o republică – un colţ, îndură stoic asprimea învăţătorului care-l tratează ca pe un mic soldat. „E războiul rece şi suntem la şcoala partizanilor” conchide copilul, înţelept. Alţi idoli s-au ivit: Marx („care poartă un nume de câine: nu e nici Rex, nici Lux, ci Marx”), Engels, Lenin. Bineînţeles, cum i-a înştiinţat învăţătorul, „cel mai important e Mareşalul nostru Tito. Ceilalţi erau toţi cam evrei şi cam capitalişti”. Lui Tito şcolarii îi închină ode, prilej pentru viitorul scriitor să obţină o primă recunoaştere: diploma pentru harul cu care a ştiut să acumuleze rime - mistral, sentimental, Senegal, general, animal… Succesul îl îndeamnă să viseze: el, combatant rănit de moarte, răsplătit de Mareşal cu delicioase prăjiturele. Efectul: „Dimineaţa m-am trezit obosit, dar comunist.” Ca atare, dă la o parte poveştile auzite acasă despre Isus, infern şi paradis: „…s-o lăsăm baltă, ce gogoşi…” Totuşi, încă ezitant, poartă la el o iconiţă. „O păstrez ascunsă într-un caiet de şcoală, la căldurică, şi n-o arăt la nimeni. Prietenul meu Pips nici nu-l cunoaşte pe Isus. Odată mi-a zis: «De-ar fi măcar fotbalist…» Acasă, ecumenism inegal: „…în afară de Isus, avem un mare potrtret al Mareşalului în salon, şi pe urmă un altul în bucătărie, mai mic ce-i drept, dar totuşi mare.” În familie, opţiunile ideologice sunt tranşante: „Şi încetul cu încetul, în casa noastră, ca în lumea adevărată, s-au creat două blocuri. Tata, fratele meu şi cu mine suntem comunişti şi restul familiei, catolici.” Deşi a ales, copilul se confruntă cu dileme: „…o luptă foarte strânsă şi o decizie greu de luat pentru mine. Deliciosul purcel de lapte la Crăciun sau parada de la aniversarea Mareşalului nostru? Grozavele prăjituri de Paşti ale bunicii, pe de o parte, de cealaltă sărbătoarea republicii iugoslave, când se cântă cântecele revoluţionare în jurul focului? Tartinele cu miere ale Mamei când recit «Te slăvesc Fecioară» sau frumoasa cravată primită când am devenit pionierul lui Tito?
Supa de fasole sau marxismul?
Ciocolata cu alune sau socialismul? Greu, foarte greu, de ales. Şi, uneori, ezit. Lumea ideilor e foarte complicată, dar datorită Unchiului meu le văd un pic mai clar.
Când mănânci bine, e catolicism.
Şi dacă n-ai nimic de mâncare, dar cânţi şi dansezi, e comunism.”
Părinţii vorbesc tot timpul despre El, numai că pentru tată El este Mareşalul, în timp ce pentru mamă e Isus. Nepărtinitor, copilul îi iubeşte pe amândoi. E prin urmare vremea întrebărilor nevinovate, a ipocriziei şi oportunismului copilăresc, a dilemelor rezolvate ingenios.
Intoleranţa religioasă e necunoscută. Reprezentanţii celor trei biserici, preotul, popa şi imamul sunt invocaţi cu simpatie, dar fără prea multă devoţiune. Ce au ei de spus nu e destul de palpitant. Cartea recomandată de preotul catolic vorbeşte despre „pruncul Isus într- o limbă greoaie şi de neînţeles pentru mine. După câteva zile am abandonat-o. Prefer, de departe, Jack London şi aventurile lui Huckleberry Finn scrise de un tip numit Mark Twain.”
Altfel stau lucrurile cu Tito. Anual se fac excursii în satul lui. Sculaţi în zori, încă buimaci, copiii cântă, dând asigurări: „Chiar dacă ascultăm muzică rock şi suntem tineri, puteţi conta pe noi, tovarăşe Tito.” Casa mareşalului e mare, frumoasă, bine mirositoare. În încăperea centrală, se vede „leagănul în care dormea când era bebeluş”. Nedumerit, însă precaut, copilul se fereşte să pună întrebarea: „…când era puşti, Mareşalul nostru era sărac, cum se face că e atât de mare şi frumoasă casa lui ?” Acum, ce-i drept, Mareşalul nu mai e sărac. Îşi are propriul tren, Trenul Albastru, 16 pekinezi, un mare vapor alb, Pescăruşul, o insulă şi un castel la Belgrad. Diplomatic, învăţătorul relativizează. Nu are o casă adevărată Mareşalul. Nici n-ar avea nevoie: el e în inimile tuturor. „Mareşalul locuieşte peste tot, puţin pe la noi, puţin în alte părţi.”
Când se anunţă că Trenul Albastru va trece prin gară, mobilizarea e masivă: „…uzinele şi şcolile se întrerup, magazinele se închid; se scot drapele şi banderole. Primarul înalţă pentru orice eventualitate o tribună cu un mare portret galben al Mareşalului şi frumoasa noastră stea roşie. Orchestra pompierilor cântă marşuri, iar noi, pionierii, purtăm buchete pentru el şi pentru tovarăşa Jovanka…” Dar, decepţie, trenul nu opreşte niciodată. Copiii îşi strâng drapelele şi se întorc tăcuţi acasă, iar mama se alege cu un superb buchet de flori. Cu ocazia aniversării Mareşalului, a celui care veghează asupra tuturor şi a orice – casă, şcoală, echipă de fotbal –, se organizează pe stadioane fastuoase manifestaţii, cu dansuri şi cântece de partizani: „Este Crăciunul nostru comunist, se sărbătoreşte naşterea unui copil sărac care, ajuns mare, a devenit salvatorul şi cel mai apropiat prieten al oamenilor sărmani.” Seara, copiii au drept să stea până târziu ca să vadă un bun şi însufleţitor film de război. Astfel, când, vai, Iugoslavia e învinsă la fotbal de Germania, eroul nostru îşi poate spune: „…am pierdut noi meciul dar, barem, am câştigat Al Doilea Război Mondial.”
Când se află că Mareşalul e bolnav şi chiar moare, vestea cade ca un trăsnet. Televiziunea îşi intră în rol: biografie romanţată, telegrame, filme, cântece revoluţionare, muzică clasică… Marele decedat este expus într-o sală faraonică numită Casa Florilor, nu înainte ca Trenul Albastru să fi traversat toată ţara pentru ca întreaga suflare să-şi ia rămas bun. „Adulţii plâng, noi, adolescenţii, ceva mai puţin, copiii deloc.” Doliul durează opt zile, „fără şcoală, bineînţeles”.
Încetul cu încetul, entuziasmul adolescenţilor se temperează. Alte preocupări îi animă: chitara, muzica rock, fumatul, alcoolul, primele experienţe sexuale, tunsoarea cu părul „pe jumătate lung”, blugii, din păcate autohtoni şi cărora băiatul nu obţine permisiunea să le facă găuri în genunchi, bascheţii Borovo – nu, cum s-ar fi cuvenit, All Stars. Lucrurile se schimbă şi mai mult în urma vizitei la rudele din R.F.G. Vărul, în ţinută hippy, îi explică ce uşor se poate descurca un sârb acolo. De exemplu, furi fier din armătura zidurilor pentru că şeful, neamţ sadea, „nici nu-şi poate închipui că poţi să furi chiar de la locul tău de muncă”, sau furi maşini de lux pentru că „poliţiştii lor sunt de rahat”. În schimb, stupoare, n-ai dreptul să-ţi pocneşti nevasta, trebuie să fumezi pe balcon, să te duci la cârciumă numai seara şi să nu te întinzi peste timpul care ţi s-a alocat. Deci, trebuie „să pui un bemol acestui paradis capitalist”. Şi totuşi… Te alegi cu 50 de mărci, o comoară!, blugi fabricaţi în Germania de vest, „ceea ce – spune băiatul – face din mine un apostol al capitalismului. De acord, nu e chiar S.U.A., dar se apropie periculos de mult”. Multe altele: aparatură electronică, televizor color, casetofon cu radio integrat… Cât priveşte realizările socialismului, până şi tatăl o lasă mai moale când se vede posesor al unui autoturism Opel. În cele din urmă, cedează: când soţia lui e pe moarte, îşi îndreaptă gândurile mai degrabă spre Isus decât spre Tito şi învăţă- turile lui.
Ajuns la vârsta serviciului militar, tânărul şi-a pierdut cu totul vechile convingeri. Iar experienţa pe care o traversează nu e de natură să i le redea. Căpitanul l-a dibuit în el pe omul care citeşte, pe intelectual, îl vede membru al unui „grupuleţ de luptători reacţionari care sabotează revoluţia mondială” şi îl tratează ca atare. Acum tânărul află ce înseamnă să pari diferit, cum nu ştiuse când, împreună cu amicii săi, făcuse o victimă lipsită de apărare dintr-un copil evreu din vecini. Se apără cum poate. Spală W.C.-urile recitându-şi din Rimbaud, Verlaine, Neruda şi din Micul prinţ. Doarme cât poate de mult, bântuie cârciumile din apropierea cazărmii, dar mai ales citeşte pe rupte. Nu din biblioteca locului, unde nu găseşte decât Tito în India, Tito cu prietenii africani, Tito şi Brejnev la o partidă de vânătoare, Tito la operă şi tot aşa. „Virusul e însă eliminat. Sunt imunizat pe viaţă împotriva Mareşalului.”
În ceea ce-l priveşte pe Isus, păstrează iconiţa numai pentru că e un cadou de la mama lui. Se roagă însă în fiecare seară „zeului Vişnu, Fecioarei Maria, tovarăşului Brejnev şi lui Hemingway să nu fie război. Măcar în timpul serviciului meu militar.”
Personajul a parcurs traseul complet: de la adeziunea naivă, sinceră, dilematică, oportunistă, la dezamăgire – până ce totul a basculat definitiv. Şi-a pierdut eroii. Neîncrederea într-unul a fost însoţită de neîncrederea în celălalt. Sceptic acum, şi-a pierdut rostul. Îl va regăsi mai târziu, aici, în carte, mărturisind.

Visul personajului de a deveni scriitor într-o lume lipsită de constrângeri l-a realizat autorul. Nu uşor. Abia după ce a cunoscut războiul, a fost înrolat, a dezertat, a fost făcut prizonier şi a evadat, i s-a deschis drumul literaturii. A devenit scriitor francez rămânând totodată ceva ce nu mai există: un iugoslav. Cât despre noi, globalizaţi cum suntem, nu ne mai uităm la vecini.