Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Istorie Literară:
Istrati, Fondane şi revoluţia de Ion Pop


Publicarea în anul 1997, sub titlul Scriitorul în faţa Revoluţiei (L'écrivain devant la Révolution, Ed. Paris-Méditerranée) a discursului pe care Benjamin Fondane (Fundoianu) trebuia să-l ţină la aşa-numitul Congres pentru Apărarea Culturii, organizat prin influenţă sovietică în capitala Franţei în 1935, ne face să asociem numele acestui important scriitor plecat din ţară spre malurile Senei cu cel al autorului Spovedaniei pentru învinşi. Cartea lui Panait Istrati, tipărită în 1929 în volumul-triptic colectiv Vers l'autre flamme, ce mai cuprindea două texte, de Victor Serge şi Boris Suvarin, făcuse, cum se ştie, mare vâlvă în acel moment, fiind prima contestare-demascare fermă a sistemului dictatorial instaurat de sovietici în 1917. Şocul produs de "spovedania" istratiană era cu atât mai puternic cu cât cel ce ajunsese să cunoască vreme de un an şi ceva Uniunea Sovietică la faţa locului, după un prim deceniu de "dictatură a proletariatului" (vizita se desfăşurase între 15 octombrie 1927 şi 15 februarie 1929, la invitaţia oficială de a participa la aniversarea revoluţiei) era un vechi simpatizant socialist, apropiat al unor cunoscuţi activişti, câţiva trecuţi din România spre demnităţi ruseşti, precum româno-bulgarul Cristian Rakovski (ambasador sovietic, o vreme, la Paris, retras în acel moment din funcţie, marginalizat) şi preţuit ca scriitor, mult editat şi chiar ecranizat - cu un film turnat după Chira Chiralina - în "patria socialismului victorios".

Al doilea text, scris de Fundoianu a rămas, în schimb, necunoscut până nu de mult, iar autorul său, care se bucura de o anumită apreciere în cercurile filosofice şi literare pariziene (publicase, de exemplu, în 1933, foarte originalul şi nonconformistul eseu despre Rimbaud golanul (Rimbaud le voyou) şi era prezent în câteva reviste de foarte bună ţinută intelectuală precum Cahiers du Sud de la Marsilia, era totuşi departe de a fi atins cota de popularitate a celui ce fusese numit de Romain Roland, care-l şi lansase, "un Gorki al Balcanilor". Diferenţele erau importante şi în ce priveşte marca ideologică a gândirii celor doi. Căci Fundoianu nu avusese la activ nici un angajament politic explicit, scrisul său limitându-se la poezie şi eseistica literară şi filosofică (versurile scrise în româneşte în perioada 1917-1923, care urmau să alcătuiască volumul Privelişti tipărit abia în 1930, eseurile dedicate majoritar literaturii franceze moderne din Imagini şi cărţi din Franţa - 1922, şi cele rămase în reviste, despre literatura română, poemele franceze din Ulysse, 1933). Din ce apucase să publice până la amintitul "discurs" se putea deduce totuşi că se afla departe de orice înregimentare de partid şi înţelegea să se exprime ca o conştiinţă liberă, democratică şi căreia-i repugnau, în orice caz, regimurile dictatoriale. Dovadă că, la începutul anului când Panait Istrati va fi invitat pentru festivităţile de la Moscova, Fundoianu publica în numărul 10 al revistei bucureştene de avangardă "Integral", din ianuarie 1927, un articol despre Louis Aragon ou le Paysan de Paris, în care, vorbind despre "revoluţionarismul" poetului suprarealist, se referea şi la influenţa pe care sovieticii o exercitau în presa franceză de stânga, în aceşti termeni: "Revoluţionară, iată singurul demers pe care Louis Aragon îl fixează gândirii, dar articolul în care vorbeşte despre ea, apărut în mod ironic în revista "Clarté" (sub direcţia comunizantului Henri Barbusse - n.n. I.P.) - lucru de care trebuie să se fi minunat editorii de la Moscova ai acestei foi, care ştiu că revoluţionară gândirea lor nu e deloc decât din punctul de vedere al cutărei sau cutărei ordini din Europa şi până la răsturnarea lor, ci doctrină a ordinii ea însăşi, a supra-ordinii, deci aservindu-şi forţa gândirii şi mărginind-o la social".

În acelaşi periodic (nr. 12, aprilie 1927), Fondane va mai publica un articol care-l arată preocupat de relaţiile dintre literatură şi revoluţia socială, aşa cum e gândită de marxism şi, în speţă, de cel sovietic, - sub titlul Les surréalistes et la révolution. Subiectul reflecţiei sale priveşte recenta adeziune la marxism a lui Breton şi a suprarealiştilor, foarte discutabilă din punctul său de vedere. Mai exact, adeziunea vizată este cea legată de amintita publicaţie "Clarté, organul comunist din Paris", acelaşi, aşadar, la care făcea trimitere şi în textul precedent, şi de care suprarealiştii se detaşaseră după o scurtă perioadă de colaborare. Comentând răspunsul lui Breton (un pamflet, Légitime défense, tipărit în revista "La Révolution surréaliste", în decembrie 1926) la o broşură semnată A.D. (alias Pierre Naville), care punea în chestiune tocmai fragilitatea acestei comunicări, Fondane îi sesizează contradicţiile, cu începere chiar de la sloganurile suprarealiste ce proclamau libertatea absolută a spiritului. "Alipindu-se celei de a III-a Internaţionale după programul marxist - scrie el -, acceptând o altă experienţă, un alt destin al spiritului decât cel trăit de suprarealism - nu va fi obligat el, oare, să-şi scoată pălăria în faţa lumii evenimentelor, pentru a aboli un trecut supus cauţiunii?" Adeziunea la dictatura proletariatului e privită, astfel, cu mari reticenţe, pe linia unei gândiri ce refuza domnia şi justificarea "Raţiunii", proclamată şi de burghezie, şi impusă contra a ceea ce ea considera drept "arbitrar, balet al omului şi al dorinţelor sale, al omului şi al miturilor sale, al omului şi a propriei sale libertăţi"... Suspiciunea sa merge, aşadar, şi către revoluţia proletară, care pune totul pe seama factorului economic, şi "înţelege să-şi rezerve totul, inclusiv spiritul." Şi adaugă imediat, ironic: "Copyright by ziarul l'Humanité" - cunoscutul cotidian comunist.

În context, autorul articolului se îndoieşte serios de noutatea valorilor propuse de zisa revoluţie proletară, făcând o trimitere explicită la ceea ce se petrecea în URSS: "Scontează oare Breton pe valorile cu adevărat noi care nu s-au lăsat văzute nici prevăzute până în prezent - ideile URSS-ului fiind tot atât de vechi şi de burgheze pe cât e lumea"... De aici, şi concluzia că suprarealiştii n-au "încetat să se caute" şi că, dacă există cu adevărat un curent de avangardă care să poată fi legat de realitatea imediată, acela e mai degrabă futurismul italian: "Futurismul se adaptează infinit mai bine, de altfel, civilizaţiei bolşevicilor decât celei a Italiei lui Mussolini, discipolul său; e de remarcat că îi este comun acest vis de putere, al unei lumi în care energia se vrea liberă de orice jenă a spiritului". Numai că Fondane nu ezită să noteze că: "Superficialitatea futurismului vine poate din aceea că înlătură orice viaţă contemplativă, nu concepe decât mişcarea, dar nimic nu convine, desigur, mai bine timpului său".

În 1927, Fundoianu consideră, aşadar, ideologia sovietică ce tindea - cum ştim foarte bine astăzi - să controleze prin oficinele sale externe şi spaţiul cultural francez, în strânsă relaţie cu concepţia sa mai largă despre ecuaţia literar-social, gândire liberă şi structuri economice, libertate interioară şi constrângeri venite din afară, dinspre doctrinele care, prin natura lor, sunt tentate să dicteze asupra comportamentului individual, subordonând până la anulare orice tendinţă "iraţională", de eliberare din tiparele doctrinare.

În ce-l priveşte pe confratele său român, acesta pornea către bastionul marii revoluţii proletare de pe un teren modelat politic şi ideologic. Cum am notat deja, Istrati avea un trecut de simpatizant al mişcării socialiste şi convingeri exprimate răspicat despre necesitatea transformării revoluţionare a lumii apăsate de exploatarea burgheză. Nu era, însă, membru de partid, refuzase înregimentarea doctrinară, optând pentru o participare personală, întemeiată pe o "credinţă" proprie, personalizată, pasibilă de interogări şi confruntări cu realităţile concrete, dar ancorată în idealismul ei generos: Istrati nu încetează să viseze la eliberarea deplină a omului muncitor şi nedreptăţit de societatea în care trăieşte. Referindu-se la concepţia istratiană, prietenul său Boris Suvarin nota în 1981: "Nu avea habar de marxism, dar asta nu-l deranja deloc; sentimentele înlocuiau la el doctrina, instinctul îl situa de partea celor săraci şi exploataţi, de partea jertfelor. Ideologia lui Istrati era ceva în genul unui anarhism umanitar, liber de motivaţie teoretică. Despre regimul sovietic ştia un singur lucru: că acesta se opune lumii capitaliste" (v. Boris Suvarin, Panait Istrati şi comunismul, în Panait Istrati - omul care nu aderă la nimic. Documente din Rusia sovietică, vol. I, Editura Istros, Brăila, 1996, p.3). Este, cum mărturiseşte el însuşi de la începutul "spovedaniei", un "om de bună credinţă": "Am nenorocirea de-a fi acest bastard care uneşte conştiinţa omului de bună credinţă cu setea de dreptate a masei căreia îi aparţin şi al cărei martiraj e foarte cunoscut. Din cauza asta mă cert cu toată lumea, dar mai ales cu speţa umană care - conştient sau nu - înşeală pe toată lumea... zicându-şi că este în stare - ea, singură - să realizeze toate aspiraţiile revendicate de clasa muncitoare, monopolizându-le" (v. P. Istrati, Spovedanie pentru învinşi, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1990, p. 23-24). Este o poziţie reafirmată peste câţiva ani, în 1933, în articolul-confesiune Omul care nu aderă la nimic, unde , împotriva "minciunii sociale dominante", îşi va întări punctul de vedere individualist, adeziunea la "viaţa nomadă, la acea viaţă în care societatea n-are nici o putere asupra individului" Tot acolo va scrie că "Revoluţia unuia singur, prin refuzul aderării la orice ar fi, este de altfel credinţa (sa) dintotdeauna" şi că nu a "vrut niciodată să (fie) membrul unui partid, al unei societăţi sau 'organizaţii' profesionale"(Op. cit., pp. 144-145).

Dintr-o asemenea perspectivă, el va privi lucrurile ca un fidel al cauzei celor oprimaţi, care nu încetează să creadă în idealul Revoluţiei cu majusculă, în numele căruia s-au înfăptuit şi răsturnările radicale din Rusia, apreciind doar că acest ideal a fost deformat şi trădat. "În ciuda a toate, Uniunea Sovietică trebuie să rămână pentru proletariatul mondial ceea ce este în realitate: fortăreaţa inexpugnabilă, contra căreia capitalismul va trebui să se prăbuşească într-o zi. (...) Dar, o dată spus asta categoric, pentru totdeauna, am dreptul să mă întorc spre putreziciunea birocratică şi să-i strig: lepădătură" (Ibidem, p. 25; cum se vede, traducerea lui Al. Talex este destul de stângace - n.n.). Tot aşa, va vedea în Troţki, un "bolşevic cu conştiinţa nealterată" (Op. cit., p. 37).

Reacţia lui Panait Istrati este, aşadar, efectul gravei deziluzii a unui idealist. Spre deosebire de Fundoianu, care judeca, în 1935, stările de lucruri de pe poziţia filosofului de factură existenţialist-şestoviană, opus "falselor evidenţe" ale raţiunii constrângătoare şi oricărui program susceptibil să reducă libertatea spiritului individual, şi reticent, ca atare, din principiu, în faţa oricăror limitări doctrinare, prozatorul se manifestă ca o fire pasională, care-şi mărturiseşte fără ocol parţialitatea, decisă de chiar investiţia sentimentală. El e un idealist ce nu are nevoie de mari şi complicate motivări de natură filosofică pentru a se justifica: totul e esenţialmente trăit, la temperaturi şi tensiuni maxime, scoase de sub regimul speculaţiei intelectuale. "Mărturia sunt eu - scrie el -, imparţialitatea o ignor. Şi eu nu practic simpatia sau antipatia, ci dragostea şi ura. Ceea ce aduc aici sunt convingeri care mă costă scump şi ar putea într-o zi să mă coste chiar viaţa" (Spovedanie, ed. cit., p. 30). Or, la acest nivel al implicării afective, decepţia apare cu atât mai gravă: Istrati este omul care înţelesese să se dăruiască total idealului său de justiţie socială, în afara oricărui calcul politic care să fi vizat o formă sau alta de profit practic. Vina impardonabilă a Sovietelor este, aşadar, pentru el, de a fi profanat Idealul, Revoluţia cu majusculă şi, prin educaţia ce o fac tinerelor "cadre de comsomoli", de a fi "ucis viitorul". Într-o anumită măsură, el se comportă, cum observa şi Suvarin, ca un "anarhist", refuzând "camaraderia impusă" şi condamnând explicit înregimentarea în numele unui program strict, rigid, repede dogmatizat, insensibil la aspectele umane, la viaţa concretă: "Nu din cauza Doctrinei se datoresc toate nenorocirile operei socialiste?" - se întreabă el retoric, ironizându-i pe cei care şi-au luat de "nevastă, Doctrina" (Op.cit., p. 82).

Dacă am vorbi în termenii lui Max Weber, angajarea sa este una care ţine de aşa-numita "morală a convingerii", radical opusă "moralei acţiunii" sau a "puterii", adică una ce vizează - cum spune Paul Ricoeur comentându-l pe sociologul german - un optimum etic sau "le souhaitable humain" - ceea ce este de dorit pentru om. (v. Paul Ricoeur, Lectures 1. Autour du politique, Seuil, Paris, 1991, p. 251). Intră în joc aici şi utopia, cum atrage atenţia Ricoeur, întrucât "Există o morală universală în măsura în care omenirea îşi poate proiecta existenţa ca pe un tot indivizibil", "înţeleasă ca o singură fiinţă suferindă", dar şi în măsura în care profesează "realizarea individuală, deplin singularizată, a vocaţiei umane" (Op. cit., p. 252).

Citit sub acest unghi, am putea spune că Istrati e un utopist în dubla dimensiune semnalată, căci visează la binele şi eticul colectiv şi, în egală măsură, la respectul pentru persoana umană. Negocierea între cele două "morale" este pentru el inacceptabilă sau, poate mai exact, faţă de relativul echilibru dintre ele, opţiunea sa tinde să privilegieze eticul contra "realismului" politic şi a acţiunilor ce decurg din el. Dacă suntem însă mai atenţi, observăm că ceea ce Weber numise "morală a acţiunii" sau a "puterii" este într-o aşa măsură distanţat şi contrar în raport cu orice exigenţă etică, încât până la urmă balanţa înclină clar în favoarea punctului de vedere istratian: căci "morala forţei, a violenţei reglate, a culpabilităţii calculate" - cum scrie Paul Ricoeur detaliind trăsăturile "moralei responsabilităţii", e descoperită de vizitatorul Uniunii Sovietice ca funcţionând violent-unilateral şi exclusivist şi, pe deasupra, pe baza unor premise deja falsificate. Istrati denunţă fără rezerve "putreziciunea precoce", "minciuna, ipocrizia, delaţiunea, asasinatul" ca mijloace de a ajunge la putere fără a mai lăsa loc acelei "etici a convingerii", proclamate totuşi retoric, fără nici o bază în realitatea concretă. Ceea ce scriitorul numeşte "maşina de fabricat fericirea" produce mai degrabă sfărâmări de oase, "Este vânat omul oriunde se află", "în Rusia, pacea nu există pentru nimeni", cenzura înăbuşă orice critică, se aude o lozincă precum "nu avem nevoie de intelectuali în URSS", "falsitatea omului de la putere care trişează adevărul" e evidentă, oamenii comunismului oficial, ce constituie o sectă, o "monstruoasă castă... ignorantă, vulgară, perversă" acţionează arbitrar şi brutal, arestându-i pe opozanţii mari şi mici" şi deportându-i, "măciuca fascismului roşu" e instrumentul unei dominaţii fără milă. Cazuri precum cel al familiei Rusakov, cu procese dramatice înscenate din motive minore, ori al fostului camarad Rakovski, marginalizat şi ostracizat după ce adusese servicii importante cauzei revoluţiei bolşevice, nu vin decât să întărească impresia generală de desfigurare, trădare, falsificare totală a idealurilor încă proclamate formal. Felul cum este tratat chiar scriitorul, cenzurarea sau respingerea unor articole ale sale, şi la Moscova şi în organul Partidului Comunist Francez de obedienţă moscovită, atestă, de altfel, clar şi brutal, natura reală a puterii comunist-staliniste represive.

Cum se poate uşor constata, opoziţia demascatoare a lui Panait Istrati faţă de ceea ce el consideră a fi sabotarea "celei mai frumoase opere de justiţie socială", caricaturizarea ei birocratică , "fripturismul" ca şi generalizat în rândurile reprezentanţilor regimului sovietic, e întemeiată pe numita "etică a convingerii", ridicată la scriitorul nostru la un nivel de tensiune extremă, care împinge în plan secundar orice alt argument de ordinul "responsabilităţii" şi al "puterii"; primele bănuieli, cele esenţiale, ţin, cum notează într-un loc, de "moralitatea puterii revoluţionare" (p.78). Lipsită de un substanţial fundament etic, acţiunea Puterii în planul deciziilor luate pentru comunitate, nu are pentru el nici o valoare. Decepţia idealistului mereu încrezător în numitul "optimum etic" este atât de mare, angajamentul său sentimental se afirmă atât de puternic, încât tot ceea ce ar putea fi dictat de tactici momentane ori strategii pe termen mai lung ale regimului nu mai interesează. Este foarte adevărat, însă, că gradul de arbitrar, deturnarea gravă de la scopul "principial" fixat în privinţa a ceea ce Paul Ricoeur numeşte "rolul deciziei politice şi exercitarea forţei de către puterea publică" (v. Op. cit., p. 253) sunt atât de frapante şi scandalos-abuzive şi mincinoase, încât nu mai pot primi decât o replică pe măsura celei date de Istrati. "Idealist" sau nu, orice om de bună credinţă ar fi trebuit să reacţioneze în aceeaşi termeni - numai că, aşa cum notează în câteva rânduri scriitorul - prea mulţi dintre "scribii" invitaţi să zugrăvească o imagine cosmetizată a realităţilor şi ideologiei sovietice s-au lăsat corupţi şi cântă în struna gazdelor.

Temperament pasional, Panait Istrati va rămânea, aşadar, până la sfârşit un solitar, o excepţie de la regula înregimentării ideologice necondiţionate, o conştiinţă curată, imposibil de cumpărat. Îşi va afirma, ceva mai târziu, în articolul Omul care nu aderă la nimic, cum am notat deja, chiar un fel de crez "anarhist", refuzând "orice organizaţie", întrucât ea "nu foloseşte niciodată decât organizatorilor", şi va opta pentru "viaţa nomadă... acea viaţă în care societatea nu are nici o putere asupra individului" şi pentru "revoluţia unuia singur" (Op. cit., p.144). Dezgustat de felul cum sunt puse în practică principiile crezute nobile ale revoluţiei proletare, el nu-şi mai ia răgazul reflecţiei asupra fondului însuşi al filosofiei şi ideologiei ce le susţine, ci motivează doar alterarea lor prin situaţia societăţii ruseşti abia aspirante la condiţia burgheză, "la fel ca toate naţiunile din Balcanii noştri, care ies lent din viaţa patriarhală". Şi adaugă, nu fără dreptate: "Iată pentru ce gândesc că a fost o nenorocire ca cea mai grandioasă tentativă de a construi socialismul să fie făcută tocmai în Rusia" (Op. cit., p. 28).

În schimb, Benjamin Fondane întâmpină ideologia promovată de sovietici, cu încercarea de a o "exporta" şi în Occidentul capitalist, de pe poziţii filosofice, în care latura afectivă nu poate avea decât o pondere secundară. Până la data când asista la Congresul parizian "pentru apărarea culturii", modelat după concepţie comunist-stalinistă, el se exersase însă serios în spaţiul unei gândiri de substanţă existenţialistă, redevabilă în speţă rusului Leon Şestov, pentru care "evidenţelor" gândirii raţionale, categoriilor sale, trebuiau să i se opună "categoriile vieţii". În eseul dedicat maestrului său în Conştiinţa nefericită, ce urma să apară în 1936, din care tocmai am citat, el scrie: "Nimic din ceea ce este istoric nu are dreptul la conceptul de adevăr etern, iar raţiunea şi cunoaşterea, deşi stăpâni absoluţi, nu sunt, la urma urmei, decât moduri ale acestei istorii". Şi, ceva mai departe: "Omul să fie restabilit în totalitatea sa; să nu se mai numească 'gândire' ceva ce îl ucide, ci numai ceea ce îl face să trăiască; cunoaşterea să nu mai însemne moarte, ci numai viaţă, omul să nu aibă numai datoria de a se resemna, dar şi dreptul la disperare; să aibă în general toate drepturile, inclusiv cel de a spera - iată cum ar trebui să arate un umanism care ar concilia raţiunea cu viaţa (dacă această conciliere este vreodată posibilă). (...) Nimeni nu ar trebui să fie obligat nici să creadă, nici să nu creadă; credinţa care 'constrânge' nu este adevărata credinţă, ci tot o raţiune care se ignoră" (v. B. Fundoianu, Conştiinţa nefericită, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 267, 277).

Confruntarea sa cu acest eveniment va fi, ca atare, modelată deopotrivă de realitatea imediată, de evidenţele unei manipulări punctuale de către agenţii ideologiei Sovietelor, şi de convingeri mai generale, de natură filosofică, de genul celor ilustrate prin citatele de mai sus. Pe teren concret, Fondane se izbeşte, ca şi Istrati cu ani în urmă, de "imposibilitatea de a vorbi liber" şi de conceperea reuniunii în cauză mai degrabă ca "meeting", la care un public în mare măsură neavizat e chemat să aplaude ori să dezaprobe un număr de discursuri înflăcărate, subordonate unor lozinci simplificatoare. Reacţia la cuvântări de bună credinţă, dar cu accente critice la adresa ideologiei sovietice, interdicţia de la cuvânt a lui André Breton, atitudinea cameleonic-oportunistă a unui Aragon, îl lămuresc repede în privinţa operaţiilor de manipulare: sub pretextul combaterii fascismului, se ascundea de fapt intenţia de a bloca orice dezbatere critică despre condiţia scriitorului sub regimul "dictaturii poletariatului" instalate în URSS, ca şi împiedicarea aprofundării analitice a situaţiei scriitorului în raport cu societatea, cu realităţile ei economice şi spirituale. Pe teren filosofic, Fondane era, pe de altă parte, suficient de pregătit pentru a repudia "adevăruri" şi "evidenţe", "legi" şi "determinisme" pe care doctrina marxistă în lectură leninist-stalinistă, adoptată atunci de comunismul european, le servea în chiar cadrul lucrărilor Congresului parizian. Unul dintre acestea era mult vehiculatul determinism al vieţii spirituale de către factorul economic sau - cum se va repeta mereu în comentariile la marxism - a suprastructurii de către baza economică. Ceea ce îl deranjează pe autorul "discursului nerostit" este mai ales "opinia simplificatoare a lui Marx că nu există activitate revoluţionară decât pe plan economic şi că revoltele spiritului, manifestările libertăţii sociale, nu sunt decât o răsfrângere a tendinţelor de clasă" (L'écrivain..., p. 76) şi, cum spune mai departe, faptul că "Marx îi refuză spiritului, ideii, culturii, orice autonomie" (Op. cit., p. 99).

Pusă în aceşti termeni tranşanţi, chestiunea evidenţiată de Fondane îşi ia, la rândul ei, riscul unei anumite simplificări şi schematizări. Îl remarcă, de exemplu, şi prefaţatorul primei ediţii a "discursului" fondanian, Louis Janover, care insistă asupra relativizării raportului de determinare dintre economic şi spiritual de către Marx însuşi. Atitudinea lui Fondane se cuvine însă înţeleasă în contextul politic în care singura "lectură" a marxismului, cu consecinţe dramatice în practica politicii culturale şi nu numai, era cea a Puterii sovietice totalitare, dogmatice, deloc dispusă la nuanţări, luându-şi drept unice călăuze viziunea leninistă încă agravată de stalinismul ce i-a urmat. Scriitorul e revoltat şi dă replici severe tocmai acestui mod rigid-simplificator de a vedea lucrurile, aşa cum îl poate constata în acţiunile Sovietelor în spaţiul cultural. De acord că puterea sovietică ar fi rezolvat unele probleme de natură strict economică, el nu poate accepta evidenţa unor practici constrângătoare ce contrazic orice idee de libertate creatoare: "Contradicţia economică a burgheziei care-şi aruncă mărfurile în mare atunci când lumea moare de foame doar pentru a-şi ridica preţurile, a fost rezolvată de soviete" - scrie el. "Însă faptul că sovietele aruncă în mare, pentru a-şi ridica propriile preţuri, atunci când lumea moare de nevoi spirituale şi religioase, tone de mărfuri necesare, nu e oare o dovadă a contradicţiilor interne ale socialismului metafizic?" (Op. cit., p. 111). Fără îndoială, o asemenea realitate concretă, a politicii culturale staliniste, l-a provocat la contestarea radicală a marxismului, ajungând să spună că "cuvântul �cultură' este anti-marxist".

Or, Fondane pune accentul tocmai pe libertatea individuală a scriitorului, pe actul creator ca ţinând mai degrabă de planul existenţial decât de cel raţional, de trăirea "iraţională" decât de "doctrină" şi exigenţele "etice": "în spatele statului comunist (se află) un întreg corp de doctrine infinit respectabile, însă care, născute dintr-o exigenţă etică, operează o confuzie ucigătoare între valorile etice şi valorile estetice şi culturale", eticul fiind limbajul raţiunii, esteticul - al iraţionalităţii lirice. Incompatibilitatea dintre "etic"- în înţelesul specific de "doctrinar" şi "raţional", "abstract", vehiculat nu cu suficiente nuanţări de eseistul-filosof Fondane, şi "estetic", iese în relief în chip decis aici. Şi ea îi apare confirmată, în chipul cel mai drastic, de tacticile şi strategiile sovietice în teritoriul spiritual, prelungite până în dezbaterile "Congresului pentru Apărarea Culturii", unde - observă el - "un val de locuri comune, de calomnii disperate, de procedee de intimidare, s-a revărsat asupra noastră; şi tocmai acest lucru dovedeşte că avem de-a face cu o neputinţă a doctrinei" (Op. cit., p. 112). Gândind ca un intelectual democrat, Fondane înţelege să se situeze pe o poziţie reflexiv-interogativă, îşi motivează mereu şi îşi condiţionează "angajarea". Va invita, ca atare, la o reflecţie responsabilă, căci, scrie el, "o doctrină care vrea să modeleze şi modelează deja destinul a sute de milioane de oameni trebuie să fie mereu supravegheată, discutată, adaptată şi readaptată exigenţelor reale ale oamenilor - iar aceasta este, de asemenea, marxism pur. Marx - adaugă el - era, fără îndoială un mare geniu, dar nu era papa; nu auzea voci şi nu primea revelaţii, n-a proclamat dogma infailibilităţii sale" (Op. cit., p. 112).

Citite astăzi, după traversarea prea lungii perioade de comunism sovietic şi de obedienţă sovietică, remarcile lui Fondane îşi vădesc, dincolo de unele simplificări, curajul şi fermitatea, într-un moment când vocile critice la adresa dogmatismului marxist erau încă foarte rare. Să ne reamintim că în ţările ex-comuniste, cerinţa mereu proclamată a dezbaterii critice a doctrinei şi a adaptării ei la nişte realităţi în mişcare n-a fost, de fapt, niciodată îndeplinită şi că orice încercare de "revizuire" rămânea suspectă de "deviaţionism" contrarevoluţionar.

Reluând paralela dintre cei doi scriitori româno-francezi, apare cu evidenţă atitudinea lor critică, aproape excepţională în context, faţă de realităţile şi ideologia politică promovată de regimul sovietic al "dictaturii proletariatului". Şi Panait Istrati, şi Benjamin Fondane văd limpede şi comentează deschis şi curajos ceea ce se întâmplă în U.R.S.S. în anii '20-'30 şi nu ezită să califice drept inadmisibile prin dogmatismul şi antidemocratismul lor practicile Puterii sovietice. O fac, desigur, cu motivaţii şi de pe platforme ideologice şi filosofice sensibil diferite. Căci dacă autorul Spovedaniei pentru învinşi dă glas unei uriaşe decepţii a omului care nu încetează să creadă în idealurile socialismului, deşi nu e un militant strict înregimentat politic, mai raţionalul filosof Fondane pune în joc, cum am văzut, în reflecţiile sale critice, şi un fond ideatic chemat să le justifice în planul unei concepţii mai generale. Amândoi se întâlnesc, însă, în refuzul îngrădirii libertăţii individuale de către organizaţii şi programe constrângătoare, ce nu ţin seama de concretul faptelor şi existenţelor particulare. Ambii se încadrează perfect în categoria oamenilor ce slujesc unei "morale a convingerii", vizând amintitul "optimum etic" şi se opun eticii forţei şi puterii, acelei "morale a realităţii" care, prea adesea, nu e dispusă să ţină seama de exigenţele morale propriu-zise şi acţionează în funcţie de interese strict politice, de conjunctură. Cei doi scriitori se regăsesc alături, din păcate de data aceasta, şi prin comuna lipsă de ecou pozitiv a reacţiilor lor critice la adresa ideologiei şi puterii totalitare sovietice, care a reuşit pentru prea multă vreme să înfrângă orice opoziţie internă şi să manipuleze ori să cumpere numeroase conştiinţe intelectuale din afară, unele oneste însă naive, altele deja manevrate de propriile grupări politice aliniate ideologiei staliniste. Calomniat de cercurile pro-moscovite din Franţa, înfierat ca trădător al idealurilor clasei muncitoare, Panait Istrati a trebuit să moară - în 1935 - înainte de o reală reabilitare. Iar Fundoianu-Fondane, mai puţin implicat în sfera politicului, a lăsat nepronunţat importantul discurs pus sub titlul Scriitorul în faţa revoluţiei, care ar fi putut constitui un important semnal de alarmă cu ecouri majore în lumea intelectuală europeană. Acesta a văzut, însă, lumina tiparului la mai bine de o jumătate de secol după dispariţia sa tragică, din octombrie 1944. Posteritatatea i-a reabilitat însă, fie şi cu întârziere, recunoscându-le amândurora înaltele calităţi morale, exemplarul curaj intelectual şi etic, voinţa de adevăr. Căci, cum scria Fondane, "a porni cu ochii închişi înseamnă a ajunge cu ochii închişi". Or, şi el şi Panait Istrati au înţeles să rămână, într-o lume grav manipulată ideologic, cu ochii larg deschişi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara