Cristina Bogdan, Moartea şi lumea
românească premodernă. Discursuri
întretăiate, Editura Universităţii din
Bucureşti, 2016, 352 p.
Lumea veche românească, împărţită
între cultura scrisă şi cea vizuală,
se poate considera răsfăţată
la un bilanţ al cercetărilor
întreprinse: în ultimul secol, o
serie de personalităţi de excepţie din
domeniul istoriei, filologiei, folcloristicii
sau istoriei artei i-au dedicat vieţi de
laborioase cercetări, cu rezultate pe
măsură. Interesul pentru trecutul
medieval post-bizantin, care, în spaţiul
Ţărilor Române, este împins până la
începutul secolului al XIX-lea, continuă
cu succes şi în rândul cercetătorilor
mai tineri. Recent, din şcoala formată
la Facultatea de Litere a Universităţii
din Bucureşti, a apărut o contribuţie
esenţială la domeniul studiilor
tanatologice dedicate lumii româneşti:
o cercetare amănunţită de istoria
mentalităţilor, literatură română
veche, iconografie şi studii culturale,
a cărei autoare, Cristina Bogdan,
se distinge de ani de zile printr-o
admirabilă activitate desfăşurată pe
toate palierele profesiei universitare.
Cariera didactică a autoarei s-a
coagulat relativ timpuriu în jurul
câtorva cursuri fundamentale de
istoria culturii şi mentalităţilor şi
antropologie culturală, care i-au
permis să urmeze coerent o axă de
cercetare în care a putut include şi
pasiunea sa de tinereţe, literatura
română veche, ramificată în câteva
direcţii conexe şi concretizată într-un
doctorat de cultură veche românească
şi iconografie, realizat parţial cu
regretatul profesor Dan Horia Mazilu.
Din experienţa unui masterat de
medievistică, a cursurilor de vară ale
Şcolii de Studii Medievale „Antim
Ivireanul” de la Cozia, organizate
în cadrul facultăţii urmate, şi a unor
stagii de cercetare în Franţa, autoarea
a evoluat în direcţia unor studii
exhaustive, multidisciplinare, obsesiv
de oneste, în care cercetarea de teren,
marcată deseori de reveniri şi
reconfirmări, devine pivotală în
economia cercetării. În plus, din
maxima dedicaţie oferită, cu cealaltă
dimensiune a sa, catedrei, Cristina
Bogdan a cules roadele unei munci
susţinute şi pline de dăruire, de
investiţie afectivă în cursuri şi cercetări
studenţeşti, care i-au menţinut deschis
apetitul cultural şi au adus-o în contact
permanent cu noul.
Cartea sa recentă, despre viziunea
asupra morţii în spaţiul românesc
premodern, este o expresie elocventă
a „statornicirii într-o idee”, respectiv
asupra modului în care antecesorii
noştri „se raportau la marea trecere”
(p. 277). Miza cercetării este de maxim
interes antropologic, de nu chiar
terapeutic, de vreme ce aflăm încă
de la Sfinţii Părinţi că „cea mai bună
preparatio este (...) chiar cugetarea
la moarte” (p. 113). Incursiunea în
cuprinzătoarele straturi ale istoriei
culturale recuperează epifenomenul
multifaţetat al trăirii actului morţii,
autoarea cercetând molimele din
trecut, comportamentul uman în
timpul pandemiilor, obiceiurile funerare
la români, concepţiile privind călătoria
sufletului după moarte şi credinţele
privind şansele de salvare a acestuia,
legendele populare privind posibile
întâlniri şi dialoguri ale omului cu
moartea şi, nu în ultimul rând,
reprezentările iconografice ale morţii
în arta bisericească.
Această carte pare a spune: nimic
din ce are legătură cu moartea nu-mi
este indiferent. Căci cine crede că,
trăind în vecinătatea curentă a morţii
(aşa cum se întâmpla în trecut),
oamenii vechi acceptau uşor venirea
ei, se înşeală. O dovadă în acest sens
o constituie declasarea unora dintre
ei în faţa ciumei sau tertipurile nedemne
ale bătrânilor vizitaţi de moarte în
legendele noastre populare, când
nepoftitul (ba uneori chiar poftitul)
vizitator este redirecţionat fără milă
către o persoană mult mai tânără. Să
fie oare acesta un efect al lipsei, pe
aceste meleaguri, a acelor artes
moriendi occidentale, aşa cum observă
autoarea? Sau poate avem aici
constatarea indirectă şi piezişă a
absurdului morţii
unor tineri, răpiţi
prematur de hâda
moarte, ce pare a
fi greşit destinatarul?
Dialogul
omului răsăritean
cu moartea este
confruntat de mai
multe ori, pe parcursul
cărţii, cu
modele occidentale
sincrone, ca de
exemplu în studiul
dedicat dansurilor
macabre, apărute
în secolul XII în
Occident, tot ca
urmare a unor epidemii de ciumă
devastatoare, când predicile eshatologice
ale ordinelor călugăreşti cerşetoare
ating paroxismul.
Dar nicăieri ca în artele vizuale
problema morţii nu îmbracă forme
mai explicite şi mai dramatice. Pe de
o parte, pentru că vorbim, pe urmele
lui Philippe Ariès, despre „realitatea
iconofilă” a morţii (p. 26), materializată
în „locuri ale memoriei celui dispărut”
(ibid.), iar pe de alta pentru că
toate monumentele vechi cu caracter
funerar şi imaginea însăşi a „doamnei
cu coasa”, aşa cum apare ea reprezentată
pe pereţii lăcaşelor de cult, sunt
invariabil supuse trecerii timpului şi
riscului degradării, pierderii sau
alterării voite. Pe acest palier al
cercetării, lucrarea Cristinei Bogdan
atinge cel mai profund nivel de
implicare, chiar dacă cercetările ei
nu vizează în principal reprezentări
artistice patrimonializate, ci instan-
ţierile morţii în iconografia populară,
clasificate de Maria Golescu drept
„patrimoniu secund” (p. 279).
Decupajul operat de autoare vizează
cu predilecţie aşa-numite biserici de
mir (cf. terminologiei istoricului Voica
Puşcaşu), din perioada 1750-1850,
adică ctitorii obşteşti care, neaparţinând
voievodului, marii boierimi sau înaltului
cler, s-au sustras programelor iconografice
conservatoare, permiţând
redarea pe pereţii exteriori ai pridvorului
sau pronaosului a unor viziuni populare
asupra imaginii morţii (de regulă,
Moartea cu coasa sau Moartea şi
şubredu Bătrân/cocoana împărăteasă/
Feciorul de împărat etc.). În perspectiva
antropologică şi culturală asumată
de autoare, între aceste biserici şi
cele voievodale nu există nicio diferenţă
calitativă, deşi, parcurgând catalogul
bisericilor şi al reprezentărilor Morţii
realizat în urma cercetărilor de teren,
regret că lipsesc din grafica volumului
cele mai vechi reprezentări ale Morţii
(sec. XVII - înc. sec. XVIII) dintre cele
întâlnite în mod direct de autoare.
În plus, urmărind fişele detaliate ale
imaginilor Morţii din bisericile vizitate,
fişe ce inventariază ctitorii, zugravii,
datarea bisericii, precum şi modul
de redare figurală a Morţii, însoţit de
regulă de o inscripţie, putem constata
că cele mai vechi dintre ele, în perfectă
corelare cu statutul mai înalt (boieresc
sau clerical) al ctitorului, urmează
reprezentarea iconografică tradiţională
a Morţii în postura de cavaler al
Apocalipsei, reprezentare care se
şi impune drept cea canonică. Autoarea
scrie un studiu foarte bun despre
originile acestei reprezentări, apariţia
sa târzie pe la mijlocul sec. XVI şi
includerea marginală în iconografia
bisericilor, cu interesante transferuri
în pictura rusă şi athonită în siajul
unor faimoase gravuri de Dürer,
pătrunse, prin filtrul unei Biblii
germane (sau olandeze?) şi în spaţiul
ortodox. O astfel de reprezentare
(a Morţii călare, ca cel de-al patrulea
Cavaler din Apocalipsa Sfântului Ioan)
se poate vedea clar, de exemplu, la
biserica Jgheaburi, jud. Vâlcea, ctitorită
iniţial în sec. XV, dar rezugrăvită
după reclădirea din 1827 (posibil
după indicaţii canonice conforme cu
originalul).
În studiul final al volumului, latura
confesivă a pledoariei pentru salvarea
de la distrugere a patrimoniului artistic
sătesc ne semnalează o conştiinţă şi
un caracter: „Am întâlnit imagini
distruse, îndepărtate, şterse, scrijelite,
bucăţi de zid căzute cu tot cu fresca
ce le acoperea cândva sau, chiar mai
rău, ascunse sub groteşti reprezentări,
fără nicio legătură cu modelul original”;
„Priveşti obiectul ajuns până la
tine şi ar trebui să poţi desluşi firesc,
ca în cercurile interioare ale copacului,
toate straturile istoriei şi toate semnele
comunităţilor care s-au folosit de
el într-un anumit fel. Rănile memoriei
sunt uneori adânci: zăboveşti îndelung
asupra obiectului ruinat (de timp, de
foc sau de mâna neînţelegătoare a
omului) şi doar forţa imaginaţiei îl
mai poate recompune. Când însă
l-ai văzut aşa cum era şi îl redescoperi
aşa cum n-a fost niciodată şi nu îi
este propriu a fi, te simţi deposedat.
Cercetările de teren m-au făcut adesea
să trăiesc sentimentul că am fost
lipsită de moştenirea mea vizuală”
(p. 272). Din fericire, Cristina Bogdan
poate face mai mult decât erudite
analize iconologice: materialele ei
promit să se transforme în baze
documentare pentru cercetări viitoare.
