La Paris, în place de la Bastille, se înalţă o frumoasă coloană surmontată de un geniu înaripat – Geniul Libertăţii. Locul e vast, monumentul se impune neostentativ şi atrage turiştii, care nu omit să-l fotografieze, închipuindu-şi cu destulă îndreptăţire, dacă nu se apropie suficient încît să citească inscripţiile, că ar putea comemora căderea Bastiliei, fortăreaţa simbol a Vechiului Regim, şi ziua de 14 iulie 1789, care a marcat începutul Revoluţiei franceze. Dar nu e aşa! La colonne de Juillet aminteşte de alte zile de iulie, înscrise cu caractere de aur pe una din feţele soclului: 27, 28, 29 iulie 1830; iar pe faţa opusă este detaliată semnificaţia lor, tot cu litere de aur: „Spre gloria cetăţenilor francezi care s-au înarmat şi au luptat pentru apărarea libertăţilor publice în zilele memorabile de 27, 28, 29 iulie 1830.” Aceste zile au rămas în istorie cu numele de Les trois Glorieuses, iar glorioasa lor victorie a determinat căderea lui Carol X, ultimul rege din dinastia de Bourbon (întemeiată de Henric IV) şi ultimul rege al Franţei. Să desfăşurăm puţin firul istoriei ca să vedem de ce a trebuit ca cetăţenii să se înarmeze şi să lupte „pentru apărarea libertăţilor publice” în acele zile de iulie 1830, şi care anume libertăţi fuseseră încălcate?
După cea de-a doua abdicare a lui Napoleon, din iunie 1815 şi pînă în iulie 1830, cadrul de referinţă pentru guvernarea Franţei în timpul Restauraţiei a fost oferit de „Carta constituţională”. Era un pact între rege şi popor, bazat pe un compromis, după cum o arată chiar titulatura documentului, care trimite atît la monarhia absolută, cît şi la republică – „carta” fiind un act specific Evului Mediu şi puterii regale a Franţei din Vechiul Regim, care putea „concede” un titlu de proprietate, un privilegiu etc., iar „constituţionalitatea” o caracteristică a regimului parlamentar republican. Astfel, pentru a nu apărea ca un rezultat al voinţei poporului, domnia lui Ludovic XVIII se va întemeia pe „Carta constituţională” pe care el o va „concede”, restabilind dinastia legitimă a Bourbonilor pe tronul Franţei. Această Cartă consfinţea puterea executivă a regelui, cea legislativă fiind împărţită între monarh şi cele două Camere – Camera pairilor, alcătuită din nobili numiţi de rege pe viaţă, şi cu dreptul de moştenire a titlului, şi Camera deputaţilor, reprezentanţi ai departamentelor Franţei, aleşi prin sufragiu cenzitar, şi care putea fi dizolvată de rege. Regelui îi aparţine iniţiativa legislativă, tot el promulgă legile, miniştrii sunt responsabili în faţa lui; şi tot regele, conform articolului 14 al Cartei, are dreptul de „a face regulamentele şi ordonanţele necesare pentru executarea legilor şi siguranţa statului”. În concluzie, puterea era tot centralizată, dar în condiţiile în care se păstrau în cea mai mare parte structurile administrative stabilite în timpul Revoluţiei şi Imperiului.
Ludovic XVIII domneşte pînă în 1824, apoi îi urmează fratele său, contele d’Artois, care, pe bazele aceleiaşi Carte, va domni sub numele de Carol X. Cei cincisprezece ani de Restauraţie nu vor fi lipsiţi de tulburări, pentru că vor izbucni, ca aburul ţinut sub presiune, toate micile şi marile orgolii strivite de uriaşul orgoliu imperial, şi se vor materializa în încleştarea dintre conservatori, unii dintre ei reacţionari (numiţi „ultra”, cu o prescurtare de la ultra monarhişti), liberali (sau monarhiştii moderaţi), republicani, şi, desigur, nostalgici bonapartişti. Conservatorii se vor afla însă la guvernare mai bine de zece ani, şi se vor dovedi dornici de a plăti poliţe atît vechilor susţinători ai Revoluţiei, cît şi simpatizanţilor Imperiului, devenind din ce în ce mai nepopulari prin diferitele măsuri excesive şi arbitrare pe care le-au adoptat. Abia rezultatul alegerilor din noiembrie 1827 va schimba echilibrul de forţe, guvernul reacţionar va demisiona la începutul anului următor, iar Carol X va fi nevoit să accepte un guvern alcătuit din regaliştii moderaţi, dar care nu va rezista decît un an. Se va instala un nou guvern reacţionar, sub conducerea lui Jules de Polignac, numit de rege în august 1829. Conflictele se adîncesc, pînă la criza ministerială din martie 1830, cînd deputaţii, în mare majoritate, vor refuza să îi mai acorde încredere lui Carol X, iar în replică el va dizolva în luna mai Camera deputaţilor pentru a provoca alegeri anticipate şi a-şi reasigura majoritatea în parlament. Opoziţia va cîştiga însă din nou, şi detaşat, chiar în pragul vacanţei parlamentare. În aceste condiţii, şi profitînd de relaxarea estivală, Carol X decide să acţioneze prin ordonanţe. Ele sunt redactate în cadrul unei întruniri secrete la reşedinţa lui Jules de Polignac, şi semnate de rege la Saint-Cloud, apoi, pe 25 iulie, către ora unsprezece noaptea, sînt duse spre publicare la Monitorul oficial.
În dimineaţa zilei de 26 iulie, opinia publică află cu stupefacţie că prin „ordonanţele de la Saint-Cloud” (patru la număr şi numite după locul semnării lor) se suspendă libertatea presei (periodicele urmînd să apară doar cu autorizaţie guvernamentală); se dizolvă Camera deputaţilor (care era în vacanţă, şi nu se întrunise încă după alegeri!); se modifică legea electorală; se convoacă colegiile electorale pentru luna septembrie. Prima care a reacţionat la această necugetată lovitură de forţă a fost presa: ziarele centrale din 27 au apărut, încălcînd interdicţia, şi publicînd un protest scris de Adolphe Thiers pentru a provoca intervenţia poliţiei şi pentru ca ziariştii arestaţi să poată denunţa în justiţie ilegalitatea ordonanţelor. Nu a întîrziat nici riposta populară, cetăţenii Parisului s-au înarmat, au ridicat baricade, şi în doar trei zile, într-un mare elan de solidaritate, şi-au recucerit libertăţile pierdute, iar Carol X, deşi a anulat ordonanţele, a fost nevoit să abdice.
O cronică a acelor zile de iulie, moment cu moment, din chiar mijlocul evenimentelor, iar apoi o analiză detaşată, la zece ani distanţă de la producerea lor, i se datorează lui Chateaubriand în ale sale Memorii de dincolo de mormînt. Întreaga carte XXXII a Memoriilor este dedicată revoluţiei din Iulie. Cum însă acest moment coincide cu o perioadă de lucru intens la Memorii, comentariile sau aluziile sale la revoluţia din Iulie se vor regăsi, fulgurant uneori, şi în multe alte părţi ale textului, în orice caz în toate cele pe care le-a revăzut atunci, ceea ce colorează uneori cu nuanţa de amărăciune a prezentului scrierii şi zone mai îndepărtate şi mai fericite ale amintirii.
În 1830, Chateaubriand avea la 62 de ani, era încă pair al Franţei, şi era mai cu seamă modelul a ceea ce astăzi am numi un intelectual angajat, doar că în cazul lui, „angajat” era omul de geniu. Care, cum mai rar se întîmplă, reunea în aceeaşi persoană omul visului şi omul de acţiune: călătorul în Lumea Nouă, veşnicul îndrăgostit, autorul lui René, Atala, al Geniului creştinismului fusese şi ministru de externe, delegat al Franţei la Congresul de la Verona, ambasador la Londra, Berlin şi Roma, şi, de asemenea, unul dintre cei mai consecvenţi apărători ai libertăţii presei, atît ca fondator de ziar, cît şi ca gazetar militant şi analist politic de substanţă filozofică. Această fuziune explică probabil caracterul vizionar, uneori mesianic, al analizelor sale istorice şi politice reunite acum în corpusul enorm al Marilor scrieri politice, dar al căror ecou răsună pretutindeni şi în marele edificiu al Memoriilor de dincolo de mormînt. Edificiu din adîncul căruia, acelaşi om al visului şi al acţiunii este cel care îşi exercită fascinaţia şi continuă să ne interpeleze atît sensibilitatea şi imaginaţia, cît şi conştiinţa de actori şi de spectatori ai istoriei.
Prin idealul de onoare pe care îl reprezenta şi pe care îl apăra, prin plasarea legii morale mai presus de interesele materiale, prin convingerea că „ideea creştină este viitorul omenirii”, Chateaubriand era conservator. Înţelegînd libertatea în spirit aristocratic, şi creştin, ca singură condiţie a realizării adevăratei egalităţi, salutînd schimbarea ca progres firesc, doar în sensul legii morale, el se afirma în acelaşi timp ca liberal, în pas cu mersul istoriei. De pe aceste poziţii, şi în special din perspectiva încălcării legii morale, îşi exprimă el dezacordul faţă de soluţia politică prin care se încheia revoluţia din Iulie. Pe scurt, ea se prezenta aşa: abdicînd, Carol X şi-a desemnat succesorul legitim în persoana nepotului său, ducele de Bordeaux (care ar fi avut dreptul să domnească sub numele de Henric V), un copil de nouă ani, a cărui regenţă ar fi trebuit asigurată de Ludovic-Filip de Orléans, vărul lui Carol X. Precipitarea ireversibilă a evenimentelor, teama de republică a unora şi de monarhia absolută a altora şi, în foarte mare măsură, ambiţia personală a celui ce trebuia să asigure regenţa au dus însă la soluţia originală, şi unică, a monarhiei din Iulie. Profitînd de entuziasmul popular şi de atmosfera de derută generală creată de victoria acestei revoluţii-fulger, Ludovic-Filip s-a adresat poporului din balconul Palatului Primăriei şi, în loc să-şi anunţe regenţa, a jurat solemn pe Cartă şi s-a angajat că va asigura dreapta cale de mijloc (între abuzul regal de putere şi excesele puterii populare), care va deveni conceptul politic central al monarhiei din Iulie. Aşa a fost proclamat „rege al francezilor” (după titulatura adoptată de Ludovic XVI în 1791) la Palatul Primăriei, într-o ceremonie asemănătoare în multe privinţe cu un tablou de operetă – în prezenţa şi cu susţinerea, culmea ironiei, a generalului La Fayette, întruchiparea idealului republican, care a fost nevoit să declare că „monarhia orléanistă este cea mai bună dintre republici”. Pentru a-i asigura legalitatea, cele două Camere s-au întrunit la începutul lunii august şi au hotărît să aducă amendamente la Cartă şi să declare tronul Franţei vacant. Ceea ce s-a şi întîmplat, iar monarhia din Iulie s-a instalat cu acordul unei majorităţi confortabile, dar întemeiată pe minciună şi pe uzurpare.
Fidel principiilor sale, Chateaubriand a votat împotriva acestei declaraţii, a renunţat la calitatea de pair al Franţei, după ce a rostit un discurs memorabil, o argumentaţie de mare elevaţie spirituală a atitudinii sale, nu lipsită de accente poetice. Discursul este inclus în Memoriile de dincolo de mormînt (XXXIII, 7) şi încheie cariera politică a marelui om. Este urmat, în aceeaşi carte a vieţii lui, de o analiză mai detaşată (XXXIII, 9) a ceea ce el a numit „catastrofa din Iulie”, pentru că a determinat sfîrşitul monarhiei legitime şi încălcarea principiului legitimităţii în general, pe care nu are suficiente cuvinte să le deplîngă, avînd în schimb prea multe argumente ca să o facă.
„Inutila Casandră”, cum se autointitula, Chateaubriand are trista satisfacţie de a-şi vedea adeverite previziunile privind evoluţia regimului inaugurat de Ludovic-Filip, la zece-cincisprezece ani distanţă de la formularea lor. Mai departe, pe cele vizînd viitorul mult mai îndepărtat, atît al Franţei, cît şi al Europei, le putem judeca chiar noi, iar asemănări, mutatis mutandis şi păstrînd proporţiile, cu unele evenimente pe care le-am trăit recent, şi cu altele pe care le trăim, sînt, cum altfel, decît întîmplătoare! (M.V.)
 
Chateaubriand şi „catastrofa din Iulie”
sau despre 4 ordonanţe care au făcut o revoluţie

    DISCURSUL MEU
„Domnilor,
    […]
    „Înainte de a oferi coroana unui individ oarecare, este bine să știm în ce fel de ordine politică vom constitui ordinea socială. Vom stabili noi o republică sau o nouă monarhie?
    „O republică sau o monarhie nouă oferă oare Franţei garanţii suficiente de durată, forţă și liniște?
    „O republică va avea mai întîi împotriva sa amintirile Republicii înseși. Amintirile acestea nu s-au șters. Nu a fost dată uitării vremea cînd moartea, între libertate și egalitate, mergea sprijinită de braţul lor. Dacă veţi cădea într-o nouă anarhie, putea-veţi voi să-l redeșteptaţi de pe stînca lui pe-acel Hercule care a fost singurul în stare să gîtuie monstrul? Oameni din categoria celor fastici există doar cinci sau șase în istorie: peste vreo mie de ani, urmașii voștri poate că vor mai vedea vreun  Napoleon. Cît despre voi, să nu-l așteptaţi.
    „Apoi, în starea în care se află moravurile noastre, și raporturile pe care le avem cu guvernele din jurul nostru, republica, dacă nu greşesc, nu mi se pare aplicabilă acum. Cea dintîi dificultate ar fi aceea de a-i aduce pe francezi să voteze la unison. […] Să presupunem o republică unică: dată fiind familiaritatea noastră naturală, credeţi oare că vreun președinte, oricît ar fi el de serios, de respectabil, de abil, ar rămîne un an în fruntea politicii fără să fie ispitit să se retragă? Puţin apărat de legi și de amintiri, contrazis, înjosit, insultat de dimineaţă pînă seara de tainici rivali și de agenţi de agitaţie, nu va inspira destulă încredere negoţului și proprietăţii; nu va avea nici demnitatea potrivită ca să trateze cu cabinetele străine, nici puterea necesară ca să menţină ordinea în interior. Dacă va folosi măsuri revoluţionare, republica va deveni odioasă; Europa îngrijorată va profita de aceste diviziuni, le va întreţine, va interveni, și ne vom găsi din nou angajaţi în lupte înfricoșătoare. Republica reprezentativă este fără îndoială starea viitoare a omenirii, dar încă nu a venit vremea ei.
    „Trec la monarhie.
    „Un rege numit de Camere sau ales de popor va fi întotdeauna, orice-am face, o noutate. Or, presupun că dorim libertatea, mai cu seamă libertatea presei, prin care și pentru care poporul tocmai a repurtat o așa de uimitoare victorie. Ei bine! orice nouă monarhie va fi obligată, mai devreme sau mai tîrziu, să-i pună acestei libertăţi pumnul în gură. Napoleon însuși nu a putut să o admită, nu-i așa? Fiică a nenorocirilor și sclavă a gloriei noastre, libertatea presei trăiește în siguranţă doar cu un guvern ale cărui rădăcini sînt deja adînci. O monarhie, corcită dintr-o noapte însîngerată, nu va avea ea a se teme de independenţa opiniilor? Dacă unii pot predica republica, alţii un alt sistem, nu vă temeţi oare că în curînd veţi fi obligaţi să recurgeţi la legi de excepţie, în ciuda anatemei împotriva cenzurii adăugate la articolul 8 al Cartei?
    „Atunci, prieteni ai libertăţii normate, ce veţi fi cîștigat de la schimbarea pe care o propuneţi? Veţi cădea forţat în republică sau în servitutea legală. Monarhia va fi debordată sau măturată de șuvoiul legilor democratice, sau monarhul de mișcarea facţiunilor.
    „În prima beţie a succesului, ne închipuim că totul e lesne; sperăm să satisfacem toate exigenţele, toate toanele, toate interesele; ne amăgim că fiecare va face abstracţie de vederile personale și de vanităţi; credem că superioritatea inteligenţelor și înţelepciunea guvernării vor depăși dificultăţile fără număr; dar, după cîteva luni, practica vine să dezmintă teoria.
    „Nu vă prezint, domnilor, decît vreo cîteva din inconvenientele legate de formarea unei republici sau a unei monarhii noi. Dacă și una și cealaltă prezintă pericole, ar rămîne o a treia soluţie, iar această soluţie ar merita osteneala să fie descrisă în cîteva cuvinte.
    „Dezgustători miniștri au pîngărit coroana, și au susţinut încălcarea legii prin crimă; și-au rîs de jurămintele făcute cerului, de legile jurate pămîntului.
    „Străini, care de două ori aţi intrat în Paris fără să întîmpinaţi rezistenţă, aflaţi adevărata cauză a izbînzilor voastre: v-aţi prezentat în numele puterii legale. Dacă astăzi aţi da fuga în ajutorul tiraniei, credeţi oare că porţile capitalei lumii civilizate vi s-ar deschide la fel de ușor înainte? Poporul francez a crescut, de la plecarea voastră, sub regimul legilor constituţionale, copiii noștri de paisprezece ani sînt niște uriași; recruţii noștri din Algeria, școlarii de la Paris vi se dezvăluie ca fii ai învingătorilor de la Austerlitz, Marengo și Iena; dar fii întăriţi prin tot ceea ce libertatea adaugă gloriei.
    „Niciodată vreo apărare nu a fost mai legitimă și mai eroică decît cea a poporului Parisului. El nu s-a ridicat împotriva legii; cîtă vreme a fost respectat pactul social, poporul a rămas liniștit; a îndurat fără a se plînge insultele, provocările, ameninţările; era dator Cartei cu banii și cu sîngele lui, din belșug a dăruit și bani și sînge.
    „Dar după ce s-au spus minciuni pînă în ultimul ceas, cînd dintr-o dată s-a dat semnalul aservirii; cînd subit a explodat conspiraţia prostiei cu ipocrizia; cînd o teroare de palat pusă la cale de eunuci și-a închipuit că poate să înlocuiască teroarea Republicii și jugul de fier al Imperiului, atunci poporul acesta s-a înarmat cu inteligenţa și curajul său; s-a dovedit că buticarii respirau cu destulă ușurinţă fumul de praf de pușcă, și că trebuia ceva mai mult de o mînă de soldaţi și un caporal ca să-i ţină în frîu. Un veac întreg nu va fi copt la fel de mult destinul unui popor pe cît au făcut-o ultimii trei sori care-au strălucit mai deunăzi peste Franţa. S-a înfăptuit o mare crimă; ea a produs energica explozie a unui principiu: fost-a oare nevoie, din cauza acestei crime și a triumfului moral și politic care a decurs din ea, să fie răsturnată ordinea stabilită a lucrurilor? Să analizăm:
    „Carol X și fiul său sînt detronaţi sau au abdicat, cum vă place s-o luaţi; dar tronul nu este vacant: după ei urma un copil; trebuia oare să-i fie condamnată inocenţa?
    „Ce sînge strigă astăzi împotriva lui? Îndrăzni-veţi să spuneţi că este sîngele tatălui său? Orfanul acesta, crescut la școlile patriei în dragostea faţă de guvernarea constituţională și în ideile veacului său, ar fi putut deveni un rege pe măsura nevoilor viitorului. Păstrătorul tutelei sale ar fi fost pus să jure pentru declaraţia pe baza căreia veţi vota; ajuns la majorat, tînărul monarh și-ar fi reînnoit jurămîntul. Prezentul rege, regele actual, ar fi fost domnul duce de Orléans, regent al regatului, prinţ care a trăit alături de popor, și care știe că monarhia nu poate fi astăzi decît o monarhie de consens și de raţiune. Această combinaţie firească mi s-ar fi părut un mare mijloc de conciliere, și poate că ar fi scutit Franţa de agitaţiile care sînt consecinţa schimbărilor violente ale unui stat. […]
     „Nu din sentimental devotament, nici dintr-o înduioșare de dădacă transmisă din scutec în scutec de la leagănul lui Henric IV pînă la cel al tînărului Henric, pledez eu o cauză în care totul s-ar întoarce împotriva mea, dacă ar triumfa. Nu la roman vreau eu să ajung, nici la cavalerie, nici la martiriu; nu cred în dreptul divin al regalităţii, ci cred în puterea revoluţiilor și a faptelor. Nici măcar nu invoc Carta, îmi iau ideile de mai departe; mă inspir din sfera filozofică, din epoca în care viaţa mea se sfîrșește: îl propun pe ducele de Bordeaux pur și simplu ca pe o necesitate de soi mai bun decît cea pe care o argumentăm.
    „Știu că prin îndepărtarea acestui copil se dorește stabilirea principiului suveranităţii poporului: neghiobie din școala veche, care dovedește că, sub raport politic, bătrînii noștri democraţi nu au progresat mai mult decît veteranii regalităţii. Nu există nicăieri suveranitate absolută; libertatea nu decurge din dreptul politic, așa cum se presupunea în secolul al optsprezecelea; ea vine din dreptul natural, și așa se face că există sub toate formele de guvernare, și că o monarhie poate fi liberă și mult mai liberă decît o republică; dar nu este aici nici timp nici loc pentru un curs de politică.
    „Mă voi mulţumi să observ că, atunci cînd poporul a dispus de tronuri, adeseori a dispus asemenea de propria libertate; voi face observaţia că principiul eredităţii monarhice, absurd la prima vedere, a fost recunoscut, prin întrebuinţare, ca fiind preferabil monarhiei elective. Raţiunile sînt atît de evidente, încît nu e nevoie să le dezvolt. Alegeţi azi un rege: cine vă va împiedica să alegeţi mîine un altul? Legea, îmi veţi spune. Legea? iar voi sînteţi aceia care o faceţi!   
    „Mai este un mod și mai simplu de a tranșa chestiunea, acela de a spune: Nu mai vrem ramura vîrstnică a Borubonilor. Și de ce mă rog nu o mai vreţi? Pentru că sîntem învingători, pentru că am triumfat într-o cauză dreaptă și sfîntă; ne folosim de un îndoit drept de cucerire.
    „Prea bine: proclamaţi suveranitatea forţei. Atunci păstraţi cu grijă această forţă; pentru că dacă vă scapă peste cîteva luni, nu veţi fi îndreptăţiţi să vă plîngeţi. Așa e firea omenească! Spiritele cele mai luminate și mai drepte nu întotdeauna se ridică deasupra unui succes. Erau primele, spiritele acestea, care invocau dreptul împotriva violenţei; sprijineau acest drept cu toată superioritatea talentului lor, și chiar în momentul în care adevărul spuselor lor este demonstrat de abuzul cel mai abominabil de forţă și de răsturnarea acestei forţe, învingătorii înșfacă arma pe care au frînt-o! Primejdioase frînturi, care le vor răni mîna fără să îi slujească.
    „Am dus confruntarea pe terenul adversarilor mei: nu m-am dus să-mi așez tabăra în trecut sub bătrînul drapel al morţilor, drapel care nu este lipsit de glorie, dar care atîrnă de-a lungul catargului care îl poartă, pentru că nici o suflare de vînt nu îl ridică. Pot eu să prefir ţărîna celor treizeci și cinci de Capeţieni, și nu voi scoate nici un argument pe care să vrea cineva măcar să îl asculte. A fost abolită idolatria unui nume; monarhia nu mai este o religie: este o formă politică preferabilă în clipa aceasta oricărei alteia, pentru că introduce mai bine ordinea în libertate.
    „Inutilă Casandră, destul am ostenit tronul și demnitatea de pair cu dispreţuitele-mi avertismente; nu-mi rămîne decît să mă așez pe rămășiţele unui naufragiu pe care l-am prezis de atîtea ori. Îi recunosc nenorocirii toate felurile de putere, cu excepţia celei de a mă dezlega de jurămintele mele de credinţă. De asemenea trebuie ca viaţa mea să fie una: după tot ce am făcut, am spus și am scris pentru Bourboni, aș fi cel din urmă dintre mizerabili dacă i-aș renega în momentul în care ei, pentru a treia oară, iau calea exilului. […]
    „De altfel, exprimîndu-mă cu sinceritate de la această tribună, nu cred că fac un act de eroism. Nu mai sîntem pe vremea cînd o opinie te costa viaţa; și chiar dacă am fi, aș vorbi de o sută de ori mai tare. Cel mai bun scut este pieptul care nu se teme să se arate descoperit înaintea dușmanului. Nu, domnilor, nu avem a ne teme, nici de un popor a cărui raţiune este pe măsura curajului, nici de acest generos tineret, cu care simpatizez din toată puterea sufletului meu, căruia îi doresc, ca și ţării mele, onoare, glorie și libertate.
    „Departe de mine mai ales gîndul de a arunca sămînţa discordiei în Franţa, și de aceea am refuzat accentul patimii pentru discursul meu. Dacă aș fi avut convingerea intimă că un copil trebuie să fie lăsat în rînd cu cei obscuri şi fericiţi, pentru a asigura liniștea a treizeci și trei de milioane de oameni, aș fi considerat o crimă orice vorbă rostită în contradicţie cu nevoia timpului: nu am această convingere. Dacă aș avea dreptul să dispun de o coroană, bucuros aș pune-o la picioarele domnului duce de Orléans. Dar nu văd să fie vacant decît un mormînt la Saint-Denis, iar nu un tron.
    „Oricare ar fi destinul care îl așteaptă pe domnul locotenent general al regatului, nu voi fi niciodată dușmanul său dacă va făuri fericirea patriei. Nu cer decît să-mi păstrez libertatea conștiinţei și dreptul de a merge să mor oriunde voi găsi independenţă și repaus.
    „Votez împotriva proiectului de declaraţie.” (XXXIII, 7)
CE VA FI REVOLUŢIA DIN IULIE.
    Am zugrăvit cele trei zile pe măsură ce mi s-au desfăşurat prin faţa ochilor; o anume culoare de contemporaneitate, adevărată în momentul care se scurge, falsă după momentul scurs, se așterne deci pe tablou. Nu există revoluţie suficient de prodigioasă care, descrisă minut cu minut, să nu se regăsească redusă la cele mai mici proporţii. Evenimentele ies din sînul lucrurilor, ca și oamenii din sînul maicii lor, însoţite de infirmităţile firii. Mizeriile și măririle sînt surori gemene, se nasc împreună; dar dacă facerea a fost viguroasă, mizeriile la un moment dat mor, și singure trăiesc măririle. Ca să judeci imparţial adevărul care trebuie să rămînă, e necesar prin urmare să te plasezi în punctul de vedere din care posteritatea va contempla faptul împlinit.
    Eliberîndu-mă de micimile de caracter și de acţiune al căror martor fusesem, neluînd din zilele de Iulie decît ceea ce se va păstra, am spus cu îndreptăţire în discursul meu de la Camera pairilor: „Dar după ce s-au spus minciuni pînă în ultimul ceas… peste Franţa…” [vezi mai sus, paragraful din discurs, marcat cu italice].
    Într-adevăr, poporul în sine a fost viteaz și generos în ziua de 28. Garda pierduse mai mult de trei sute de oameni, uciși sau răniţi; a făcut dreptate deplină claselor sărace, singurele care s-au bătut în ziua aceea, printre care s-au mai amestecat și oameni necuraţi, dar care nu au putut să le dezonoreze. Elevii Școlii politehnice, ieșiţi prea tîrziu de la școala lor pe 28 ca să ia parte la evenimente, au fost puși de popor în fruntea sa pe 29, cu o simplitate și o naivitate admirabile.
    Campioni absenţi ai luptelor susţinute de acest popor au venit să intre în rîndurile sale pe 29, cînd primejdia cea mai mare trecuse; alţii, tot învingători, nu s-au alăturat victoriei decît pe 30 și pe 31.  
    De partea trupelor s-a petrecut cam același lucru, nu prea s-a angajat altcineva în afară de soldaţi și ofiţeri; statul major, care deja îl părăsise pe Bonaparte la Fontainebleau, s-a ţinut pe înălţimile de la Saint-Cloud, uitîndu-se încotro duce vîntul fumul prafului de pușcă. […]
    Moderaţia claselor plebee a fost pe măsura curajului lor; din tulburare s-a ivit pe dată ordinea. Trebuie să fi văzut muncitori pe jumătate despuiaţi, puşi de gardă în faţa porţilor grădinilor publice şi împiedicîndu-i să treacă după cum le era consemnul pe alţi muncitori zdrenţăroși, ca să-ţi faci o idee despre acea putere a datoriei care îi domina acum pe oamenii rămași stăpîni. Ar fi putut să-și ia răsplata pentru sîngele lor, și să se lase ispitiţi de propria mizerie. Nu s-au văzut, ca pe 10 august 1792, elveţieni masacraţi în retragere. Au fost respectate toate opiniile; niciodată, cu cîteva excepţii, nu s-a abuzat mai puţin de victorie. Învingătorii, ducîndu-i pe răniţii din gardă prin mulţime strigau: „Respect vitejilor!” De își dădea sufletul soldatul, spuneau: „Pace morţilor!” Cincisprezece ani de Restauraţie, sub un regim constituţional, născuseră printre noi acel spirit al omeniei, al legalităţii și dreptăţii, pe care nu îl putuseră produce douăzeci și cinci de ani de spirit revoluţionar și războinic. Dreptul forţei introdus în moravurile noastre părea că devenise dreptul comun.
    Consecinţele revoluţiei din Iulie vor fi memorabile. Revoluţia aceasta a pronunţat o  sentinţă împotriva tuturor tronurilor; regii nu vor putea să domnească astăzi decît prin violenţa armelor; mijloc sigur pentru moment, dar care nu va putea dura.
    Tucidide și Tacit nu ne-ar istorisi bine evenimentele din cele trei zile; de Bossuet am avea nevoie ca să ne explice evenimentele în ordinea Providenţei. […]
    Să nu căutăm așa aproape de noi motorul unei mișcări plasate mai departe: mediocritatea oamenilor, fricile nebune, certurile inexplicabile, urile, ambiţiile, suficienţa unora, prejudecăţile altora, măsurile bine sau rău luate, curajul sau lipsa de curaj; toate lucrurile acestea sînt accidentele, iar nu cauza evenimentului. Cînd spunem că nu-i mai voiam pe Bourboni, că deveniseră odioși pentru că îi presupuneam impuși Franţei de străinătate, dezgustul acesta trufaș nu explică nimic în mod satisfăcător.
    Mișcarea din Iulie nu ţine de politica propriu-zisă; ţine de revoluţia socială care acţionează neîncetat. Prin înlănţuirea acestei revoluţii generale, ziua de 28 iulie 1830 nu este decît urmarea silită a zilei de 21 ianuarie 1793. Lucrarea primelor noastre adunări deliberative a fost suspendată, ea nu se încheiase. În cursul celor douăzeci de ani, francezii s-au obișnuit, la fel ca și englezii sub Cromwell, să fie guvernaţi de alţi stăpîni decît vechii lor suverani. Căderea lui Carol X este consecinţa decapitării lui Ludovic XVI, la fel cum detronarea lui Iacob II este consecinţa asasinării lui Carol I. Revoluţia a părut că se stinge în gloria lui Bonaparte și în libertăţile lui Ludovic XVIII, dar sămînţa ei nu era distrusă: depusă la fundul moravurilor noastre, s-a dezvoltat cînd au încălzit-o greșelile Restauraţiei, și curînd a izbucnit.
    Poveţele Providenţei se descoperă în schimbarea antimonarhică care se efectuează. Faptul că spirite superficiale nu văd în revoluţia din cele trei zile decît o încăierare este de înţeles; dar oamenii cu judecată știu că s-a făcut un pas uriaș: principiul suveranităţii poporului s-a substituit principiului suveranităţii regale, monarhia ereditară s-a schimbat în monarhie electivă. Ziua de 21 ianuarie a învăţat lumea că poate dispune de capul unui rege; cea de 29 iulie i-a arătat că poate dispune de o coroană. Iar mulţimea își însușeşte temeinic orice adevăr bun sau rău care se manifestă. O schimbare încetează de a mai fi nemaiauzită, extraordinară; nu se mai arată spiritului și conștiinţei ca nelegiuită, atunci cînd rezultă dintr-o idee care a devenit populară. Francii au exercitat suveranitatea colectiv, apoi au delegat-o cîtorva căpetenii; apoi căpeteniile acestea au încredinţat-o uneia singure; apoi căpetenia aceasta unică a uzurpat-o spre folosul familiei sale. Acum retrogradăm de la regalitatea ereditară la regalitatea electivă, de la monarhia electivă vom aluneca în republică. Așa este istoria societăţii; iată etapele prin care guvernarea iese din rîndurile poporului și se întoarce de unde-a plecat.
    Să nu credem prin urmare că lucrarea din Iulie este superfetaţia unei zile; să nu ne închipuim că legitimitatea va veni să restabilească degrabă succesiunea prin drept de primogenitură; nici să nu ne închipuim că Iulie va muri dintr-o dată de moarte bună. Fără îndoială că ramura Orléans nu va prinde rădăcini; nu pentru rezultatul ăsta se vor fi risipit atîta sînge, nenorocire și geniu de o jumătate de veac încoace! Dar Iulie, dacă nu va aduce cu sine distrugerea finală a Franţei împreună cu aneantizarea tuturor libertăţilor, Iulie va rodi firesc: rodul acesta este democraţia. Rodul acesta poate că va fi amar și sîngeros; dar monarhia este o grefă străină care nu va prinde pe o tulpină republicană.
    Astfel, să nu confundăm regele improvizat cu revoluţia din care s-a născut întîmplător: aceasta, așa cum o vedem că acţionează, este în contradicţie cu principiile sale, pentru că este grevată de un tron; dar să se mai tîrască, revoluţia aceasta, măcar vreo cîţiva ani, lucrurile care vor fi venit, cele care vor fi plecat vor schimba datele care rămîn de cunoscut. Oamenii făcuţi mor sau nu văd lucrurile așa cum le vedeau; adolescenţii ajung la vîrsta înţelegerii; generaţiile noi împrospătează generaţiile putrede; feşele îmbibate de pe rănile dintr-un spital, pe care le întîlnește în curgerea lui un mare fluviu, nu întinează decît valul care trece pe sub aceste putreziciuni: în aval și în amonte curentul își păstrează sau își recapătă limpezimea.
    Iulie, liber la origine, nu a produs decît o monarhie înlănţuită; dar va veni vremea cînd, scăpat de coroana sa, va suporta acele transformări care sînt legea creaturilor; atunci, va trăi într-o atmosferă potrivită naturii sale.
    Greșeala partidului republican, iluzia partidului legitimist sînt și una și cealaltă deplorabile, și depăşesc democraţia și regalitatea: primul crede că violenţa este singurul mijloc de succes; celălalt crede că trecutul este singurul port de salvare. Or, există o lege morală care reglează societatea, o legitimitate generală care domină legitimitatea particulară. Această mare lege și această mare legitimitate reprezintă folosinţa drepturilor firești ale omului, reglate de îndatoriri; pentru că îndatorirea este cea care creează dreptul, iar nu dreptul cel ce creează îndatorirea; patimile și viciile ne surghiunesc în clasa sclavilor. Legitimitatea generală nu ar fi avut nici un obstacol de învins dacă și-ar fi păstrat, ca fiind de-același principiu cu ea, legitimitatea particulară.
    De altfel, o singură observaţie va fi de-ajuns ca să ne facă să înţelegem prodigioasa și majestuoasa familie a vechilor noștri suverani: am spus-o deja și nu voi putea niciodată să o repet îndeajuns, toate regalităţile vor muri odată cu regalitatea franceză.
    Într-adevăr, ideea monarhică lipsește chiar în clipa în care lipsește monarhul; nu mai găsim în jurul nostru decît ideea democratică. Tînărul meu Rege [Henric V] va duce în braţele sale monarhia lumii. E un sfîrșit frumos.
    Cînd scriam toate acestea despre ceea ce ar putea deveni revoluţia din 1830 în viitor, cu greu mă apăram de glasul unui instinct care îmi contrazicea raţiunea. Luam acest instinct drept impulsul lipsei mele de simpatie pentru tulburările din 1830; mă îndoiam de mine însumi, și poate că, în prea loaiala-mi nepărtinire, exageram urmările viitoare ale celor trei zile. Zece ani s-au scurs de la căderea lui Carol X: s-a aşezat oare Iulie? Sîntem acum la începutul lui decembrie 1840, la ce înjosire a ajuns Franţa! […] De unde provine greșeala? de la prinţul ales? din nepriceperea miniștrilor săi? de la poporul însuși, al cărui caracter și geniu par uzate? Ideile noastre sînt înaintate, dar ni le susţin oare moravurile? Nu ar fi de mirare dacă un neam în vîrstă de paisprezece veacuri, care a încheiat acest lung parcurs printr-o explozie de miracole, ar fi ajuns la capătul carierei sale. Dacă veţi citi pînă la urmă aceste Memorii, veţi vedea că făcînd dreptate tuturor lucrurilor care mi s-au părut frumoase, diferitelor epoci ale istoriei noastre, cred în ultimă instanţă că vechea societate se sfîrșește. (XXXIII, 9)
 
PS    
Chateaubriand s-a stins în iulie 1848, în larma revoluţiei care tocmai răsturnase monarhia din Iulie şi proclamase Republica chiar în faţa coloanei înălţate de Ludovic-Filip în plce de la Bastille, care adăposteşte sub socul ei atît morţii celor „trei glorioase”, cît şi morţii din 1848. „Parisul era parcă abrutizat [nota atunci Victor Hugo], şi tot zgomotul împuşcăturilor, al tunurilor şi tobelor care îi sună în urechi l-a împiedicat să audă, la moartea lui Chateaubriand, liniştea care se aşterne în jurul marilor dispăruţi…” (M.V.)