Nu ştiu să se fi scris o „Istorie
a atrocităţilor”. Ar oferi,
probabil, o lectură dificilă.
Şi nu sunt sigur că, aşezându-
le într-o perspectivă
milenară, o astfel de „Istorie”
ar face neapărat suportabile
atrocităţi comise sub ochii noştri
de către contemporani ai noştri.
Mă gândesc, de exemplu, la decapitările
filmate şi puse pe internet din aşa-zisul
Stat Islamic. Luate nu demult ca model
de un angajat la o întreprindere de
transport din Franţa, supărat pe patronul
său. Execuţii cu sânge rece, prin urmare:
asta ar putea fi o caracteristică a
atrocităţilor din secolul XXI. Şi în
care sunt antrenaţi şi copii. În rest,
nu văd cine ştie ce deosebire în ordinul
inumanităţii. Fie că vorbim despre
crimele naziste, fie despre cele comuniste.
Atrocităţi care iau drept ţintă nu numai
oameni, dar şi valori de patrimoniu.
Ieri, romanii au distrus statui greceşti,
ca şi renascentiştii, peste secole, care
le-au folosit ca ghiulele de tun. Revoluţionarii
de la 1789 au distrus monumente
religioase. Conchistadorii au lichidat
patrimonii vechi de sute de ani din
America. Astăzi, talibanii au demolat
imensele monumente budiste din
Afganistan. Islamiştii din Egipt ar fi
făcut acelaşi lucru cu piramidele, dacă
n-ar fi fost împiedicaţi la timp. Tot ce
putem spune, nu pentru justificarea
atrocităţilor comise în Irak, în Mali, în
Siria, de către terorişti de toate speţele,
căci atrocităţile nu pot fi în nici un fel
justificate, este că rămâne un grad
de relativitate istorică în atrocitate, pe
care modernele reglementări internaţionale
privind drepturile omului şi protecţia
bunurilor culturale nu par a-l fi redus
câtuşi de puţin. Iată mai jos două exemple
uluitoare din epoci şi din ţări diferite.
În august 1789, vicontele de Belzunce
care păzea convoaiele de alimente
destinate Regelui Franţei, este omorât
de mulţime. I se taie capul şi un picior;
i se smulge inima din piept, pe care un
băiat de 19 ani o loveşte ca pe o minge;
o ureche retezată e dată în grija unui
farmacist ca s-o conserve în formol; un
bărbat, al cărui nume s-a păstrat, un
anume Hébert, decupează carnea de
pe oasele nefericitului viconte şi o pune
pe grătar; o bravă revoluţionară face
acelaşi lucru cu inima; în cele din urmă,
mulţimea înfometată se înfruptă din
carne de om. În anii care urmează,
sinistrul Marat, devenit şeful iacobinilor,
ordonă ghilotinări în masă (indică şi
o cifră: 270.000!), mai mult, cere
fabricarea unor cuţite „foarte puternice,
cu lamă scurtă şi dublu tăiş bine ascuţit”,
care să fie puse la dispoziţia „fiecărui
cetăţean cunoscut ca prieten al patriei”.
Vă închipuiţi în ce scop.
În China „Revoluţiei culturale”,
au existat atrocităţi comparabile cu
acele din Statul Islamic actual. E relatat,
între altele, cazul unor bătrâni din
Canton, maltrataţi de un grup de elevi
care aparţineau Gărzilor roşii, obligaţi
să stea în genunchi, ucişi şi evisceraţi,
şi apoi atârnaţi de lampadarele de pe
un mare bulevard. Nişte puştani
asemănători au bătut-o cumplit pe
directoarea şcolii lor, au desfigurat-o,
i-au zdrobit degetele (era profesoară
de muzică şi pianistă) şi au sfârşit prin
a o ucide.
Cum pot avea loc astfel de atrocităţi,
comise nu de criminali, ci de oameni
obişnuiţi, mulţi, abia adolescenţi? Ce
fel de „antrenament” i-a putut împinge
la fapte de o asemenea inumanitate?
De ce spălare a creierului a fost nevoie
pentru asta? Iată întrebări mereu puse.
E vorba de pervertire, politică, ideologică,
religioasă? Să ţină oare atrocitatea
de un sâmbure bine ascuns în chiar
natura umană? Sau de lipsa unei educaţii
corecte? Cum au ajuns nişte inşi formaţi
la Sorbona să-şi ucidă compatrioţii din
Campucia democrată numai pentru că
purtau ochelari, semn, chipurile, al unei
origini burgheze, care era, în fond,
aceeaşi ca a asasinilor sorbonarzi? Cum
şi de ce au început să se urască, să se
ucidă, violându-şi reciproc nevestele
şi fiicele, simpli cetăţeni iugoslavi care
trăiseră până în ajun în acelaşi oraş, pe
aceeaşi stradă, în acelaşi bloc comunist
şi ai căror copii se jucaseră împreună
în seara precedentă? Să răspundă cine
poate!
