Întâmplarea a făcut ca, în anii ’80, când a apărut pentru prima oară Jurnalul de la Păltiniş, să nu ajung să-l citesc. Eram oricum prea tânăr, iar cărţile se vindeau „pe sub mâna” librăreselor din acea vreme, care aveau instinctul bine exersat de a nu pune pe tarabe tocmai ceea ce era mai cu ardoare căutat. Dar tot întâmplarea a făcut ca, în anii când am început să „am relaţii la librărie“, să descopăr Epistolarul. Şi îmi amintesc ce uimit am fost de disputa aprinsă înlăuntrul cărţii aceleia, pe marginea unei alte cărţi, la care nu aveam cum să ajung şi care a rămas un fel de fruct oprit.
Abia după ce nebulosul an 1990 a trecut, am citit Jurnalul. Mai exact, în 1991, când a fost reeditat pentru prima oară, necenzurat. Şi un lucru cred că este definitoriu pentru cartea aceasta: când a apărut, ea le spunea cititorilor că „ceva se întâmplă” în România, iar „efectul colateral” a fost că Păltinişul lui Noica a devenit loc de pelerinaj. Surprinzător însă, nici după 1990 ea nu a încetat să-i trimită pe cititori către „undeva”, cu toate că Păltinişul, după moartea lui Noica, în 1987, ţinea deja de trecut. Pe mulţi din generaţia mea, cartea ne-a trimis, atunci, către Facultatea de Filozofie.
Jurnalul a trecut pragul lumii libere păstrându- şi întru totul efectul său colateral, acela de „a-l trimite către undeva” pe cititor. Dacă în anii ’80 îşi dobândea profilul pe fundalul pustiului cultural sub dictatură, după 1990 mesajul lui s-a transformat. Nu a rămas nicidecum o carte-document, despre cum se poate face cultură în vremuri de restrişte, pe care eventual să o citim cu compătimire pentru cei ce au trăit acele vremuri, când o revistă sau carte străină reprezenta un fruct oprit. Dimpotrivă, ea descria şi descrie un adevărat paradis, aşa cum spunea imediat după apariţia ei, de la Paris, Cioran. Vu d’ici, Păltinişul parait la dernière survivance du Paradis. Un paradis pe care, iată, simţeau nevoia să-l caute nu doar cei ce au trăit în sufocaţii ani ’80, ci şi cei care au păşit în anii de după. Promisiunea nedezminţită a cărţii e că, dacă până şi atunci, în acel loc istoric istovit de asaltul mizeriei totalitare, a fost cu putinţă un „paradis al culturii”, el este oricând posibil. Şi cine, din prezent sau din viitor, nu se va simţi ispitit să-l caute? Dacă prin ispită am ieşit din Paradis, oare nu tot prin ea ne vom întoarce acolo?

Pe coperta ediţiei aniversare a Jurnalului, apărută în acest noiembrie, apare transcrisă o vorbă a lui Noica: „…O astfel de carte istoriseşte o fabulă care, cu sau fără noi, merita să fie inventată.“ Lui Noica, cum bine ştim, îi displăcea tot ceea ce nu se putea povesti. Chiar şi acolo unde era vorba de filozofie înaltă, de aerul rarefiat al conceptelor din idealismul german, el simţea imediat nevoia unei fabule pentru ca totul să poată fi redat cum se cuvine şi înţeles până la capăt. Cartea sa despre Hegel (intitulată Povestiri despre om sau Povestiri din Hegel), care turna în tipar narativ întreaga Fenomenologie a spiritului, tocmai din această convingere s-a născut. La fel, cu Heidegger, Noica avea ce avea şi i se părea că este ceva în neregulă tocmai deoarece filozofia sa… nu se poate povesti. Gânditorul de la Freiburg nu „are idee”, fiindcă nu ar avea fabulă.
Dar iată că aventura „şcolii de înţelepciune” a lui Noica, la care visa încă din tinereţe, s-a putut povesti. Ba chiar mai mult: a intrat în lumea noastră sublunară, în care nimic „n-ar fi, dacă nu s-ar povesti”, printr-un condei de scriitor. Însă, dincolo de acest mare noroc, existenţa unei fabule înseamnă întotdeauna că e vorba de ceva unic. Ceva care, chiar dacă s-a petrecut cândva, are în el un totdeauna, ivit, paradoxal, prin faptul că nu se va mai petrece niciodată.
La cei 30 de ani ai cărţii, recitind-o, n-am cum să nu mă gândesc că ea rămâne una dintre cele mai ispititoare căi de a regăsi Paradisul.