De la începutul lunii decembrie a anului de curând încheiat o întrebare a unui prieten, profesor arhitect care ştie multe despre de toate, m-a blocat în muţenie: "De ce se cheamă celebrul teatru de operă milanez Scala"? Oare nu ştiam? Mă născusem în viaţa muzicii alături de acel fenomen italian care mi se va fi părut atât de firesc încât nu mă preocupase sursa numelui său? Am ştiut şi am uitat? Peste câteva zile prietenul meu mi-a strecurat o notiţă lămuritoare. " Scala (Théatre de la...) existenţa sa datează din anul 1778. Marea scenă milaneză a fost până atunci Teatrul Ducal. După incendiul din anul 1776, câţiva nobili în fruntea cărora se afla contele Castelbranco, s-au hotărât să construiască o nouă clădire pe locul unei vechi biserici, Santa Maria della Scala, de unde provine numele teatrului şi au încredinţat construcţia lui arhitectului Piermarini. Acest nou teatru a fost inaugurat la 3 septembrie 1778, cu prima reprezentare a operei "Europa riconosciuta" scrisă special pentru această circumstanţă de Antonio Salieri. (Grand Larousse illustré, vol.7, p.573, ediţia 1903).

Încep aşa rândurile mele despre o frumoasă transmisiune de radio: deschiderea actualei stagiuni la Scala (difuzată în direct pe canalele România Muzical "George Enescu" şi România Cultural). După ştiinţa mea, presa românească multă cum este, nu a luat în seamă şi semnificaţia acestui tip de eliberare a undelor radiofonice de politica restrictivă, de cenzura care a strangulat relaţiile României cu viaţa muzicii în lume. Aceste transmisiuni de operă, cultivate de mai mulţi ani cu entuziasmul iniţial al evenimentului comentat, se dedică, desigur, amatorilor. Dar ele pot atrage atenţia oricărei inteligenţe sensibile... cel puţin la posibilitatea unei prezenţe personale în locuri de elită ale culturii mondiale. Nu numai la Milano, dar şi la Bayreuth, la New York...

Noutatea acestei premiere este instalarea operei Tristan şi Isolda de Richard Wagner pe afişele italiene. Fireşte, nu este vorba de o premieră absolută. Din recomandările a căror lectură ne este la îndemână alături de Verdi, Wagner a mai stat de mai multe ori în astfel de poziţii inaugurale. Totuşi prima frază dintr-o prezentare pe Net notează: "cu Tristan şi Isolda la Scala îşi lărgeşte orizonturile"... A fost startul unui proiect mai amplu de colaborare cu Opera din Berlin, unde Daniel Barenboim este director, acum invitat să dirijeze în Italia. După 30 de ani de absenţă. Va reveni tot în această stagiune şi cu premiera unei opere mai puţin cunoscute, Jucătorul de Serghei Prokofiev. Sursa libretului este romanul de Feodor Dostoievski. Scala va duce la Berlin pe Verdi - Simone Boccanegra şi încă alte premiere. Crainica italiană ne spune că alături de dirijor se află regizorul francez Patrice Chéreau şi că cei doi doresc, de peste un sfert de veac, să lucreze împreună un Tristan. Biblioteca mea bayreuthiană îl regăseşte pe Chéreau la centenarul teatrului german, alături de Pierre Boulez, cu o montare senzaţională a tetralogiei Inelul Nibelungului. S-au iscat la vremea aceea conflicte acute între spectatori. Printre fotografiile păstrate de atunci găsesc una pe care scria "Verflucht sei dieser Ring" (Blestemat fie acest inel). Chéreau inventează rafinat gestualitatea în albia muzicii şi a cuvântului. Reuşise să convertească fabulosul obscur, conflictele dintre "zeii" Walhalei într-o poveste a umanităţii suferinde. Mă resemnez că de această dată nu voi vedea nimic. Tot la Bayreuth, Daniel Barenboim, tânăr, dirija în 1981 Tristan şi Isolda. Anii elanului iniţial de a lucra împreună sunt apropiaţi.

Ascultăm acum o versiune care poate întrece în autenticitate înregistrări performante pentru că scena îi aruncă pe cântăreţi în arena dramei şi a jocului. Ea animă glasurile cu tensiuni comunicative. Intermedierea tehnică la radio este mult diminuată faţă de procesul elaborat al înregistrării pe disc. Regia sonoră este dominată de sunetul viu imaginat, stimulat şi impus de forţa creativă a dirijorului. El e stăpânul unic al unei unice seri de spectacol. Iar ardoarea lui trebuie să se audă în elanul epatant al continuităţii. Ceea ce s-a auzit în acea seară.

Dacă tot am început cu evocarea prietenilor mei continui să-i amintesc în legătură cu Waltraud Meier, Isolda în distribuţia invitată la Scala. Încerc, într-o convorbire telefonică, să leg câteva cuvinte ocolind adjectivele banale pentru a surprinde ceva din misterul unei personalităţi greu de definit. Din partea cealaltă a firului alunecă spre mine cuvintele: "e magică". Probabil că de astă dată nu ar fi fost de găsit ceva mai potrivit. Pe Waltraud Meier o iubesc de veşnicia care se întinde peste un sfert de secol. Debutase atunci în Parsifal. Rolul Kundry, femeie sfântă, mesageră a Graalului - femeie diabolică, floare cu parfumuri senzuale. Tot ce a cântat de-a lungul unei cariere fabuloase şi întreţinută cu discreţie, nu poate fi uitat. O ştiu în Wagner: Venus, Ortrud, Sieglinde. Mezzosoprană, soprană? O ştiu în teatrul liric francez (Carmen), italian (Amneris, Eboli). Are pentru toate aceste roluri reprezentări imaginare care îi stimulează cântul; şi o tehnică pe măsură. Statura fizică o ajută. E o femeie înaltă, suplă, cu o frumuseţe aparte, care păşeşte pe scenă cu naturaleţea harului ei artistic. Ascultând-o la radio încerc să mi-o imaginez cum trece în scenă prin încrengăturile de fraze vehemente ale Isoldei, izbucniri de furie împotriva cavalerului Tristan care, aparent indiferent, o însoţeşte pe o corabie în drumul spre regele său, Marke, a cărui soţie va fi. Cât de greu este de cântat omeneşte expresiv acest act întâi din Tristan, cât este el de greu de ascultat cu veneraţie! Dar ea reuşeşte, alături de o orchestră, partener în tumult şi comentarii revelatoare, reuşeşte să treacă prin toate capcanele acele agitaţii colosale şi ajunge la clipa revelaţiei: îl iubeşte pe Tristan. El simte aceeaşi irezistibilă încântare. Wagner, autor al libretului şi al versurilor, explică orbirea celor doi şi şocul regăsirii prin efectul miraculos al unui filtru al iubirii pe care Brangäne (Michelle de Young), însoţitoarea prinţesei l-a oferit celor doi. Schimbând potirul care ar fi trebuit să ascundă o băutură ucigaşă. Filtrele, prezente emblematic încă din celebrul preludiu se insinuează în ţesătura simfonică. A curs multă cerneală în legătură cu aceste farmece simbolice. Wagner s-ar fi putut lipsi de ele obţinând el singur, cu arme proprii, acelaşi rezultat, notează Thomas Mann. E o ipoteză. Ca şi acel gând că n-ar fi fost nevoie de "protecţia" filozofiei lui Schopenhauer pentru ca semnificaţia filozofică a dramei să fie aceeaşi. În fapt, Tristan şi Isolda este opera cunună a "nocturnei romantice". Nimeni nu ştie dacă Wagner ar fi citit Imnurile nopţii de Novalis, cele mai grăitoare poeme despre fuziunea mistică dintre noapte, iubire şi moarte. O astfel de contopire, fizică şi metafizică, este în muzica actului al doilea. Cred că speculaţiile literare care s-au confruntat în legătură cu acest subiect contează mai puţin decât realitatea amorului înfrânt al autorului pentru Mathilde Wesendonck. Dovadă cele cinci liduri compuse de el pe versurile Mathildei pe care a notat "studii pentru Tristan". Visul (lidul Träume) domină acest al doilea act. Aş spune că Waltraud Meier şi Daniel Barenboim au fost partenerii seduşi de muzică în duetul exaltat erotic şi tulburător. Alături de Ian Storey (Tristan). Corrida armonică, topire de timbruri, aliaje preţioase de intensităţi variabile, o pastă sonoră moale şi tremurătoare, care şi-a modelat nuanţele după senzaţiile şi impulsurile care oricum nu pot fi percepute privind scena. Omul care a redat în secolul XX vigoarea modernă a Bayreuthului, regizorul Wieland Wagner, considera că şi-a trădat bunicul numai în montarea actului al doilea din Tristan. Acesta ar fi trebuit să se petreacă pe un pat în camera Isoldei.

Revin la distribuţie. Tenorul englez Ian Storey desfăşoară o vocalitate consistentă, dar cumva modelată până la limitele pe care muzica încearcă aici să le depăşească. A cântat cel mai bine îndelungul monolog din actul trei. Excelente celelalte personaje principale: Gerd Grochowsky - Kurwenal, Matti Salminen - regele Marke (interpreta acelaşi rol, în 1981, alături de Barenboim la Bayreuth). Dar şi Marinarul , păstorul, cornul englez, corul Scalei.

Aceste transmisiuni radiofonice sunt ocrotite de o gazdă în studioul din Bucureşti. Acum Luminiţa Arvunescu, realizatoara permanentă a rubricii Seara de Operă. Prima ei observaţie, cu totul remarcabilă, referitoare la această versiune care i-a entuziasmat pe italieni a fost "cantabilitatea" dorită şi obţinută de dirijor alături de orchestra Teatrului Scala, maleabilă şi pentru o logică muzicală străină de repertoriile ei consacrate. Acest spectacol a comunicat o muzicalitate patetică, perceptibilă şi de către auditorii reticenţi la "orgiile" sonore wagneriene. Interpretarea l-a convins şi pe domnul Stephan Poen, invitatul serii. Medic specialist în tehnică vocală, cunoscător al virtuţilor cântului frumos, riguros, pretenţios, preţios, el s-a declarat satisfăcut. Ceea ce nu se întâmplă decât în ocazii cu totul deosebite. Alături de ei, Alice Mavrodin: muzicologie de clasă înaltă, cu avantajul de a stăpâni limbajul radiofonic care nu are voie să fie ermetic. În sfârşit, la sfârşit cum să nu tresari când Waltraud Meier cântă Moartea Isoldei cu alt glas mai profund, acoperit de negură şi stigându-se încet din această lume?