Ismail Kadare s-a născut în 1936 în Albania, a absolvit Filologia la Tirana şi şi-a continuat studiile la Institutul de Literatură Maxim Gorki din Moscova. A debutat la optsprezece ani cu un volum de poezie, Inspiraţii juvenile, căruia îi urmează în 1957 un al doilea, Visări. Trecerea la proză o face în 1963 cu romanul Generalul armatei moarte, care-i aduce notorietatea internaţională. În anii următori continuă să publice romane şi numeroase volume de povestiri, dobândind o reputaţie greu de egalat în lumea literară: Cetatea (1970), Tunetele ploii (1970; Humanitas Fiction, 2010), Cronică în piatră (1971), O capitală în noiembrie (1974), Amurgul zeilor stepei (1976; Humanitas Fiction, 2009), Iarna marii însingurări (1977), Aprilie spulberat (1978), Podul cu trei arcade (1978), Palatul Viselor (1981; Humanitas, 2007), roman interzis de regimul lui Enver Hodja, Concert la sfârşitul toamnei (1988). În 1990 Kadare primeşte azil politic în Franţa şi până în 2001 locuieşte la Paris. În tot acest timp îi apar romanele Piramida (1991), Umbra (1994; Humanitas Fiction, 2008), Spiritus (1996), Florile îngheţate din martie (2000). În 2001 Kadare se întoarce în Albania, păstrându-şi locuinţa de la Paris. Continuă să scrie romane care se bucură de succes atât în Europa, cât şi peste Ocean: Fiica lui Agamemnon (2003), Succesorul (2003), Vremea nebuniei (2005), Accidentul (2008) şi Cina blestemată (2009). Ismail Kadare este şi autorul unor eseuri, scrieri de memorialistică, precum şi al cărţii-document Moartea care ne-a unit (1998), despre evenimentele tragice din fosta Iugoslavie. Pe lângă numeroase alte premii şi distincţii literare primite, autorul a fost nominalizat de mai multe ori la Premiul Nobel şi recompensat în 2005 cu prestigiosul International Booker Prize, aflându- se pe lista nominalizaţilor alături de Philip Roth, Günter Grass, Doris Lessing, Ian McEwan, Muriel Spark şi Gabriel García Márquez.

Un splendid roman de dragoste, cu elemente de policier şi un suspans pe măsură, Accidentul are în centru un cuplu enigmatic, a cărui poveste se încurcă în firele complicate ale unor jocuri de putere. Cu ramificaţii în mitologia albaneză, cartea dezvăluie legăturile profunde dintre planul contemporan, aparent lipsit de orice substrat simbolic, şi întâmplările exemplare care alcătuiesc ţesătura lumii. (nota editurii)

Aceeaşi dimineaţă. Rovena

Era pentru prima oară când mă prefăceam că dorm. De ce? Nu ştiu nici eu. Mi-a venit aşa, cum îmi venea în copilărie, când mi se părea că, stând cu ochii închişi, aveam un avantaj în faţa celorlalţi.
L-am simţit atingându-mi părul, apoi când mi-a dezvelit pântecul. Tocmai în momentul acela, când am vrut să-i spun „Iubitule, te-ai trezit?”, am făcut contrariul: am strâns mai tare din pleoape. Şi, la fel ca în copilărie, când îi pândeam pe ai mei ca să văd dacă mai erau supăraţi pe mine pentru ceea ce făcusem cu o zi în urmă, am început să-l observ de la spate. Nervozitatea îi izbucnea prin toţi porii, dar spinarea părea că duce tot greul.
Adevărul e că aşa, din spate, îl văzusem pentru prima oară. Ba chiar aş putea să mai spun că nici ochii, nici vocea şi nici mersul nu mă impresionaseră la el mai mult ca spinarea.
Cine m-ar auzi ar crede că sunt nebună sau, în orice caz, ciudată, una dintre acele femei care se dau originale cu orice preţ. Adevărul e că nu sunt aşa.
Îl vezi pe ăla care se duce spre poartă? E Besfort Y., tipul despre care s-a discutat ieri. E cel care a avut încurcătura aia în Israel? Exact şi, din câte se pare, ăsta e motivul pentru care l-au dat afară de la universitate, dacă n-o păţi-o şi mai rău.

Eram curioasă să-l văd, dar el a ieşit fără să întoarcă capul, aşa că în memorie mi-a rămas doar dreptunghiul întunecat al spatelui lui. Care mi s-a părut apăsat de o mare greutate, aproape dramatic. Câteodată am impresia că indecizia mea în faţa bărbaţilor cu probleme de atunci mi se trage.
Acum, după atâţia ani, lângă fereastra hotelului, spatele lui era la fel de întunecat şi de misterios ca atunci. Iar cuvintele acelea dureroase, cum că nimic nu mai e ca înainte, care şi la restaurant mi s-au părut de o tristeţe sfâşietoare, acum, transmise de spatele lui, erau cu mult mai dezolante.
Rovena se mişcă imperceptibil în pat. Dar nici din poziţia aceea nu vedea mai bine. Spinarea lui era la fel, cea cunoscută, doar ceva mai întunecată din pricina luminii de afară. Puteai crede că povestea lor se întorsese în locul de unde plecase.
Aşa cum făcea de fiecare dată în momentele de tristeţe, Rovena ar fi vrut să-şi amintească clipele frumoase ale relaţiei lor. Parcă dinadins, nu rememora decât certurile, mai ales cele legate de discuţiile la telefon şi care, de obicei, aveau două variante: cea reală, trăită, şi a doua, cea pe care Rovena i-o povestea prietenei din Elveţia. Această variantă din urmă, din pricina frazelor pe care nu ajungea să le mai spună, dar pe care le gândea totuşi, mult mai expresiv, şi care ajungeau să se contopească mai bine cu povestirea, era mult diferită de prima. Nemulţumirea mea permanentă privitor la natura lui posesivă (m-ai făcut sclava ta, faci ce vrei din mine) nu-i convine. Spune că bărbaţii vanitoşi gustă, în secret, asemenea cuvinte. Pe el, din contră, îl întristează. Nu e o mândrie să înrobeşti pe cineva. Toţi ignoranţii din Orient şi din Balcani se mândresc cu asta. Este foarte greu să te cerţi cu el. Uneori, în toiul ciorovăielii, îţi vine să-l iei în braţe.
În asemenea momente, Rovena încerca să ţină piept valului de tristeţe care o cuprindea, dar nu reuşea. Repeta în sinea ei: el ţi-a smuls lanţurile, te-a făcut prinţesă, dar, în realitate, el este prinţul, iar tu nu eşti decât sclava lui. Îmi spun toate astea, deşi nu se schimbă nimic. Pricepi? Nu mi-e uşor să te înţeleg, îmi răspundea prietena de la Berna. Pricep când îmi spui că împreună vă înţelegeţi de minune, dar la telefon vă certaţi, cu toate că eu păţesc exact pe dos cu iubitul meu, suntem numai lapte şi miere la telefon, iar când ne întâlnim parcă luăm foc. Aici te înţeleg, iubiţico, dar cu celelalte, sclavi, stăpâni de sclavi şi alte bazaconii, mi se pare că exagerezi. Ştiu, ştiu foarte bine că aşa se vede de la distanţă. Uneori se întâmpla ca explicaţiile cu cealaltă s-o obosească, la fel ca faptele în sine. Încerc să ţi-o spun pe şleau: el nu mă lasă să trăiesc. Nu cred că o face cu intenţie, dar adevărul ăsta este: m-a legat de el şi nu-mi mai dă drumul. Viaţa lui, faţă de a mea, e în declin. Iar el nu face altceva decât să mă tragă şi pe mine în jos. Fără să-i pese de mine, de tinereţea mea, de sacrificiul meu.
Problema este că, aşa cum ţiam spus, cu el este greu să te cerţi şi cu atât mai puţin să-l învingi. Odată, când i-am spus plângând că i-am dăruit toată tinereţea mea fără să-i cer nimic în schimb, el mi-a răspuns calm că şi el şi-a sacrificat perioada cea mai delicată a existenţei lui ca bărbat. Aşa se terminau, de regulă, certurile lor. După care o trăgea din nou după el, convins că ea avea să-l urmeze. Pentru că el ştia deja ceea ce Rovena învăţa pas cu pas. Iar ea, ca o tembelă, nu numai că-i spusese, dar îi şi scrisese toate astea. Acum înţelegi?
Nu, nu înţeleg, fusese răspunsul celeilalte. În scrisori mi-ai spus altceva. Că eşti fericită, că eşti îndrăgostită nebuneşte, cum se spune. La urma-urmei, toate aşteptăm acelaşi lucru de la viaţă: să ne îndrăgostim, să cădem în mrejele lui. Chiar cuvintele astea au ceva necurat pentru cineva din afară. A cădea în mrejele cuiva. Ca şi când ai cădea într-o groapă, într-o cursă, adică, într-un fel, a cădea în robie. Să-l înfrunţi dacă se poartă rău cu tine, pentru că ai dreptatea de partea ta. Dar să-l înfrunţi pentru că te-a făcut să-l iubeşti, asta n-ai dreptul. Pentru asta trebuie să-i mulţumeşti. Şi dacă o să crezi într-o zi că relaţia asta a voastră e una falsă, vina va fi a ta, nu a lui. Rovena, sufleţelul meu, nu înţeleg nimic din toate câte-mi spui. Doar dacă nu sunt şi altele, pe care eu nu le ştiu. Am impresia că nici tu nu ştii ce vrei.
Adevărul era că nici Rovena nu ştia ce vrea. Se enerva când el dădea semne că ar fi gelos, dar mai mult decât asta o supăra indiferenţa lui. Cu prilejul uneia dintre ieşirile ei nervoase, după cuvintele lui tăioase: „aha, te gândeşti la vreo aventură”, urmau frazele otrăvite: „fă ce vrei, doar n-avem vreo clauză de fidelitate”.
A, aşa?, răbufnea în sinea ei. Deci nu-ţi pasă? Stai atunci să mă vezi.
Şi zile întregi nu-i trecea supărarea în urma disputei de la telefon. O să vezi tu, îşi repeta în gând. O să vină ziua în care o să-ţi lepezi masca.
Şi tot atunci se întreba cum va fi ziua aceea, şi masca aceea, şi dacă dorea într-adevăr ca lucrul acela să se întâmple.
El stătea în continuare nemişcat în cadrul ferestrei. Mai exact, nu i se vedea decât spinarea.
Rovena încercă din nou să mai doarmă, câteva minute măcar, sperând că aşa va reuşi să înceapă altfel ziua aceea. Ca de obicei în zilele de criză, era întoarsă pe dos. Nu era uşor s-o iei cu binişorul, să-i aminteşti de clipele fericite. Cum fusese în prima dimineaţă, de pildă, când se trezise îndrăgostită până peste urechi de Besfort. Partea cea mai frumoasă, fără îndoială, din orice relaţie. Dis-de-dimineaţă, faţă în faţă cu omul care te-a supus. Altfel spus, cu tiranul pe care singură l-ai înălţat pe piedestal. Perdelele camerei, părul tău pe pernă, dulceaţa sânilor, tot ceea ce intra pas cu pas sub stăpânirea lui, totul era diferit.
Avea impresia că, orice ar face, nu-şi va putea aminti ziua aceea. Mai exact, nu voia. Unei zile ratate ca aceasta i se potrivea o altă amintire. Una tensionată, cu gustul amar al răzbunării. Amintirea buzelor moi ale prietenei din Berna, când se sărutaseră prima dată în maşină, se confunda cu muzica sub al cărei efect trupul ei se dăruia mângâierilor studentului slovac, în timpul dansului. Era pentru prima oară în viaţă când se săruta cu o femeie şi tot prima oară când se ducea cu un alt bărbat, după Besfort.
Un sentiment tulbure de teamă nu-i dădea voie să se concentreze. Gândul că evadarea aceasta în amintiri nu era un semn bun nu-i dădea pace. Se spune că înainte de o despărţire te năpădesc amintirile.
Ştia, dar nu avea ce face. Teama, ca tot ceea ce aduce nesiguranţă, era insuportabilă. Mai cumplită decât atunci când Lulu o prevenise pentru prima dată să se păzească de el. Ascultă-mă, sufleţelul meu, şi scoate-ţi din cap că ţi-aş spune-o din gelozie. Sunt geloasă, nu-ţi ascund, dar niciodată nu mi-ar trece prin cap să-ţi spun despre cineva că ar fi un ucigaş, din gelozie. Nu-ţi vine să crezi, ştiu, doar că din ceea ce mi-ai povestit am realizat că el are toate tiparele criminalului. Aşa sunt ei azi, surprinzători. Cel despre care n-ai crede niciodată, consilierul tău bancar, reparatorul de piane sau preotul care slujeşte duminica, tocmai unul dintre aceştia poate fi ucigaşul tău. Să n-ai încredere în cămăşile lui albe, în cravate, în servieta cu emblema Consiliului Europei. Nu sunt paranoică, sufleţel, crede-mă. Întâmplător, am putut afla mai multe despre natura lor. Trupul tău, cu albeaţa lui minunată, mă sperie. Este foarte incitant pentru ei.
Despre ultima afirmaţie, oricât ar fi descusut-o Rovena, cealaltă n-a mai făcut decât câteva aluzii foarte vagi. Era de o albeaţă şocantă şi, după părerea ei, asta îi atrăgea pe oamenii cu un psihic labil.
Scârţâitul uşii o făcu să deschidă ochii. Plecase de la fereastră. Coborâse, pesemne, la bar să bea o cafea, cum făcea adesea în ultima vreme.
Acum, când el nu mai era acolo, simţi că poate gândi mai liber.
Şi-l imagină stând în colţul barului, gânditor, aşa cum îl văzuse la cafeneaua din Palatul Culturii, cu ani în urmă. După ce îl cunoscuse vag, pe coridoarele facultăţii, unde venea în legătură cu problema aceea ce părea că nu se mai termină, era pentru prima oară când îl vedea mai liniştit, cu ceaşca de cafea dinainte.
De data aceasta, Rovena era cea care îi povestea colegei împreună cu care se oprise să mănânce o îngheţată despre tipul misterios care avusese probleme din cauza Israelului, mai exact din pricina unei partide de şah pe care n-ar fi trebuit s-o joace, sau n-ar fi trebuit s-o piardă, naiba ştie, a fost ceva complicat, ori poate că n-ar fi trebuit s-o câştige.
Mi-ai făcut capul pătrat. Da’ ce, e şahist? Mi-ai spus că trebuia să predea Dreptul internaţional. Uite-l cum priveşte în gol. Desigur, din cauza necazurilor prin care a trecut. Nu, nu cred să fie şahist profesionist, dar în şah se întâmplă să mai câştige şi amatorii. Se uită în gol? Mie tocmai pentru asta îmi place.
După cum se vede, ţi-a rămas gândul la el, îi spusese colega. Apoi venise răspunsul Rovenei: Nu ştiu. Poate că da. E atât de greu. Ce e atât de greu? Totul, fusese răspunsul. Începând cu sosirea lui la facultate, unde îl aşteptaserăm cu toţii...
Sigur că a fost greu, imposibil, după chestia aia... greşeala aia, fuseseră cuvintele colegei.
Zornăitul lanţurilor cu care era târât monumentul dictatorului pe caldarâmul Tiranei îi domina din când în când amintirile. Era evenimentul care, mai puternic decât un cataclism, despicase totul în două. Şi toate lucrurile imposibile au devenit posibile, precum cuvintele lui la o săptămână după ce se cunoscuseră, la cină, într-un oraş din Europa Centrală, unde el o invitase pentru trei zile.
Ea nu spusese nimic. Doar îşi plecase ochii ca o păcătoasă, şi seara aceea, noaptea, întreaga lume, toate se cufundaseră în ceaţă. Întreaga noapte se zbătuse în aşternut, chinuită de aceleaşi şi aceleaşi întrebări. Ce e cu invitaţia asta? S-ar putea numi o întâlnire de dragoste? Sigur că da. Ce altceva ar fi putut fi? Singuri, la hotel. Trei zile, adică trei nopţi. Cu un bărbat care nici măcar n-o îmbrăţişase. O, Doamne, n-avea cum să fie altfel. Şi totul începea cu începutul: şi dacă n-ar fi fost aşa? Camera să nu fi fost comună? Sigur că nu putea fi decât comună. Şi patul, la fel.
O săptămînă mai târziu, la telefon, cu un glas stăpânit, aproape rece, m-a anunţat că între timp cumpărase biletele. Fără a-mi da timp să răspund şi nici să mă supăr, omul acela îndrăznea, pe un ton aproape seniorial, să mă anunţe despre o călătorie, o călătorie ca între amanţi, fără a mă lăsa să spun da sau nu, şi să mă întrebe apoi cum putea să-mi dea biletul de avion.
Toate izbucnirile mele, care începeau cu cuvintele „cum îndrăzneşti?”, păreau fără logică şi inutile. Convinsă, ascultătoare, eu, care mă credeam o tânără cu personalitate, am mers apoi la barul Europa, unde el mă aştepta pentru a-mi da biletul. Acceptarea călătoriei nu a fost atât de dificilă pe cât mi-o imaginasem. Ştii cât de numeroase sunt invitaţiile forurilor, ale fundaţiilor, sectelor şi minorităţilor, ale acelora care sunt altfel. Ai grijă să nu fie de la vreo asociaţie de lesbiene, mi-a spus logodnicul, cu un zâmbet şiret pe chip. O săptămână mai târziu, albă la faţă de nesomn, eram pe aeroportul Rinas. Ne-am salutat de la distanţă. Mi s-a părut foarte sobru şi asta mi-a plăcut. Ceea ce mi-ar fi displăcut într-o asemenea situaţie ar fi fost să-l văd jubilând.
Era o zi ceţoasă, cu ploaie. Avionul părea că despică cu greu norii. Eram complet absentă. La un moment dat mi s-a părut că această călătorie nu se va sfârşi niciodată... Ba chiar mi-a venit să mă ridic de pe scaunul meu, să merg să-mi pun capul pe umărul lui înainte de a ne prăbuşi...
Seara, după ce-am ajuns, ne-am trezit în sfârşit alături, doi oameni încă străini, în taxiul ce gonea spre marele oraş. Luminile maşinilor care treceau pe lângă noi îi luminau când şi când chipul, apoi i-l lăsau, ca pe o mască, în întuneric.
Nu vorbeam. Îmi cuprinsese umerii cu braţul, iar eu, dominată de el, aşteptam să mă sărute, lucru care nu se întâmpla. Părea absent, chiar mai absent decât mine.
Mi-am încrucişat o clipă privirea cu cea a şoferului în oglinda retrovizoare. Părea provocatoare, parcă îl interesam mai mult eu decât drumul. Ştiam că oboseala e de vină şi totuşi m-am mişcat puţin ca să ies din raza privirii lui. Besfort, care a simţit manevra, m-a tras mai aproape de el. Dar tot nu m-a luat în braţe. În camera de hotel, în timp ce despachetam, ne evitam privirile.
La restaurant, dar mai ales în barul de noapte, ne-am sărutat pentru prima oară. Am încercat să-i spun ceva, dar, fără să ştiu nici eu de ce, m-am trezit bâiguind altceva: Cu logodnicul meu nu m-am protejat niciodată...
M-am mirat şi eu, dar cuvintele nu le poţi lua înapoi. După cum mi-am amintit mai târziu, tocmai vorbele acestea au topit răceala care se instalase între noi.
Îmi privea cu insistenţă genunchii, ca şi când i-ar fi văzut pentru prima oară. Am avut senzaţia că privirea lui pătrunde prin stofa fustei mele şi ajunge acolo unde îl invitasem să intre, fără să ne protejăm...
Mergem sus?, m-a întrebat după aceea.
Eliberată de emoţie, cu obrajii în flăcări, nu mi-am ascuns deloc dorinţa. Să ajungem cât mai repede, în goană, la etajul, la cerul al şaptelea...
Ieşind de la baie şi întinzându- mă lângă el, înainte de a îndepărta prosopul cu care-mi acoperisem pieptul, l-am întrebat în şoaptă: nu sunt prea slabă?
Mi s-a părut că nu înţelesese vorbele mele sau doar se prefăcea. În timp ce ne mângâiam, mi-am amintit de cuvintele ţigăncii Zara, dar, oricât de mult aş fi vrut să i le spun, n-am îndrăznit. El, ca şi când le-ar fi auzit, m-a privit surprins. Ba chiar am avut impresia că o strălucire ciudată îi străbate privirea. O undă de duioş ie şi mulţumire, care, chiar dacă nu fusese aşa, din cauza emoţiei şi fericirii aşa mi se păruse. Puţin după aceea a avut o şovăire, apoi totul s-a desfăşurat normal.
Îndoielile aveau să mă cuprindă mai târziu, când m-am întos în Albania. Mă însoţise la aeroport, după care îşi continuase călătoria spre Bruxelles, unde avea să rămână două săptămâni.
Multă vreme nu şi-a mai făcut simţită prezenţa. M-au năpădit toate gândurile negre care o bântuie pe orice femeie după ce s-a dăruit pentru prima oară şi ar vrea să-i placă bărbatului cât mai mult cu putinţă. Oare îi plăcuse cu mine, cum se spune, sau simţise o vagă dezamăgire? Au fost adevă- rate cuvintele de alint pe care mi le-a spus? Dar momentul acela de ezitare de la început fusese din pricina stresului obişnuit al bărba- ţilor de azi, care nu-i mai stânjeneş te, ca pe vremuri, ci li se pare şic, sau, dimpotrivă, a fost rezultatul dezamăgirii?
Ideea că poate întâlnirea aceea a fost o greşeală mă obseda zi şi noapte. Şi, împreună cu obsesia, mă chinuia şi gândul de a face orice pentru a-mi repara greşeala.
Junghiul din piept, uşor la început, apoi din ce în ce mai dureros, când pe partea inimii, când în cealaltă parte, l-am interpretat ca pe un semn din partea lui. Nu eram atât de naivă încât să cred că suferinţa din dragoste se poate traduce printr-o durere a sânilor. Şi totuşi, voiam să cred mai mult în asta decât în posibilitatea de a fi rămas gravidă, de care eram din ce în ce mai conştientă, dar tot aşa, cu indiferenţă, de parcă ar fi fost vorba de trupul altcuiva.

Traducere din albaneză de Marius Dobrescu

(În curs de apariţie la Editura Humanitas Fiction, în colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu)