Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Avanpremierã:
Isabel Allende de Cornelia Radulescu


Casa spiritelor



Fantasticul şi realismul ţin nu numai de romanele Isabelei Allende, dar şi de ascendenţa ei: bunica avea viziuni premonitorii şi pare un personaj clasic al literaturii magice latino-americane, în timp ce unchiul ei a fost preşedintele chilian Salvador Allende, convertit la marxism, figură marcantă, ba chiar mitică a Americii de Sud, prinsă în jocuri politice sîngeroase.

Născută în 1942 în Peru, Isabel Allende face parte din prima generaţie de scriitori latino-americani care s-au format citind literatură latino-americană. A început să publice de la 17 ani, a călătorit mult (Bolivia, Europa, Orientul Mijlociu), urmîndu-şi tatăl vitreg în periplurile lui diplomatice. Lucrează ca ziaristă în Chile pînă în 1973, anul loviturii de stat în urma căreia Salvador Allende e înlăturat de la putere de militari, apoi se exilează în Venezuela. “La fel ca mulţi chilieni, am simţit că viaţa mea a fost făcută ţăndări şi a trebuit să iau totul de la început”, îşi aminteşte scriitoarea. Publică la început cărţi pentru copii, iar în 1985 romanul Casa spiritelor e primul ei mare succes. Cărţile ei devin best-seller-uri, primeşte premii literare prestigioase. Se stabileşte în California, unde predă literatură la universitate, dar continuă să scrie doar în spaniolă – “scrisul, pentru mine, e un proces organic, nu pot scrie decît în limba mea”.

“Ştiu să ascult şi vînez poveşti” spune Isabel Allende. Toate poveştile ei stau sub semnul dragostei şi violenţei. Fantezia şi legenda se întîlnesc aici cu istoria şi politica într-o intrigă pe care scriitoarea o conduce cu o tehnică impecabilă, dar, dincolo de măiestria tehnică, romanele ei sînt “condamnate” să fie citite pe nerăsuflate pentru că Isabel Allende ştie să lase viaţa să vorbească, personajele ei îşi trăiesc propriile lor vieţi.

“Pe 8 ianuarie 1981, pe cînd eram în Venezuela, am primit un telefon care mă anunţa că bunicul meu iubit era pe moarte. Am început să-i scriu o scrisoare, iar acea scrisoare a devenit primul meu roman, Casa spiritelor” avea să spună Isabel Allende două decenii mai tîrziu. Succesul romanului (apărut în 1985) e imens. Urmează o ecranizare cu Jeremy Irons, Meryl Streep şi Glenn Close, iar Casa spiritelor devine unul dintre cele mai citite romane din literatura actuală.

Clara e o fetiţă sensibilă cu însuşiri paranormale: poate prevedea viitorul, comunica telepatic, deplasa obiecte. Moartea misterioasă a surorii ei o face să rămînă mută timp de nouă ani, iar cînd rupe tăcerea o face pentru a anunţa că urmează să se mărite în curînd. Cel care-i va fi soţ e Esteban Trueba, un caracter puternic şi o fire singuratică. Aici începe saga familiei Trueba, o poveste în care se întîlnesc mistica, politica şi pasiunile omeneşti.

Publicăm în aceste pagini, un fragment din romanul în curs de apariţie la Editura Humanitas, în colecţia “Raftul I”.



La sfîrşitul toamnei, cînd familia se liniştise în privinţa intenţiilor părintelui Restrepo, care a fost nevoit să-şi domolească vocaţia de inchizitor după ce episcopul în persoană l-a avertizat să o lase în pace pe micuţa Clara del Valle, şi cînd se resemnaseră cu toţii cu ideea că unchiul Marcos murise de-a binelea, au început să se concretizeze planurile politice ale lui Severo. Muncise ani în şir pentru asta. A fost un triumf pentru el cînd l-au invitat să se prezinte drept candidat al Partidului Liberal la alegerile parlamentare, ca reprezentant al unei provincii din sud unde nu fusese niciodată şi despre care aproape că nu ştia unde se găseşte pe hartă. Partidul avea mare nevoie de oameni, iar Severo aspira să ocupe un fotoliu în Congres, drept care nu a fost greu să-i convingă pe umilii alegători din sud să-l desemneze pe Severo candidat. Invitaţia a fost întărită printr-un porc fript, trandafiriu şi monumental, pe care electorii l-au trimis acasă la familia Del Valle. Era aşezat pe o tavă mare de lemn, aromitor şi lucios, cu un pătrunjel în rît şi un morcov în fund, culcat pe un pat de tomate. Avea o cusătură pe burtă şi era umplut cu prepeliţe, care la rîndul lor erau umplute cu prune. A sosit împreună cu o carafă ce conţinea o jumătate de galon din cel mai bun rachiu al regiunii. Ideea de a ajunge deputat sau, şi mai bine, senator, era un vechi vis al lui Severo. Dusese lucrurile înspre acest ţel printr-o activitate minuţioasă de contacte, prietenii, conciliabule, apariţii publice discrete dar eficiente, bani şi favoruri făcute persoanelor potrivite la momentul potrivit. Provincia aceea din sud, deşi îndepărtată şi necunoscută, era exact ce aştepta.

Porcul a ajuns într-o marţi. Vineri, cînd din porc nu rămăseseră decît şoriciul şi oasele pe care le rodea în curte Barabás, Clara a anunţat că mai avea să fie un mort în casă.

– Dar va muri din greşeală, a spus ea.

Sîmbătă a dormit prost şi s-a trezit ţipînd. Dădaca i-a dat un ceai de tei şi nimeni nu a băgat-o în seamă, pentru că erau ocupaţi cu pregătirile pentru plecarea tatălui în sud şi pentru că Rosa cea frumoasă se trezise cu febră. Nívea a hotărît ca Rosa să rămînă în pat, iar doctorul Cuevas a spus că nu era nimic grav, să i se dea limonadă călduţă şi îndulcită, cu un strop de tărie, ca să transpire. Severo s-a dus să-şi vadă fiica şi a găsit-o îmbujorată şi cu ochii strălucitori, cufundată în aşternuturile cu dantele crem. I-a dăruit un carnet de bal şi i-a dat voie Dădacei să deschidă carafa cu rachiu şi să-i adauge puţin în limonadă. Rosa a băut limonada, s-a cuibărit în pătura de lînă şi a adormit imediat lîngă Clara, cu care împărţea dormitorul.

În dimineaţa acelei duminici tragice, Dădaca s-a sculat devreme, ca de obicei. Înainte de a pleca la biserică, s-a dus în bucătărie să pregătească micul dejun pentru familie. Soba cu lemne şi cărbuni era pregătită cu o zi înainte, astfel că a aprins focul cu tăciunii calzi încă. În timp ce se încălzea apa şi fierbea laptele, a aranjat vasele pentru a le duce în sufragerie. A început să pregătească terciul de ovăz, să strecoare cafeaua şi să prăjească pîinea. A aranjat două tăvi, una pentru Nívea, care îşi lua mereu micul dejun la pat, şi alta pentru Rosa, care, fiind bolnavă, avea şi ea acest drept. A acoperit tava Rosei cu un şervet de in brodat de călugăriţe, ca să nu se răcească cafeaua şi să nu intre vreo muscă, şi s-a uitat în curte după Barabás , care avea meteahna să sară pe ea cînd o vedea trecînd cu tava. L-a văzut jucîndu-se cu o găină şi a profitat ca să pornească în adevărata călătorie care însemna să pleci din bucătăria din fundul casei, printre curţi interioare şi coridoare, pînă la camera fetelor, în extremitatea cealaltă. Ajunsă în faţa uşii Rosei, a ezitat, izbită de un presentiment. A intrat fără să bată, ca de obicei, şi imediat a observat mirosul de trandafiri, deşi nu era sezonul lor. Atunci a ştiut că se întîmplase o nenorocire. A lăsat uşor tava pe noptieră şi s-a îndreptat încet spre fereastră. A tras draperiile grele şi soarele palid al dimineţii a umplut camera. S-a întors posomorîtă şi nu s-a mirat văzînd-o în pat pe Rosa moartă, mai frumoasă ca niciodată, cu părul de-a dreptul verde, pielea de nuanţa fildeşului tînăr şi ochii galbeni ca mierea deschişi. La picioarele patului, micuţa Clara se uita la sora ei. Dădaca a îngenuncheat lîngă pat, a apucat mîna Rosei şi a început să se roage. S-a rugat pînă cînd în toată casa a început să se audă un urlet ca de vapor rătăcit. A fost prima şi ultima dată cînd Barrabás s-a făcut auzit. A jelit-o pe moartă toată ziua, făcînd praf nervii locuitorilor casei şi ai vecinilor, care au sosit atraşi de geamătul acela de naufragiu.

Doctorului Cuevas i-a fost de ajuns să arunce o privire asupra Rosei ca să-şi dea seama că moartea fusese provocată de ceva mult mai grav decît o febră de doi bani. A pornit să amuşine peste tot, a cercetat bucătăria, şi-a băgat degetele prin cratiţe, a deschis sacii cu făină, pungile cu zahăr, cutiile cu fructe uscate, a întors totul cu susul în jos, lăsînd în urmă o zăpăceală de uragan. A scotocit prin sertarele Rosei, i-a interogat pe servitori unul cîte unul, a luat-o la întrebări pe Dădacă pînă a scos-o din sărite şi în cele din urmă cercetările l-au purtat la carafa cu rachiu pe care a rechiziţionat-o fără discuţii. N-a împărtăşit nimănui bănuielile sale, dar a dus-o la laborator. După trei ore era înapoi, cu o expresie de oroare care-i transforma mutra de faun rubicond într-o mască palidă de care nu s-a lepădat pe tot parcursul evenimentelor teribile. S-a dus la Severo, l-a luat de braţ şi l-a tras deoparte.

– Rachiul ăsta avea în el destulă otravă ca să omoare un taur, i-a suflat el la ureche. Dar, pentru a fi sigur că asta e cauza care ucis-o pe fată, trebuie să fac o autopsie.

– Adică să o deschizi? a gemut Severo.

– Nu de tot. De cap nu mă ating, doar de aparatul digestiv, i-a explicat doctorul.

Severo aproape că a leşinat.

Nívea era epuizată de atîta plîns, dar, auzind că voiau să o ducă pe fată la morgă, energia i-a revenit pe loc. S-a liniştit doar după ce i-au jurat că o vor duce pe Rosa de acasă direct la Cimitirul Catolic. De abia atunci a luat doza de laudanum pe care i-a dat-o medicul şi a dormit douăzeci de ceasuri în şir.

Pe înserat, Severo a făcut aranjamentele necesare. I-a trimis pe copii la culcare şi servitorilor le-a dat liber. Clarei, prea impresionată de cele întîmplate, i-a dat voie să doarmă cu altă soră. După ce toate luminile s-au stins şi casa s-a scufundat în odihnă, a sosit asistentul doctorului Cuevas, un tînăr pipernicit, miop şi bîlbîit pe deasupra. Cei doi l-au ajutat pe Severo să transporte trupul Rosei în bucătărie şi au întins-o cu delicateţe pe marmura pe care Dădaca plămădea pîinea şi toca zarzavaturile. În ciuda tăriei sale de caracter, Severo nu a rezistat cînd i-au scos cămaşa de noapte şi fiică-sa a apărut în toată splendoarea ei de sirenă. A ieşit împleticindu-se, nebun de durere şi s-a prăbuşit în salon, plîngînd ca un copil. Chiar şi doctorul Cuevas, care o ştia pe Rosa de la naştere şi o cunoştea ca pe propriul buzunar, a avut un moment de spaimă văzînd-o goală. În ce-l priveşte, tînărul asistent a început să gîfîie de emoţie şi a tot gîfîit şi în anii care au urmat de cîte ori îşi amintea de imaginea incredibilă a Rosei dormind dezbrăcată pe masa mare din bucătărie, cu pletele căzîndu-i pînă la pămînt, precum o cascadă vegetală.

În timp ce ei îşi îndeplineau sinistra meserie, Dădaca, obosită să tot plîngă şi să se roage şi presimţind că se întîmpla ceva ciudat pe domeniile ei din cea de a treia curte interioară, s-a ridicat, şi-a aruncat un şal pe umeri şi a pornit să cutreiere casa. A văzut lumină în bucătărie, dar uşa şi obloanele ferestrelor erau închise. A mers mai departe pe coridoarele tăcute şi îngheţate, străbătînd toate cele trei corpuri ale clădirii, pînă a ajuns în salon. Prin uşa întredeschisă şi-a zărit stăpînul care se plimba prin încăpere, abătut. Focul din cămin se stinsese. A intrat.

– Unde este duduia Rosa? a întrebat ea.

– Doctorul Cuevas este cu ea. Stai aici şi bea un pahar cu mine, Dădacă, a implorat-o Severo.

Femeia a rămas în picioare, strîngîndu-şi şalul la piept. Severo i-a arătat sofaua şi ea s-a apropiat timid. S-a aşezat lîngă el. Niciodată nu stătuse atît de aproape de stăpîn, de cînd slujea în casa lui. Severo a turnat cîte un pahar de vin de Xeres pentru amîndoi şi l-a dat pe al lui peste cap. Şi-a luat capul între palme, netezindu-şi părul şi mormăind o litanie tristă şi de neînţeles. Dădaca, aşezată ţeapăn pe marginea canapelei, s-a relaxat cînd l-a văzut plîngînd. Şi-a întins mîna aspră şi, cu un gest automat, l-a mîngîiat pe păr, cu acelaşi gest pe care-l folosise timp de douăzeci de ani ca să-i mîngîie copiii. El a ridicat ochii şi s-a uitat la chipul ei fără vîrstă, pomeţii indigeni, cocul negru, pieptul generos la care îi văzuse sughiţînd şi dormind pe toţi descendenţii lui şi a simţit că femeia asta caldă şi bună ca pămîntul putea să-i aducă alinare. Şi-a lăsat fruntea pe fusta ei, a respirat mirosul slab de scrobeală al şorţului şi a început să plîngă în hohote ca un copilaş, vărsînd toate lacrimile pe care şi le stăpînise în viaţa lui de bărbat. Dădaca l-a frecat pe spate şi l-a bătut uşurel ca să-l liniştească, i-a vorbit în limbajul pe care-l folosea să adoarmă copiii şi i-a cîntat aproape şoptit baladele ei ţărăneşti; pînă la urmă l-a potolit. Au rămas unul lîngă altul, bînd vin şi plîngînd din cînd în cînd, amintindu-şi vremurile fericite cînd Rosa alerga prin grădină uimind fluturii cu frumuseţea ei venită parcă din fundul mării.

În bucătărie, doctorul Cuevas şi asistentul său şi-au pregătit ustensilele sinistre şi recipientele urît mirositoare, şi-au pus şorţuri de muşama, şi-au suflecat mînecile şi au pornit să scotocească în intimitatea frumoasei Rosa, pînă cînd le-a fost limpede, fără urmă de îndoială, că tînăra înghiţise o doză năprasnică de otravă pentru şobolani.

– Asta era pregătită pentru Severo, a conchis doctorul spălîndu-se pe mîini în chiuvetă.

Asistentul, prea tulburat de frumuseţea moartei, nu se îndura să o lase cusută precum un sac şi a sugerat să o aranjeze puţin. Drept care au purces amîndoi la treabă, ungîndu-i corpul cu alifii şi umplîndu-l cu cataplasme folosite la îmbălsămat. Au terminat pe la patru dimineaţa, oră la care doctorul Cuevas s-a declarat învins de oboseală şi de tristeţe şi a ieşit. Rosa a rămas singură în bucătărie în mîinile asistentului, care a spălat-o cu buretele ca să dispară petele de sînge, i-a pus cămaşa brodată, ca să acopere cusătura care se întindea de la gît pînă la sex şi i-a aranjat părul. Apoi a curăţat toate urmele.

Doctorul Cuevas a dat în salon de Severo şi de Dădacă, ambii beţi de vin şi de plîns.

– E gata. O aranjăm puţin ca s-o vadă maică-sa.

I-a explicat lui Severo că bănuielile lui erau justificate şi că în stomacul fetei găsiseră aceeaşi substanţă mortală ca în rachiul primit în dar. Atunci Severo şi-a amintit de prezicerea Clarei şi şi-a pierdut şi cumpătul care îi rămăsese, incapabil de a se resemna cu ideea că fiica lui murise în locul său. S-a prăbuşit gemînd că era vina lui, pentru că fusese ambiţios şi fanfaron, că nimeni nu-l obligase să se bage în politică, că-i fusese mult mai bine pe cînd era un simplu avocat şi tată de familie, că renunţa în chiar clipa asta şi pentru vecie la candidatura blestemată, la Partidul Liberal, la toată pompa şi la toate operele, că spera ca nici unul dintre urmaşii săi să nu intre vreodată în politică, fiindcă asta era o treabă pentru bătăuşi şi bandiţi, şi tot aşa pînă ce doctorului Cuevas i s-a făcut milă şi

l-a îmbătat de-a binelea. Vinul a fost mai tare decît durerea şi sentimentul de culpabilitate. Doctorul şi Dădaca l-au luat pe sus şi l-au băgat în pat. Apoi s-au dus la bucătărie, unde asistentul o termina de aranjat pe Rosa.

În dimineaţa care a urmat, Nívea şi Severo del Valle s-au trezit tîrziu. Rudele ornaseră casa pentru înmormîntare, perdelele erau trase şi împodobite cu crep negru, de-a lungul pereţilor se înşirau coroanele de flori care umpleau aerul cu aroma lor dulceagă. Camera mortuară fusese improvizată în sufragerie. Pe masa cea mare, acoperită cu o pînză neagră cu franjuri aurii, se găsea sicriul alb cu ornamente de argint al Rosei. Douăsprezece lumînări galbene în sfeşnice de bronz o luminau pe moartă cu strălucirea lor difuză. O îmbrăcaseră în rochia de mireasă şi pe cap îi puseseră coroniţa de lămîiţă din ceară pe care o ţinea pentru ziua nunţii.

La prînz au început să se perinde rudele, prietenii şi cunoştinţele pentru a-şi prezenta condoleanţele şi a însoţi familia Del Valle în marea ei durere. Au venit pînă şi cei mai înverşunaţi duşmani politici; Severo del Valle s-a uitat fix la fiecare, încercînd să descopere în orice privire secretul asasinului, deşi în toate, chiar în cea a preşedintelui Partidului Conservator, nu a văzut decît tristeţe şi nevinovăţie.

În timpul priveghiului, domnii se plimbau prin saloane şi coridoare, discutînd cu voce scăzută despre afaceri. Cînd se apropia cineva din familie, păstrau o tăcere plină de respect. Cînd au intrat în sufragerie şi s-au apropiat de sicriu pentru a o privi ultima oară pe Rosa, s-au cutremurat: în aceste ceasuri devenise şi mai frumoasă. Doamnele au trecut în salon, aşezînd scaunele în cerc. Acolo puteau plînge în voia lor, o moarte străină era un bun pretext pentru a da frîu tristeţii personale. Plîngeau de-adevăratelea, dar demn şi în tăcere. Unele murmurau rugăciuni cu voce înceată. Servitoarele casei circulau peste tot, oferind ceşti cu ceai, cupe cu coniac, batiste curate pentru doamne, dulciuri de casă şi mici comprese îmbibate cu amoniac pentru femeile care sufereau de ameţeală din cauza aerului închis, mirosului de lumînări şi durerii. Toate surorile Del Valle, cu excepţia Clarei, care era încă prea micuţă, erau îmbrăcate în doliu strict şi şedeau în jurul mamei ca un cerc de ciori. Nívea, care nu mai avea lacrimi, stătea dreaptă pe scaun, fără să scoată un suspin, fără să spună o vorbă şi fără a recurge la ajutorul amoniacului, la care era alergică. Toţi vizitatorii veneau să-i prezinte condoleanţe. Unii o sărutau pe amîndoi obrajii, alţii o îmbrăţişau strîns pentru cîteva clipe, dar ea nu părea să-i recunoască nici pe cei mai apropiaţi. Îi mai muriseră copii, foarte mici sau chiar la naştere, dar după nici unul nu avusese senzaţia de pierdere pe care o avea acum.

Fiecare soră şi-a luat rămas bun de la Rosa cu un sărut pe fruntea îngheţată, în afară de Clara, care nu s-a apropiat de sufragerie. Nici n-au insistat, cunoscîndu-i sensibilitatea extremă şi tendinţa de a umbla somnambulă cînd imaginaţia îi era pusă la încercare. A rămas în grădină, ghemuită lîngă Barrabás, refuzînd să mănînce sau să participe la priveghi. Doar Dădaca a băgat-o în seamă şi a încercat să o aline, dar Clara a gonit-o.