Joshua Rubenstein, Lev Troţki - O viaţă de revoluţionar,
RAO&Eikon, Bucureşti, 2013

Ne-am obişnuit, în ultimii doi ani, să regăsim pe rafturile librăriilor şi bibliotecilor, prin pagini de reviste literare şi la târguri de carte câteva biografii de politicieni celebri, care şi-au creat şi meritat locul în istorie prin calităţile lor, prin gândirea lor inovatoare, dar şi prin aura lor vag şi interesant mefistofelică. Mă refer aici la apariţiile clujenilor de la Editura Eikon, Bismarck: o viaţă (de Jonathan Steinberg), Eminenţa sa cardinalul Richelieu şi ascensiunea Franţei (Jean-Vincent Blanchard) şi Machiavelli. O biografie (Miles Unger), cărţi traduse şi publicate la iniţiativa şi sub îngrijirea ambasadorului George Maior. Seria de biografii de oameni politici la care fac referire s-a îmbogăţit de curând cu un nou volum, Lev Troţki: o viaţă de revoluţionar, de Joshua Rubenstein, a cărei traducere realizată de Carmen Dumitrescu a fost publicată de curând la RAO, cu sprijinul Eikon. Consecvent şi fidel unui proiect inovator pe piaţa românească de carte de la momentul respectiv, George Cristian Maior prefaţează volumul cu un eseu despre o lecţie tristă a istoriei şi mai ales a politicii, văzând în revoluţionarul rus tragedia marii politici idealiste.
Pe de o parte, traiectoria seriei se modifică odată cu această apariţie. Nu mai avem de-a face cu un volum care să reuşească să reabiliteze în ochii publicului larg un personaj controversat, cum era cazul celor anterioare, indiferent de etichetele de naiv şi idealist pe care atât autorul, cât şi dl. Maior le aplică personajului, cu scopul de a îndemna cititorul să renunţe la unele prejudecăţi şi să perceapă - dincolo de rezultatele tragice ale acţiunilor unui perpetuu revoluţionar - lecţia de politică şi istorie pe care o reprezintă activitatea acestuia.
Linia ideatică a colecţiei se păstrează însă. Pe de o parte, biografia lui Troţki rămâne o lecţie de istorie şi de strategie în politică, de acţiune la cel mai înalt nivel al jocului strategic naţional şi internaţional, de superpolitică, aşa cum o numea ambasadorul Maior în prefaţa biografiei lui Machiavelli, chiar dacă rezultatele sale nu sunt, în acest caz, cele scontate. Învăţăm din greşeli. Pe de altă parte, avem de-a face aici şi cu o continuitate particulară în cadrul seriei: Machiavelli părea o alegere curioasă după doi oameni de stat precum Bismarck şi Richelieu, el rămânând în memoria colectivă mai degrabă drept scriitor şi filosof decât drept politician. Însă pretextul biografiei sale a reprezentat o punte ideală pentru o analiză mai amănunţită a maximei scopul scuză mijloacele şi a consecinţelor sale în politica la nivel înalt.
Această discutată (şi discutabilă) expresie, niciodată folosită, în realitate, de admirabilul florentin, a fost un element constant şi ferm exprimat în activitatea politică a lui Troţki. Niccolò Machiavelli nu a crezut niciodată în utopii şi nu a imaginat o societate perfectă. El a înţeles realităţile naturii umane şi le-a acceptat, într-o perioadă în care nu mulţi gânditori îndrăzneau să spună adevăruri pe care toţi le acceptăm azi. A militat pentru abordarea potrivită în contextul potrivit, susţinând democraţia şi libertatea, dar acceptând că, în politică, considerentele de ordin moral sau religios trebuie lăsate la o parte, în favoarea soluţiilor de compromis (chiar şi a violenţei) care aduc cele mai multe beneficii cu cele mai reduse costuri. Întotdeauna compromisurile trebuie să aibă o finalitate pragmatică, adaptată eticii valorilor civice. Machiavelli nu şi-a imaginat însă vreodată că măsurile excepţionale vor genera o societate perfectă, că vor îndrepta cu adevărat natura umană, factorul cel mai dificil de stăpânit. La rândul său, Troţki a acceptat orice formă de compromis, de la cenzură, execuţii sumare, tortură, închisoare politică şi exil până la violenţă extremă îndreptată împotriva unor grupuri mari de populaţie (cum ar fi cel al marinarilor din Kronstadt), în numele unui obiectiv utopic, chiar dacă aparent nobil, apărarea revoluţiei. Un mijloc se justifică prin scopul acestuia, scria revoluţionarul rus, iar scopul se justifică dacă ajută la sporirea puterii omului asupra naturii şi abolirea puterii omului asupra omului.
Lecţia lui Troţki, pusă în oglindă cu cea a lui Machiavelli, este cea a politicii idealiste faţă de cea realistă. Observaţia acceptabilă de altfel a primului, cum că cine are un scop nu poate respinge metodele, este în fapt un raţionament grav viciat din start, câtă vreme scopul este unul utopic, iar metodele excesive. Lipsa simţului realităţii, orbirea la ceea ce se petrecea în jurul său şi inadaptarea idealului la contextul istoric şi social au făcut din acţiunile lui Troţki răni vii în istoria secolului trecut. Acest lucru nu înseamnă însă că oamenii politici trebuie să renunţe la idealuri. Dimpotrivă. Fără ele, politica ar fi o cochilie goală, o formă fără fond, o serie de manevre cinice şi manipulări, cum o numea Jonathan Powell. Superpoliticianul a cărui imagine încearcă să o definească ambasadorul Maior cu această serie de biografii – inclusiv prin diferenţe specifice – este strategul echilibrat, care reuşeşte să îmbine armonios idealul cu realul şi să navigheze, astfel, prin apele tumultuoase ale istoriei, înţelegându-i permanent forţele aflate în mişcare, fluiditatea lor, uneori ciocnirea lor violentă.
După cum aminteam, această biografie nu îşi propune să fie şi nu este o formulă de reabilitare a lui Troţki. Nu este o formulă de aprobare a acţiunilor sau principiilor sale. Proximitatea istorică a evenimentelor descrise în volumul de faţă îl face pe (anti)eroul său greu de tolerat cititorului care a trăit pe propria piele o parte a secolului urii. Autorul nu îşi propune, în fapt, o reinterpretare într-o lumină mai blândă a acţiunilor revoluţionarului bolşevic, iar îngrijitorul ediţiei, cu atât mai puţin. Ambii încearcă însă o expunere a lecţiei de istorie şi strategie, o readucere pe tapet a unor evenimente dureroase din istoria recentă, dar importante pentru a înţelege cum funcţionează minţile care ne conduc şi cum se pot evita greşelile lor.
Profesor la prestigioasa universitate americană Harvard, Centrul Davis pentru Studii Ruse şi Eurasiatice, Joshua Rubenstein şi-a conceput volumul ca parte a seriei Jewish Lives, apărută la Yale University Press. Rubenstein porneşte de la premisa identităţii evreieşti a lui Lev Davidovici Bronstein, viitorul lider bolşevic al Rusiei ce îşi lua numele de Troţki după un gardian de la Odessa, din una dintre cele douăzeci de închisori prin care s-a perindat de-a lungul vieţii.
Cât priveşte demersul autorului de a schiţa o conexiune între originea evreiască a lui Troţki şi acţiunile acestuia, trebuie spus că personajul însuşi nu admite o astfel de legătură de cauzalitate, subliniind în repetate rânduri lipsa de adeziune la moştenirea culturală şi religioasă a familiei din care se trăgea. Deşi născut într-o familie de evrei ruşi înstăriţi, situaţie atipică la momentul respectiv, Troţki nu beneficiase de o educaţie religioasă în sânul familiei. Tradiţiile poporului semit nu au fost literă de lege în casa Bronstein, iar tânărul Lev ajunsese să considere descendenţa sa mai degrabă un accident decât un factor care să îi influenţeze optica asupra societăţii. Mai mult, deşi provenea dintr-o clasă privilegiată, s-a considerat până la final un revoluţionar proletar, cu toate că, aşa cum observa unul dintre adversarii săi politici, ca reacţie la un discurs al lui Troţki despre proletari, nu a muncit niciodată alături de aceştia.
S-a manifestat frecvent împotriva pogromurilor şi a reuşit chiar să împiedice un astfel de eveniment, însă nu s-a identificat cu instituţiile şi cultura evreilor, ci i-a criticat ori de câte ori a avut ocazia, nemanifestând vreo sensibilitate personală în acest sens. A militat pentru asimilarea acestei minorităţi de către populaţia majoritară, refuzând cu fermitate orice noţiune de autonomie culturală. Şi-a admis formal descendenţa evreiască, însă nu şi religia, declarându-se în repetate rânduri ateu. Potrivit lui Rubenstein, tocmai lipsa unei identităţi religioase asumate voit e posibil să-l fi determinat să adopteo credinţă alternativă utopică, una profană şi mult mai periculoasă.
Din biografia lui Rubenstein, politicianul Troţki se profilează ca un om al extremelor şi al contrariilor, un inconsecvent cu răsturnări bruşte şi radicale de poziţie şi schimbări de opinie în toate, mai puţin în privinţa idealului său revoluţionar. S-a considerat proletar, dar provenea dintr-o familie bogată şi nu a muncit niciodată alături de această clasă. A fost chiar acuzat de apucături de mic burghez, căci îi plăceau arta şi muzica, citea foarte bine în mai multe limbi străine (...) şi adora vânătoarea şi pescuitul, fiind şi foarte pedant în ceea ce priveşte aspectul său exterior. Înainte de a deveni bolşevic convins şi aliat fidel al lui Lenin, a fost menşevic şi opozant înverşunat al acestuia. A fost un gânditor independent, cu o poziţie proprie în partid, transformat în autor al dictonului partidul are întotdeauna dreptate. Chiar şi pe prima sa soţie, Alexandra Sokolovskaya, pare a o fi detestat înainte de căsătorie, ironizând-o şi combătând-o public pentru adeziunea ei la marxism. Curând însă, a devenit nu numai soţul celei pe care o atacase în faţa colegilor de partid, ci şi un adept fervent al ideilor lui Karl Marx. De altfel, şi Rubenstein subliniază tendinţa lui Troţki de a oscila între diverse teorii politice contradictorii, combinată cu o atracţie pentru idei radicale.
Gândirea lui s-a dovedit uneori de un uluitor vizionarism: a anticipat al Doilea Război Mondial, alianţa dintre Stalin şi Hitler şi exterminarea fizică a evreilor, sau a avertizat oficialii norvegieni, în 1936, că se apropie ziua când naziştii vă vor conduce chiar din ţara voastră. În mod evident, nu i-a lipsit capacitatea de a trasa strategii de succes, dacă luăm în calcul fie şi numai faptul că a fost întemeietorul Armatei Roşii, iar tacticile sale de ordin militar au consolidat succesul revoluţiei.
În ceea ce priveşte strategia politică însă, a fost surprinzător de limitat, cantonat într-o doctrină completă ruptă de realitatea înconjurătoare şi oarbă la propriile neajunsuri. De altfel, această limitare la doctrină, dublată de o lipsă de înţelegere pentru complexitatea realităţii înconjurătoare (numită de autor naivitate), l-au făcut să piardă puterea în favoarea lui Stalin, în ciuda unui Testament al lui Lenin care îl desemna drept succesor favorit şi îl ataca serios pe adversarul său politic4. Rubenstein pune eşecul liderului bolşevic pe seama unei lipse de flexibilitate cauzate de spiritul său revoluţionar; Troţki a fost prizonierul propriei doctrine, care avea mai multe în comun cu certitudinea teologică, cu acel tip de credinţă care caracterizează religia, mai degrabă decât cu un respect profund faţă de evaluarea istorică şi ştiinţifică. Acesta este un alt punct de divergenţă între filosofia lui Machiavelli şi cea troţkistă: în vreme ce faimosul florentin se baza strict pe experienţa sa politică şi pe raţiune, eliminând cu totul prejudecăţile de ordin moral sau religios şi şabloanele de gândire, făcând din politică o ştiinţă cu reguli proprii de funcţionare, Troţki a făcut dintr-o doctrină politică o religie, ajungând, astfel, să nu îi mai observe limitările şi să nu îşi mai adapteze strategiile astfel încât să poată stabili un curs bun atât pentru sine, cât şi pentru ţara sa.
A fost mereu un scriitor prolific, încercând, mai ales în ultimii ani, să-şi justifice punctul de vedere în faţa posterităţii, însă scrierile şi declaraţiile sale lasă şi ele să se întrevadă inconsecvenţă şi uneori chiar reinterpretări şi alterări ale trecutului. E greu de spus dacă e vorba de oportunism, de nevoia conştientă de a-şi câştiga aliaţi sau pur şi simplu de tentative autentice de a se disculpa, dublate de o lipsă de înţelegere a propriilor greşeli. Izolat pe rând în Turcia, Franţa, Norvegia şi Mexic, a înfierat tarele regimului stalinist, trecându-le însă sub tăcere pe cele ale lui Lenin. A fost permanent convins – sau a susţinut cu tărie acest lucru – că regimul instaurat de Lenin împreună cu el nu urmărise să devină o dictatură precum cea instaurată de Stalin, deşi recunoscuse, după Revoluţia din Octombrie, că puterea este ameţitoare.
Ca şi Stalin, a interpretat şi reinterpretat adeseori istoria, ştergând uneori şi rescriind episoade, după cum considera necesar. Schimbările sale de atitudine nu au reuşit însă decât să demonstreze că Troţki a fost un inadaptat, că nu a reuşit niciodată să aibă o moderaţie în gândire care să îi aducă mai mult echilibru şi, eventual, să îl ajute să păstreze puterea pentru a îndeplini scopurile revoluţiei, aşa cum le vedea el.
Biografia scrisă de Rubenstein este destul de săracă în elemente de coloratură istorică şi personală. Figura lui Troţki le domină autoritar pe toate cele din jur, până la a fi dezumanizată. Singurul său ideal este revoluţia, întreaga sa energie şi acţiune fiindu-i dedicate. Numai două figuri reuşesc să se contureze pe lângă cea a personajului principal, însă în tuşe mult mai groase şi schematice. E vorba despre Lenin şi Stalin. Cel dintâi, cel fără de care Troţki recunoaşte că Revoluţia din Octombrie nu ar fi putut fi înfăptuită, îi este când adversar ideologic, când partener, fără a se schiţa, însă, vreo noţiune a unei relaţii personale strânse între cei doi. În 1913, Troţki îl descria pe partenerul său drept intrigant, destabilizator şi exploatator al înapoierii Rusiei, pe când în 1920 îi sublinia abilitatea de a evalua rapid evenimentele, de a separa esenţialul de nesemnificativ, de a întregi piesele lipsă ale unui joc, de a anticipa mişcările celorlalţi (…) şi de a le combina pe toate acestea pentru a da lovitura. De altfel, atacurile pe care cei doi le-au îndreptat unul împotriva celuilalt în perioadele de dezacord ideologic au fost folosite de Stalin şi de acoliţii săi pentru a submina poziţia lui Troţki în partid după moartea lui Lenin.
Cât despre cealaltă figură proeminentă prezentă în ultima parte a biografiei, Stalin, acesta este portretizat ca răul absolut, poziţie de altfel greu de contestat dată fiind lecţia istoriei.
Aspectele de viaţă personală sunt practic inexistente pentru mai bine de jumătate din expunere, ele având un rol de jucat numai în descrierea perioadei de exil, când atacurile inamicului Stalin asupra familiei lui Troţki fac necesare mai multe referiri la pierderea primei soţii şi a tuturor celor patru copii, la relaţiile reci cu fiul care i-a susţinut activitatea politică, precum şi la problemele cauzate altor rude mai îndepărtate rămase în Rusia de regimul stalinist.
Perioada de exil este momentul în care Troţki se umanizează, transformânduse în naivul idealist înfrânt, ale cărui teorii şi acţiuni generaseră dezastru. Îndepărtat de la putere şi alungat din ţară, umilit de eşecul acţiunilor sale şi părăsit de vechii susţinători, Troţki nu s-a dezminţit, însă, de ideile sale marxiste, de noţiunea de revoluţie permanentă şi de dorinţa de instaurare a unei dictaturi a proletariatului. Când principalele state europene i-au refuzat dreptul de şedere, după cea de-a doua exilare a sa din Rusia, temându-se de ideile sale revoluţionare – altminteri susţinute cu măiestrie oratorică – şi pretextând imposibilitatea de a-i asigura securitatea, a găsit în aceste refuzuri un argument în plus pentru poziţia sa ideologică.
Concluzionând, volumul lui Rubenstein este o poveste cu final dinainte cunoscut de mulţi dintre noi, în care cititorul se lasă totuşi prins şi purtat în nădejdea că va putea descifra resorturile interioare şi acţiunile uneia dintre cele mai machiavelice şi mai demonizate figuri ale secolului trecut. Este o lecţie a unui învins în jocul strategic al politicii la nivel înalt, care însă a refuzat să se dezică de revoluţia care la început l-a trădat, apoi l-a distrus de-a dreptul. O lecţie despre bunele intenţii care, uneori, pavează calea spre iad.