E mult întuneric în pânzele Irinei
Petraş expuse la Galeria revistei
Steaua din Cluj. Dacă ar fi să
ne menţinem în sfera semnificaţiilor
titlului propus de autoare,
Intermitenţele memoriei, ar trebui să
acceptăm că amintirile ei sunt asaltate
de noapte, de ascunzişurile şi fantasmele
ei şi să ne mulţumim cu gândul că
ziua e o alternativă generată de
întâmplare, un refugiu, un paliativ,
un ersatz al unei realităţi ce se frământă
şi se coace dincolo de lumea vizibilă.
În realitate, cel care luminează în
compoziţiile Irinei Petraş e chiar
întunericul; un întuneric cu irişii
dilataţi, care filtrează o lumină rece,
metalică, în spatele căreia se întâmplă
combustii, dacă nu stranii în orice
caz misterioase. E o geneză permanentă
în aceste pânze, un întuneric primordial
care fierbe, o lavă care curge în
sus, unind vegetalul cu mineralul,
universul natural cu cel meşteşugit
de o mână nevăzută, dar harnică şi
inspirată. În acest univers cu graniţe
mişcătoare nu doar memoria e
intermitentă, ci şi spaţiul. Oraşele,
zidurile, florile, „păsările” ezită să se
constituie în entităţi distincte, dar
sugerează conglomerate ce se supun
aceloraşi legi aleatorii şi capricioase
care, la rigoare, pot metamorfoza
viziunea în obsesie şi detaliul irelevant
în unul simbolic. Într-un asemenea
context: Luna devine un glob fosforescent
ce prelungeşte şi contrabalansează
semantic metafora turnurilor înfipte
în întuneric (Se bate miezul nopţii);
o stradelă se mulţumeşte să cotească
molcom, trăgând cu ochiul spre
cadranul întunecat al ceasului din
turn care arată o oră incertă (Harfa
de întuneric, Intermitenţele memoriei);
florile „ard” răspândind o lumină
oţeloasă ce parcă aspiră să unească
zorii cu amurgul (În orice floare;
Începe partea luminei); scările urcă
semeţe spre un portal deschis spre
necunoscut (O neînţeleasă teamă);
vârtejul unor zăpezi de altădată
proiectează amestecul de alb, gri şi
negru pe un cer jos ce se încăpăţânează
să rămână albastru şi limpede (Zăpezile
de odinioară) etc. Memoria se străduieşte
să ordoneze totul, dar ea, asemenea
spaţiului pe care-l „controlează”, e
intermitentă, fragmentată, cu suişuri
şi coborâşuri, cu ritmuri dictate de
circumstanţe uneori deliberat provocate,
alteori intempestive.
Muritudinea, conceptul-metaforă
atât de drag autoarei, e omniprezentă,
spectrul ei e cel care anulează
intermitenţele, golurile, întreruperile
memoriei, sporind sau atenuând
pericolele „uitării celei oarbe”, acordând
drumului coerenţă şi călătoriei sens.
Dar unitatea şi originalitatea
pânzelor Irinei Petraş vin nu doar din
acest substrat mental-volitiv, ci şi
dintr-o abordare coerentă a compoziţiei
şi o utilizare curajoasă a culorii,
îndeosebi a negrului şi ocrului.
Negrul predomină, dar nu covârşeşte,
rolul său e mai degrabă limitator,
constrângând emoţia să nu se risipească
dincolo de o albie ce pare a-i fi
predestinată. Pasta, de cele mai multe
ori groasă, consistentă, e subtil
amalgamată: brunul, albul, roşul,
ocrul, griul convieţuiesc fratern, fără
a se concura, într-o armonie ce
potenţează misterul. Sensibilitatea
artistei se desfăşoară liberă, cenzura
e a ochiului ascuns, nu a văzului, care
pluteşte peste tot şi toate, dar alege
ceea ce socoate că e esenţial şi revelator.
În pictură, la fel ca în eseurile şi
textele sale critice, glosele plastice
ale Irinei Petraş luminează din interior,
dezvăluind „bulgării de lumină şi
fum” ce stăruie în fiecare dintre noi.
