Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Inedit:
Iordan Chimet:"Scriitorul e un paznic al valorilor" de Gabriela Nani Nicolescu

Gabriela Nani Nicolescu: Dragă Iordan, iată că după, multe discuţii, după aproape trei ani de cînd insist cu o tenacitate egală cu a ta în a mă refuza, am reuşit să te determin ca la această întîlnire a noastră să vorbim cu casetofonul deschis. Am avut şansa de a mă număra printre cei puţini prieteni adevăraţi ai tăi, care au cunoscut zbaterea, tenacitatea, încăpăţînarea cu care ai luptat pentru a ne dărui acele minunate şi unice cărţi care se numesc închide ochii şi vei vedea oraşul, Antologia inocenţei, Eroi, fantome, şoricei, Balada pentru vechiul drum, Odysseas Elytis, Grafica americană, America Latină... Pentru că nu vom putea trece în revistă întreaga ta viaţă, îţi propun să alegi tu cîteva momente semnificative, care crezi că te reprezintă mai bine.
Iordan Chimet: Nu eu sunt cel care ar putea să-şi împartă existenţa în perioade mai semnificative sau nu. Pe ce criteriu să fac eu alegerea? Desigur te referi la acele perioade mai pline de evenimente, de fapte, mai elocvente în raport cu alte perioade din viaţa mea. în ultimii ani mă surprind că încep să mă gândesc din ce în ce mai des la viaţa mea... să fie oare bilanţul? N-a venit cumva prea repede? De cîte ori mă gîndesc la viaţa mea mi-o imaginez ca pe un tot, ca pe o muzică, un rîu care curge, un vis, care nu mai poate fi separat în părţi, în vîrste, în capitole, ca un roman. Şi dacă ţie dinafară ţi s-ar părea că perioadele de imobilitate la care m-a obligat istoria sunt mai puţin semnificative decât celelalte, eu văd altfel lucrurile. în deceniile în care am trăit ca o plantă, lipsit deci de evenimentele exterioare, au fost prezente evenimentele interioare, revelaţiile, întrebările despre rostul vieţii, dacă merită să fie trăită, dacă nu merită, şi asta am trecut dintr-o vârstă în alta, cu tot bagajul vieţii anterioare. Mă tem deci că nu eu mi-aş putea tăia visul vieţii în felii ca pe un măr.
G.N.N.: Atunci cel mai simplu este, să începem cu... începutul. îmi eşti dator totuşi, măcar din politeţe dacă nu din prietenie, să-mi spui de ce şi după 1989 ai continuat să stai deoparte şi ai refuzat chiar această convorbire, pentru o emisiune radiofonică.
I.C.: Pentru că spectacolul de pe scena culturală la care eram invitat mi s-a părut atroce din prima clipă. Această defilare nesfârşită cu "eroi" de toate felurile, cu revendicări mai vechi sau mai recente, revendicînd putere, onoruri, glorie nu mă interesa. M-am trezit aproape peste noapte într-o lume străină, pe care nu o cunoşteam, în care nu aveam ce căuta. E ca şi cum avionul în care te afli a fost obligat să aterizeze pe primul aeroport în mare urgenţă, avînd să spunem o defecţiune la motor. Şi a trebuit să petreci un timp într-o societate complet străină, cu altă cultură, cu alte moravuri pentru care nu ai fost pregătit. M-am trezit deci pe un aeroport străin, în tranzit.
G.N.N.: Aceleaşi lucruri mi le-ai spus şi în anii dictaturii, că te simţi într-o lume străină. Chiar nu s-a produs nici o schimbare?
I.C.: Sigur că s-a produs. Dacă ne referim la lumea de dinainte de 1990, înstrăinarea omului, împietrirea lui, pierderea spontaneităţii, a căldurii sufleteşti, a solidarităţii au fost efectele unei existenţe anormale, petrecute într-un laborator diabolic. Este explicabil şi este la urma urmei şi o scuză. Dar dezlănţuirea egoismelor şi a imposturii după 1990 s-a făcut cînd ne-am recăpătat dreptul de a vorbi liber. Cenzorul intern şi cel extern au dispărut, putem vorbi despre ceea ce gîndim. Şi cum asta gândim, asta avem în suflet - ura, dorinţa de a face rău, m-am îngrozit, am preferat să stau deoparte. Aveam o oarecare experienţă în ceea ce priveşte retragerea din lume.
G.N.N.: Ce te-a determinat acum să vorbeşti, a inter­venit ceva nou?
I.C.: într-adevăr, a intervenit faptul că lucrurile s-au mai liniştit, tot ceea ce era de obţinut s-a obţinut. S-au epuizat rezervele de onoruri, de medalii, de fotolii, de eşarfe, de distincţii, spaima de a vedea în orice interlocutor un pretendent, un solicitant, un adversar a dispărut oarecum şi ea. Presupun, nu sunt totuşi sigur. Presupun că putem vorbi cu glas firesc, fără pretenţii despre ceea ce a făcut sau nu a făcut fiecare. Dacă tu crezi că aventura vieţii mele, a generaţiei mele mai prezintă vreun interes pentru publicul tînăr de astăzi, iată, mă predau.
G.N.N.: Ştiu că iubeşti literatura ştiinţifico-fantastică şi, ca să-ţi fac o plăcere, îţi propun să luăm o maşină a timpului şi să facem o călătorie în trecut, prin anii ^60, cînd pe culoarele Radioului a apărut o lume nouă pentru cei din generaţia mea: "interzişii" cei cărora li se luase în perioada dictaturii sovietice, dreptul la exprimare, la scris, ba chiar şi simpla menţionare a numelui lor fusese interzisă. Printre aceştia erai şi tu.
I.C.: Da, prima uşă care mi s-a deschis atunci, după 20 de ani de interdicţie, a fost la voi, la Radio. Am găsit acolo nu numai o curiozitate firească, în fond noi eram atunci nişte veritabile ciudăţenii ale istoriei, ca să nu zic ale naturii, dar am găsit şi o căldură sufletească de care fusesem lipsiţi pînă atunci. Prima invitaţie a venit din partea lui Constantin Vişan, a urmat apoi Gicu Antofi, apoi tu şi Geta Ciocâltea. A fost cu adevărat o experienţă minunată pe care n-am s-o uit niciodată.
G.N.N.: Vroiam să aflăm ce s-a întîmplat cu voi, dramele voastre de care auzisem cîte ceva, dar nu îndrăzneam să vă punem nici o întrebare. Cum au fost primele tale întîlniri cu ceilalţi "interzişi"?
I.C.: Păi, toţi cei dragi mie au fost puţini, pentru că eu în general sunt, după cum ştii, un lup singuratic, e un defect din punct de vedere social, dar mie mi-a salvat viaţa. în puţine săptămîni, ne-am regăsit cu toţii, şi Tomaziu - pictor mare care fusese condamnat de două ori la moarte, Dinu Pillat - una dintre cele mai pure conştiinţe ale culturii noastre, bunul Nicu Steinhardt, Nicu Carandino - din aceeaşi generaţie din care veneau Harry Brauner şi Lena Constante... Cam ăştia erau.
G.N.N.: La acea vreme ştiam despre tine doar că eşti autorul unor poeme având ca temă exilul, apărute în Revista româno-americană în 1946. Şi asta pentru că aveam acel număr al revistei. Erai foarte tînăr când le-ai scris.
I.C.: Eram încă student. Aveam 21 de ani.
G.N.N.: Au fost publicate sub titlul de "Poeme din exil" de Petru Comarnescu.
I.C.: Nu, Comarnescu le pusese numele de "poemele emigranţilor".
G.N.N .: Dar cînd le-ai scris, era perioada aceea în care se mai putea pleca. Era chiar un adevărat exod.
I.C.: Se pleca? Se fugea!
G.N.N.: E adevărat! }i-a plecat majoritatea prietenilor, tu de ce nu ai plecat?
I.C.: Nu-ţi pot răspunde direct. Trebuie să fac un ocol. Aveam 22 de ani. Veneam dintr-o lume modestă, la locul ei, cu simţul măsurii, dar fermecătoare, de o imensă bunătate. Sigur, Galaţii copilăriei mele au dispărut şi niciun miracol nu i-ar mai putea reînvia vreodată. Tot ce am învăţat în şcolile prin care am trecut (e adevărat nu prea mult, pentru că nu am fost un elev prea disciplinat, dar oricum), şi în cea de a doua şcoală care a fost biblioteca, nu mi-a dat acea înţelegere simplă a existenţei, respectul celuilalt, oricare ar fi fost celălalt, iubirea aproapelui. Toate acestea le-am primit, nu ştiu cum, nevăzut, tăcut, fără să formuleze cineva o lege morală, ci doar prin simpla participare la ceremonialul vieţii. Ei bine, lumea asta care m-a format, pe care o iubeam era incapabilă să se apere. O forţă malefică se prăbuşise parcă din ceruri, dar din nişte ceruri răzbunătoare. Lumea aceea foarte aproape de natură era gata să piară, de altfel a şi pierit după aceea. Eram la vîrsta la care te simţi răspunzător pentru ceea ce eşti, pentru ceea ce iubeşti. Era firesc să rămîn s-o apăr. Tu ştii prea bine că un scriitor este un fel de paznic al unor valori care nu-i aparţin lui. Nu el este important, ci acele valori, cînd cineva atentează la acele valori, el trebuie să lupte.
G.N.N .: Credeai că există o şansă oarecare de salvare prin lupta pe care aţi dus-o voi, cei din generaţia ta? Ce speraţi să obţineţi cu această rezistenţă în faţa unui duşman atît de puternic care invadase întreaga ţară, cultură şi tot ce exista aici?
I.C.: Nu puteam obţine nimic. Eu cel puţin nu-mi făceam nici o iluzie. Dar sunt gesturi care trebuie pur şi simplu făcute în asemenea situaţii. Rolul raţiunii, înţelepciunii, care îţi cere să anticipezi efectele gestului pe care-l faci, este în asemenea situaţii limitat, redus. E un gest cultural reflex. L-au făcut mulţi.
G.N.N.: După "Poemele exilului" a urmat perioada în care ai fost un fel de călugăr benedictin. Ai reuşit doar să supravieţuieşti la limita existenţei.
I.C.: Să nu crezi că am fost numai în pierdere. Marginalizarea, claustrarea, riscurile, perticolul, anchetele au fost preţul pe care trebuia să-l plătesc pentru a trăi şi a gîndi liber. Sigur într-un fel de pustiu, dar liber.
G.N.N.: Apoi, a venit perioada unei relative destinderi în care ai putut să-ţi publici cărţile gîndite atîţia ani. Desigur nu tot ce ai fi vrut, cenzura veghea. Să ne oprim asupra cîtorva titluri, căci fiecare a dezvoltat un paradox. Nu am întîlnit un caz similar de cărţi, precum romanul închide ochii şi vei vedea oraşul, sau volumul de poeme în proză Balada pentru vechiul drum, sau volumele de eseuri care cercetează cu subtilitate, experienţe artistice - pe care critica să nu le bage în seamă. Dacă toate au fost întîmpinate cu indiferenţă din partea criticii în ţară, în schimb au fost primite cu elogii peste hotare. Să fie adevărat în ce te priveşte că "nu eşti profet în ţara ta"?
I.C.: Pînă acum asta a fost, nu ştiu de acum încolo. în orice caz eu m-am împăcat cu soarta mea. Cu cine să lupt şi pentru ce să lupt. înţelegerea sau dragostea sau prietenia sau sportivitatea în faţa vieţii ori există ori nu există, le ai în sufletu sau nu le ai.
G.N.N.: Totuşi a fost o excepţie: Antologia inocenţei. La noi a intrat în patrimoniul cărţilor anonime, multă lume cunoaşte cartea fără să ştie însă numele celui care a alcătuit-o. Este o carte minunată, devenită astăzi o raritate, cu un destin incredibil. A apărut în 1972 şi de atunci interesul pentru "inocenţa" ta a crescut mereu. într-o istorie cu atîtea răsturnări, distorsiuni şi anomalii, societatea a rămas fidelă unei idei, ceea ce este greu de imaginat, mai ales pentru acele timpuri. în 1973, Antologia inocenţei a luat la Tîrgul Internaţional al Cărţii din Los Angeles unul dintre marile premii. Presa, radioul, televiziunile din străinătate au revenit deseori asupra cărţii şi temei sale. Din cîte îmi amintesc Televiziunea franceză s-a deplasat la Bucureşti să vadă ce fac românii cu "Inocenţa".
I.C.: "Nebunii de români", spuneau ei, cu admiraţie şi tandreţe.
G.N.N.: Asta se întîmplă chiar înainte de apariţia cărţii, fuseseră anunţaţi de Claude Aveline care avea un poem în volum. Parcă ştiu că a venit şi Televiziunea suedeză, după apariţia cărţii.
I.C.: Da, a venit de două ori dar nu s-au întîlnit cu mine.
G.N.N.: N-ai vrut, te-ai ascuns iar în cochilia ta de melc?
I.C.: Nu, autorităţile nu au vrut de data asta, au comunicat că nu sînt în oraş. Dar au trecut toate...
G.N.N .: Şi în ţară întîlnirea cu Antologia inocenţei a avut acelaşi efect uimitor, de dragoste la prima vedere. Destinul cărţii stă însă în substanţa ei. Ai fost mulţumit de primirea entuziastă pe care a avut-o, te-ai bucurat Mesajul ei a fost bine receptat la noi?
I.C.: Sigur că m-am bucurat, dar am avut totuşi destule nedumeriri. Succesul cărţii nu numai că m-a uimit dar chiar m-a stupefiat.
G.N.N.: De ce? Doar ai pornit cu entuziasm, nu cu scepticism la drum. O asemenea carte nu se poate face decît cu dragoste şi puţină nebunie.
I.C.: Da, nebunie am avut, optimism însă nu. Erau toate condiţiile ca o carte care conţine un apel pentru inocenţă, să fie considerată de raftul al doilea, o curiozitate în cel mai bun caz. Cum puteam eu să gîndesc altfel, cum aş fi putut crede că societatea acelor ani ^70, după două decenii de muţenie, o societate epuizată, derutată, nedeprinsă cu exerciţiile libertăţii, putea fi receptivă la apelul unui ideal atît de total ca inocenţa, ca starea de graţie, de ce nu, ca sfinţenia. Părea foarte puţin probabil că voi putea trezi nostalgia cititorului pentru universul pierdut al candorii, acolo unde domneşte libertatea absolută şi unde se descoperă în toate gesturile vieţii tot atîtea miracole.
G.N.N.: Cum s-a născut ideea acestei cărţi?
I.C.: Trebuie să înţelegi starea mea de spirit din acea vreme. Reintrasem de puţin timp, să spunem din 1965, în lumea normală şi căutam să-mi fac un plan de existenţă. Am vrut să înţeleg ce se petrece în jurul meu, pe cît posibil să văd drumul pe care va merge societatea noastră în viitor. încercam să devin ceea ce visasem, în deceniile dificile de mai înainte. în ce mă priveşte, spre deosebire de ceilalţi prieteni ai mei, nu-mi făceam iluzii în privinţa destinderii, adică a acelei atmosfere mai relaxate care fusese introdusă în toate ţările din Europa Răsăriteană, în acea perioadă. N-am crezut nicio clipă că destinderea este drumul care duce la libertatea adevărată, că puterea totalitară va renunţa singură, fără să fie obligată de o situaţie extrernă, la privilegiile sale, la scopurile, la obsesiile sale. Mi se părea o naivitate. Ne aflam - credeam eu şi s-a dovedit că aşa este, mai tîrziu - în faţa unei tactici pasagere urmînd ca sistemul să revină la linia dură cînd va considera oportun. N-am avut niciun dubiu că paznicii sistemului, gardienii ideologiei totalitare, chiar dacă în acele clipe erau oarecum invizibili, continuau să stea de veghe la porţi. E adevărat că, la prima vedere, în anii '65-'68, cînd ne-am regăsit cu toţii, peisajul literar stalinist fusese radical schimbat, regimul putea să apară în ochii lumii drept libertal. Dar nu era aşa. Era suficient, lăsîndu-ţi la o parte speranţele, sau controlîndu-le raţional, să vezi adevărul aşa cum era. Şi anume, vechile tabuuri ale dictaturii rămîneau neschimbate, numai că nu erau vizibile în acei ani pentru toţi.
G.N.N.: în ce ne priveşte şi mă refer la cei din generaţia mea nu suspectam în nici un fel perioada liberalizării, eram chiar foarte fericiţi, nu vedeam mai departe, nu prea căutam să înţelegem mai mult.
I.C.: Reacţia voastră era firească. Voi nu trecuserăţi prin probele de foc ale stalinismului. Pentru noi însă, perspectiva era fireşte alta. Nu dispuneam decît de cîţiva ani, nu ştiam cîţi, în care ne puteam bucura de o relativă libertate. Depindea de noi, mă refer în primul rînd la scriitori, de a nu consuma această libertate în jocuri sterile, ci de a o folosi cu adevărat, pentru a însănătoşi sufletul colectiv extenuat al lumii din care făceam parte. Sigur că pentru asta trebuia să avem dibăcie, cerberii sistemului vegheau, într-un climat mai relaxat, dar vegheau. Puteam găsi un mesaj estetic pentru a strecura prin zăbrelele puterii speranţele pînă atunci interzise, de a înfiripa cu cititorii un dialog, sfidînd canoanele ideologice. Mă întrebam dacă puteam să compunem un mesaj ameţitor, ca parfumul unei flori exotice, care să adoarmă vigilenţa gardienilor. Aşa am ajuns la inocenţă. Era simbolul lumii de dinainte de păcat, simbolul copilăriei, bucuria eternă de la care ar trebui reconstruită lumea. Insist, e vorba despre simbolul copilăriei, nu al copiilor. Din păcate, la noi, Antologia inocenţei a fost receptată ca o carte pentru copii, dar e vorba de inocenţa adulţilor şi nu de inocenţa copiilor. în străinătate, atît în Est cît şi în Vest, lucrurile au fost mai simple. Căldura cu care au primit volumul provenea tocmai din faptul că au înţeles gîndul meu. Cea mai bună definiţie a Inocenţei a aparţinut unui mare poet ceh, Miroslav Holub, care avea un poem în antologie. El a scris într-o revistă că: "Antologia inocenţei e o naiadă printre cazărmi". Nu mai e nimic de adăugat, aşa era. în ceea ce priveşte receptarea cărţii acasă, a existat o recunoaştere a semnificaţiei sale reale, dar e vorba de o recunoaştere, cum să-i spun, răsturnată, născută din laşitate şi intoleranţă. Volumul era gata. Aşteptam doar acceptul editurii pentru a începe tragerea tirajului. Fuseseră trimise exemplarele de semnal. Şi atunci, Dictatorul a ţinut faimosul său discurs, "Tezele din Aprilie", care inaugura ceea ce s-a numit "mini-revoluţia culturală română". Era de fapt un discurs funebru, destinderea murise. Atunci, directorul editurii unde urma să apară volumul, nu-i mai spun numele, se duce la Comitetul Central cu o listă de cărţi periculoase din punct de vedere ideologic solicitînd ca forul suprem să le interzică. Pe primul loc era Antologia inocenţei. Dar, din fericire, cineva acolo sus, am aflat mult mai tîrziu, e vorba tot de un scriitor, a închis ochii complice, socotind intervenţia directorului ca un exces de zel şi astfel cartea a putut să apară.
G.N.N.: Dar să continuăm călătoria noastră imaginară în trecut oprindu-ne în lumea micuţei Elli această adevărată Alice în ţara minunilor. Istoria genezei romanului închide ochii şi vei vedea oraşul este, cred eu, la fel de frumoasă ca şi cartea în sine, la fel de palpitantă de plină de neprevăzut. Cum s-a născut această carte?
I.C.: Trebuie să încep cu începutul. Terminasem facultatea la începutul anului ^47. Am făcut parte din ultima serie care absolvea Universitatea după vechea lege a învăţămîntului. De la 1 ianuarie 1948, intram în regimul de democraţie populară, îndoctrinarea forţată, lichidarea elitelor. Apărea omul nou, robotul fără sentimente, fără personalitate. Ca atîţia alţi colegi de-ai mei refuzasem să mă înscriu în organizaţiile politice pe care le lansase noua putere, în cazul nostru UNSR-ul (Uniunea Naţională a Studenţilor Români. Locuiam cu fratele meu într-o debara de cinci metri pătraţi, într-o clădire veche din strada Kogălniceanu; noi îi spuneam chilia. Era în pod mai aproape de cer.
G.N.N.: Aveai vreo şansă de a reveni la viaţa normală, de a intra în societate, de a-ţi folosi cunoştinţele, te gîndeai la viitor?
I.C.: Pentru toţi cei care ne aflam în aceeaşi situaţie, nu exista viitor. Pentru noi timpul se oprise în loc. Chiar dacă existau unele evenimente pe plan colectiv, ca de pildă represiunea îngrozitoare a primilor ani de comunism, benefica moarte a lui Stalin, care a adus o oarecare schimbare în bine dar nu majoră pe plan indiviual, lucrurile rămăseseră la fel de terne.
G.N.N.: Cum aţi putut grăi în asemenea condiţii, fără a vă pierde echilibrul, fără a vă usca din punct de vedere uman? Aţi petrecut 20 de ani de claustrare spirituală totală.
I.C.: E adevărat că unii dintre noi au cedat, alţii au supravieţuit, nu poţi şti niciodată dinainte care sunt limitele vieţii. Capacitatea omului de a rezista suferinţei este imensă. Niciunul dintre noi nu-şi cunoştea limitele. Le-am aflat fiecare, trăind blestemul istoriei. în chilia noastră, a mea şi a fratelui meu, nu era decît un divan vechi, o măsuţă improvizată cu trei picioare, un mic reşou electric, de un cui în perete erau atîrnate două perechi de pantaloni, sub divan un geamantan din comuna primitivă dacă poţi să-ţi imaginezi aşa ceva, în care ne depozitasem garderoba.



G.N.N.: Cît a durat această perioadă?
I.C.: Vreo 15 ani. Credeam că am găsit refugiul ideal, că în acest colţ nimeni nu mă putea găsi, că sunt deci la adăpost. Dar... foarte curînd am înţeles că mă înşelam. Venind seara acasă (ziua mi-o petreceam în bibliotecă) am găsit mucuri de ţigară pe jos, o dată, de două ori de zece ori. Am înţeles că atunci cînd plecam de acasă, cerberii intrau şi căutau. Ce puteau să caute într-un spaţiu atît de mic şi aproape gol? Evident vroiau să ştie ce scriu, pentru a avea piese incriminante într-un viitor proces. Tot ce scriam astăzi era citit a doua zi sau săptămîna următoare. Ce era de făcut? Nu puteam renunţa la scris, asta era hotărîrea pe care am luat-o, sigur poate era o iluzie sau un gest de nebunie, dar acesta era drumul meu. Am acceptat toate riscurile pentru a rămîne fidel opţiunii mele şi am continuat să scriu fără a oferi dovezi de-a gata slujbaşilor întunericului. Ei căutau texte scrise împotriva regimului. Ar fi fost stupid să le dau pe tavă probele pe care le aşteptau. Şi astfel am scris, din 1947 pînă în 1953 romanul fantastic închide ochii şi vei vedea oraşul.
G.N.N.: A fost o carte de sertar. Cît a zăcut acolo fără nici o speranţă de a o publica? 20 de ani, a apărut în 1970. După cît ştiu a luat un premiu în ţară, dar ecourile au fost foarte slabe. însă lumea de dincolo, lumea liberă a fost mai receptivă. La începutul anului 1977 ai primit o scrisoare din partea lui Michael Ende unul dintre marii romancieri ai Germaniei Federale.
I.C.: El se îndepărtase categoric de colegii lui de breaslă, care se întorceau traumatizaţi, obsedaţi în cărţile lor, la răspunderea germană pentru ororile holocaustului. Ende însă susţinea că a sosit timpul întoarcerii artistului la lumea de dinainte de păcat, la izvoarele romantice ale visului german. Şi toate cărţile lui constituiau nişte modalităţi moderne ale basmului, ale povestirii de tip fantastic.
G.N.N.: L-ai cunoscut pe Ende?
I.C.: îl cunoscusem cu puţin timp înainte, nu direct, ci prin intermediul corespondenţei. Cînd a apărut Antologia inocenţei, am primit cîteva oferte din partea unor mari editori europeni din Franţa şi Germania care doreau să scoată o nouă ediţie în aceste şări. Eu am amplificat ediţia română şi îi scrisesem lui Michael, să-mi trimită nişte versuri deoarece publicase în volum versuri în stilul comicului absurd al lui Eduard Lear. El mi-a trimis ceea ce i-am cerut, dar a continuat să-mi scrie şi mai tîrziu, dorind să rămînem prieteni. E ceea ce s-a şi întîmplat.
G.N.N .: Dar s-a întîmplat şi mai mult decît atît. în ziua de 4 martie 1977, zi nefastă pentru noi din nefericire...
I.C.: ...pentru mine însă foarte importantă. Ieşind din casă ca să mă duc la prietenul meu Al. Mitru pe care nu-l văzusem de multă vreme, am găsit în cutia poştală, o scrisoare, venită din RFG în care, Michael mă anunţa că citise închide ochii şi vei vedea oraşul în traducerea germană pe care i-o trimisesem de curînd. Cartea, îmi spunea el, îl impresionase în asemenea măsură încît pentru a ieşi de sub influenţa ei şi-a permis să-mi răpească personajul principal, pe Elli, şi să scrie o urmare a cărţii mele care era o piesă de teatru în versuri intitulată Bîlciul comedianţilor. Mă întreba dacă sunt de acord să-şi publice piesa cu eroina mea şi să se joace pe scenă. Acesta a fost primul eveniment important al zilei de 4 martie 1977. După cîteva ore urma cel de al doilea eveniment de seamă, cutremurarea pămîntului şi salvarea mea miraculoasă de care s-a vorbit atît.
G.N.N.: Tu ţi-ai dat, fireşte, consimţămîntul.
I.C.: Nu se putea altfel. Piesa de teatru cu eroina mea, dar proiectată într-o altă aventură s-a jucat pe multe scene ale lumii. M-am bucurat chiar dacă numele meu nu era pomenit. A existat chiar şi o recidivă. După cîţiva ani Ende publica un alt roman, Poveste fără sfîrşit. Avea să fie capodopera sa, s-a tradus şi la noi, s-a difuzat la TVR ecranizarea cărţii. Ei bine şi în Poveste fără sfîrşit, el s-a inspirat din închide ochii şi vei vedea oraşul preluînd axa, ba chiar şi titlul cărţii. A fost deci o aventură a romanului meu încheiată cu bine.
G.N.N.: Fiecare carte a ta e o aventură. Ce a urmat?
I.C.: Eroi, fantome, şoricei.
G.N.N.: Colecţia de eseuri, apărută în anul 1970, care alcătuiesc toate o încîntătoare carte despre mitologia filmului popular american. Pe cît de nesemnificativ a fost destinul acestei cărţi în România, pe atît de spectaculos i-a fost traseul ei în afară.
I.C.: La noi apariţia ei a fost semnalată de prof. Ion Cantacuzino şi D. I. Suchianu, prietenii mei.
G.N.N.: Eroi, fantome, şoricei, a fost, cu excepţiile numite de tine, ignorată în ţară. încă o dată interdicţia de a ţi se comenta cărţile a fost respectată pînă la capăt. După aproape 15 ani însă, apare ediţia în limba cehă a cărţii la editura catolică Vişegrad. Cum de exista aşa ceva într-o ţară socialistă?
I.C.: Şi în Cehoslovacia şi în Polonia puterea comunistă acceptase ca Biserica Catolică, ţinînd seama de sentimentele foarte religioase ale populaţiei, să dispună de edituri, ziare, reviste, sigur foarte controlate toate, şi marginalizate, dar existau. Dacă Polonia şi Cehoslovacia şi-au păstrat într-o oarecare măsură o societate civilă, acest fapt s-a datorat în primul rînd bisericii. Realitatea este că în Cehoslovacia cărţile mele fuseseră comentate pe larg. Ziarul catolic publicase cronici despre fiecare volum. Antologia inocenţei avusese parte de o publicitate extraordinară şi în revistele de mare audienţă.
G.N.N.: Cum ai creat aceste legături cu cultura cehă?
I.C.: Pot să-ţi spun ceea ce mi-a comunicat traducătoarea cărţii Eva Strebingherova, care a devenit din prima clipă cînd am cunoscut-o unul dintre minunaţii mei prieteni. Lucra la principala editură de stat, Odeon de la Praga, iar toţi prietenii ei scriitori şi pictori acţionau în cadrul Carthei ^77. în perioada de dinainte de 1968 ea le publicase volumele. După ocuparea Cehoslovaciei de către Armata Roşie, Eva a fost dată afară. De Crăciun, în 1970, cîţiva scriitori prieteni de-ai ei au văzut cărţile mele la ea în casă şi au hotărît să sprijine apariţia unui volum al meu, oricare ar fi acela. în cele din urmă alegerea s-a oprit la Eroi, fantome, şoricei.
G.N.N.: Dar ce anume din cartea ta le atrăsese atenţia?
I.C.: Din punctul meu de vedere, nu filmul ca temă centrală a cărţii era important, ci faptul că era vorba despre America, pentru că în Cehoslovacia era un nume tabu. Sigur toate editurile traduceau cărţi din marea rezervă a Bibliotecii Americane, Whitman, Edgar Allan Poe, Jack London, Hemingway, dar toate aceste opere nu aveau nici o rezonanţă cu tragedia lumii răsăritene. Asemenea autori se încadrau perfect în activitatea de rutină a vieţii editoriale. în schimb filmul popular american amintea de copilăria fiecăruia, de zona de vis, de speranţă, de curaj, libertate din care făcuseră şi ei parte. Cartea, credeau prietenii mei de la Praga, putea să trezească amintirile vieţii libere ale Cehoslovaciei de dinainte de război.
G.N.N.: înţeleg că era o carte insurgentă pentru acea vreme. Cum putea editura să o publice? Exista şi acolo un Minister al Culturii care cerceta cu lupa planurile? Cît erau ei de catolici, orice propunere trebuia să treacă prin aceleaşi filtre ale cenzurii.
I.C.: Aşa este, trebuia obţinută aprobarea Ministerului Culturii şi controlul oficial era de o duritate nemaipomenită. Liderii de la Praga şi cei de la Moscova nu mai doreau să repete o Primăvară de la Praga. Mi s-a povestit cum funcţiona mecanismul editorial. Pentru fiecare proiect de traducere editura trebuia să obţină două referate externe care certificau că textul este bun din punct de vedere estetic, dar şi că nu submina bazele ideologice ale regimului. Aşa a procedat şi Editura Vişegrad. A apelat la doi scriitori care ştiau limba română să scrie recomandarea fără a pomeni ceva despre ce era vorba concret în carte, adică despre filmul popular american, despre mitologia americană şi despre spiritul american. Cei doi referenţi, s-au bucurat şi ei că vor putea păcăli sistemul, şi au făcut referatele aşa cum le solicitase directorul editurii. întîmplarea făcuse să-i cunosc pe cei doi scriitori, iar unul dintre ei (traducătorul lui Rebreanu în limba cehă) îmi era chiar bun prieten.
G.N.N.: Mi-ai arătat volumul apărut în 1984. Este extraordinar, cred că ediţia cehă este una dintre cele mai frapante ca prezentare grafică din cîte au apărut în Europa postbelică. Dar nu acesta este aspectul cel mai important de fapt.
I.C.: Da, prezentarea cărţii a fost cu totul ieşită din comun, dar cartea a propus o aventură. Şi editura şi scriitorii din jurul ei au dorit să facă din Eroi, fantome, şoricei o carte cu efect politic, şi au reuşit. Editura a programat lansarea cărţii chiar în ziua alegerilor americane din noiembrie 1984. în duminica respectivă, în toată Cehoslovacia a fost un control poliţist nemaipomenit să dejoace orice provocare stradală. Nu a existat aşa ceva. Dar în vitrinele marilor librării din Praga şi afară în faţa lor tronau postere uriaşe de 2-3 metri înălţime, anume tipărite pentru acest eveniment. Pe afişe tronau chipul cowboy-ului, omul cu arma din Vest, călăreţul cu arma luptînd cu inamicul. Sau alt afiş cu imaginea lui Charlot exilatul etern. Gîndul secret al prietenilor mei necunoscuţi de la Praga se realizase. Putuseră adresa, într-o zi simbolică, semnalul categoric că şi ei aparţin cu sufletul Occidentului. Că liniştea socială este doar aparentă, că nimeni nu trebuie să-şi facă nicio iluzie. Cehoslovacia continua să-şi aştepte clipa. Peste cîţiva ani sute de mii de locuitori din Praga, coborau, în pieţe transfiguraţi, venise momentul aşteptat. Şi eu am fost fericit că prietenii de la Vişegrad mă incluseseră şi pe mine în gestul lor din 1984.
G.N.N.: Ştiu că acesta nu este finalul. Există şi un postscriptum.
I.C.: Da există şi un postscriptum. Timp de un an de zile toată presa din Praga şi din provincie au scris despre carte. Nu erau comentarii critice, erau adevărate declaraţii de dragoste pe care le faci la 16 ani. A fost emoţionant. Am întîlnit la mai mulţi comentatori aceeaşi idee, "de ce nu facem şi noi aşa ceva, cum de s-a putut la Bucureşti şi la noi nu". Ei înţelegeau că există şi alte modalităţi pe care le neglijaseră pînă atunci prin care se putea ocoli sau se putea neutraliza spiritul cazon al puterii.

Interviu realizat în 1993 de
Gabriela NANI NICOLESCU

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara